Gheorghe Grigore Cantacuzino

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino

Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino (n. 22 septembrie 1832, București - d. 23 martie 1913, București) a fost un om politic român, ales de două ori primar al Bucureștiului (mai 1869 - ianuarie 1870 și martie 1913 - decembrie 1913) și numit prim-ministru al României în perioadele 1899 - 1900 și 1904 - 1907.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Grigore Cantacuzino se trăgea din vechea familie nobilă Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români respectiv împăraților bizantini Cantacuzino.

Era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.[1]

A studiat la București și Paris, unde și-a luat doctoratul în drept, în anul 1858. După ce s-a întors în țară a fost numit judecător la Tribunalul Ilfov, după care a devenit consilier la Curtea de Apel Bucuresti, functie din care a demisionat la data de 4 mai 1864.

În calitatea sa de membru al lojei masonice Sages d'Heliopolis, din anul 1865, a participat activ la coaliția politică care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. Dupa lovitura de stat de la 11 februarie 1866 a reintrat în magistratură, ca președinte al Curții de Apel București. A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constitutiei.

A fost ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României, iar în perioada aprilie 1869 - ianuarie 1870 a fost primar al Bucureștiului. Una din inițiativele sale în perioada cât era primar a fost și ridicarea monumentului denumit Fântâna George Grigorie Cantacuzino din Parcul Carol I. A deținut în două rânduri funcția de ministru de Interne (11 aprilie 1899 - 9 ianuarie 1900 si 22 decembrie 1904 - 12 martie 1907) și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri. A mai deținut funcțiile de: ministru Lucrărilor Publice (16 decembrie 1873 - 7 ianuarie 1875) și pe cea de ministru al Justiției (24-27 ianuarie 1870). După moartea lui Lascăr Catargiu a devenit șeful Partidului Conservator. În iulie 1900 a prezidat ședința partidului în care s-a aprobat fuzionarea acestei formațiuni politice cu Partidul Constituțional ("junimist"). În aprilie 1907 s-a realizat fuziunea tuturor formațiunilor politice consevatoare, iar Cantacuzino a fost nevoit să cedeze șefia noului Partid Conservator lui Petre P. Carp.

Datorită averii sale colosale a fost supranumit "Nababul". Din banii de care dispunea, a construit trei palate: Palatul Cantacuzino din București, situat pe Calea Victoriei, care adăpostește în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, numit uneori „Palatul Cantacuzino Bușteni”, în prezent muzeu, și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și "Micul Trianon", în prezent în ruină.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Berindei, Dan (1989), „Urmașii lui Constantin Brâncoveanu și locul lor în societatea românească. Genealogie și istorie”, in Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin, Constantin Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 285 

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia, pp. 90-92 
  • Slavici, Ioan (1981), „Gheorghe Gr. Cantacuzino”, Opere. Volumul 10, Text stabilit și variante de C. Mohanu. Note de Dimitrie Vatamaniuc., București: Editura Minerva 

Legături externe[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Dimitrie Sturdza
Prim-ministrul României
18991900

Succesor:
Petre P. Carp


Predecesor:
Dimitrie Sturdza
Prim-ministrul României
19061907

Succesor:
Dimitrie Sturdza