Lascăr Catargiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Lascăr Catargiu
Lascarcatargiu.jpg

În funcție
11 mai 1866 – 13 iulie 1866
24 martie 187117 aprilie 1876
11 aprilie 18892 martie 1891
19 decembrie 189115 octombrie 1895
Precedat de Nicolae Crețulescu (1866)
Ion Ghica (1871)
Teodor Rosetti (1889)
Ion Emanuel Florescu (1891)
Succedat de Ion Ghica (1866)
Ion Emanuel Florescu (1876)
Ion Emanuel Florescu (1891)
Dimitrie Sturdza (1895)

În funcție
22 februarie – 11 iunie 1894
Precedat de gen. Iacob Lahovary
Succedat de gen. Constantin Poenaru

Născut(ă) noiembrie 1823
Iași, Principatul Moldovei
Decedat(ă) 11 aprilie 1899 (75 ani)
București, România
Partid politic Partidul Conservator
Ocupație politician
Cetățenie Român
Confesiune Ortodox
1. Părinți: Constantin Catargiu

Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași - d. 30 martie 1899, București) a fost un om politic român, prim ministru al României pentru patru mandate.

Născut în Moldova, în noiembrie 1823, aparținea unei vechi familii muntene, un membru al căreia fiind exilat de Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.

În timpul lui Grigore Ghica (1849 - 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției din Iași. În 1857 face parte din "divanul ad-hoc" al Moldovei, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu Țara Românească. Vederile sale puternic conservatoare, în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut să devină candidatul conservatorilor la tron în 1859. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției și a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, un jurnalist și politician asasinat la București pe 20 iunie 1862.

În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul român de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.

După ascensiunea Prințului Carol I al României, în mai 1866, Lascăr Catargiu devine președintele consiliului de miniștri (prim-ministru), dar neputând coopera cu colegii săi liberali, Ion Brătianu și C.A. Rosetti, demisionează în iulie.

După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația anti-dinastică din 1870 - 1871, Catargiu a format, pentru prima dată în istoria română, un cabinet conservator stabil, care a rezistat până în 1876.

Prin politica sa, care a prevenit o revoluție și a revitalizat popularitatea coroanei, a fost considerat ca nepatriot și reacționar de liberali, care au ajuns la putere în 1876; o propunere de a demite întreg cabinetul Catargiu a fost retrasă în 1878. Catargiu a rămas în opoziție până în 1889, când a format un nou cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut după doar șapte luni. În guvernul Florescu din martie 1891, a ocupat aceeași pozitie, iar din decembrie va deveni din nou președinte al consiliului, păstrându-și funcția până în 1896. În această perioadă a fost responsabil pentru câteva reforme utile, mai ales financiare și comerciale. A murit la București la data de 11 aprilie 1899.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Mamina, Ion; Bulei, Ion (1994), Guverne și guvernanți (1866 - 1916), București: Editura Silex, pp. 11-14 
  • Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia, pp. 100-104 

Legături externe[modificare | modificare sursă]