Iuliu Maniu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.

Iuliu Maniu
Prim-ministrul României
În funcţie 10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930 13 iunie 1930 – 10 octombrie 1930 20 octombrie 1932 – 14 ianuarie 1933
Precedat de	Vintilă Brătianu Gheorghe Mironescu Alexandru Vaida-Voevod
Succedat de	Gheorghe Mironescu Gheorghe Mironescu Alexandru Vaida-Voevod
Ministrul Apărării Naţionale
În funcţie 5 aprilie – 13 aprilie 1930
Precedat de	gen. Henri Cihoski
Succedat de	gen. Nicolae Condeescu
Născut(ă)	8 ianuarie 1873 Bădăcin, Judeţul Sălaj
Partid politic	Partidul Naţional Ţărănesc
Profesie	Avocat
Confesiunea	Greco-Catolic

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Şimleu Silvaniei - d. 5 februarie 1953, Sighet) a fost un politician român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, deţinut politic după 1947, decedat în închisoare.

[modifică] Originea şi studiile

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, judeţul Sălaj. Şi-a efectuat studiile liceale la Zalău, iar pe cele universitare (Facultatea de Drept) la Cluj, Bucuresti şi Viena, unde a devenit doctor in drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde şi-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma.

[modifică] Cariera politică

Şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere. În condiţii vitrege de discriminare politică şi socială din Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul şi intransigenţa.

Împreună cu personalităţi de primă mărime ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi ale Partidului Naţional Român, precum viitorul cardinal greco catolic, in pectore Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băseşti, viitorul patriarh Miron Cristea, şi alţii, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. În cuvântarea pe care a ţinut-o cu ocazia Adunării naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: "Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti". Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator.

După dizolvarea Consiliului Dirigent în anul 1920 relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit. Acuzând favorizarea PNL şi împingerea intelectualităţii ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituţia din 1923, considerând-o prea centralistă şi invocând chestiuni de principiu. Partidul Naţional Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituţiei din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, aşa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câştigase alegerile din martie 1922, şi nevrând să rişte alegerea unei constituante, a pus Senatul şi Camera Deputaţilor să voteze la 26 martie respectiv 27 martie 1923 o nouă constituţie, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament./// Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obişnuit, cu puteri obişnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituţiei, nefiind deasupra ei. Aşadar nici nu se poate vorbi despre un "vot în constituantă", căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat şi instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competenţa şi atribuţiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituţie nu a făcut nimic altceva decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influenţa PNL-ului.

Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocşi, deşi o mare parte a românilor din Transilvania erau la acea vreme greco-catolici. Diverşi autori din epocă au pus aceste acţiuni pe seama orgoliului lui Maniu, fără să analizeze cauzele mai profunde ale atitudinii sale.

Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte al partidului (1926-1933 şi 1937-1947) şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933.

Pentru a aduce PNŢ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestaţiile din mai 1928) şi a plănuit efectuarea „Marşului asupra Bucureştiului”, un marş al ţăranilor ardeleni la Bucureşti, după modelul Marşului asupra Romei al lui Mussolini. În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului de la Trianon si a frontierelor româno-ungare. A căutat aducerea înapoi pe tron a lui Carol Caraiman, sub anumite condiţii, cu care acesta a fost de acord. În cadrul acestor inţelegeri a intrat şi plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acţiune a fost dejucată de serviciile române de informaţii, care au obţinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta astepta desfasurarea evenimentelor). Carol a fost în cele din urmă adus în 1930 pe tronul României tot cu ajutorul lui Maniu. În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că-şi va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai etc.) şi l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.

În ultimul deceniu de viaţă a fost implicat în politică ca opozant al regimului lui Ion Antonescu (fara insa a se implica in actul de la 23 august 1944), apoi - după 23 august 1944 - luptând împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale.

A fost arestat de autorităţile comuniste şi judecat pentru "înaltă trădare" în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la temniţă grea pe viaţă. Având 75 de ani, era practic o condamnare la moarte. Dupa o perioada de detentie in inchisoarea Galati, a fost transferat, impreuna cu alti lideri national-taranisti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viata la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Saracilor, de la marginea orasului Sighet.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanţi oameni politici dintre cele două războaie mondiale. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulţi români, în timpul anilor grei ai dictaturii staliniste, simbolul speranţei şi al dorinţei de libertate.

" ... Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac". (Iuliu Maniu)

Predecesor: Vintilă Brătianu	Prim-ministrul României 11 noiembrie 1928 – 8 iunie 1930	Succesor: Gheorghe Mironescu
Predecesor: gen. Henri Cihoski	Ministrul Apărării Naţionale 5 aprilie – 13 aprilie 1930	Succesor: gen. Nicolae Condeescu
Predecesor: Mihai Popovici	Ministrul de finanţe 15 octombrie 1929 – 26 octombrie 1929	Succesor: Virgil Madgearu
Predecesor: Gheorghe Mironescu	Prim-ministrul României 13 iunie – 10 octombrie 1930	Succesor: Gheorghe Mironescu
Predecesor: Alexandru Vaida-Voievod	Prim-ministrul României 19 octombrie 1932 – 14 ianuarie 1933	Succesor: Alexandru Vaida-Voievod