Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București

Teatrul Naţional din Bucureşti

Teatrul Naţional în forma sa iniţială,
proiectul lui Horia Maicu

Teatrul Național "I. L. Caragiale" București este o instituție publică culturală, aflată în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor. Este situat în centrul capitalei, vizavi de Universitate.

Istoric

În aprilie 1836, "Societatea Filarmonica" – societate culturală înființată de I.H. Rădulescu și Ioan Cîmpineanu – cumpără Hanul Cîmpinencii pentru a construi în acel loc clădirea Teatrului Național și începe colectarea de bani și materiale pentru acest scop. În 1840, "Obșteasca Adunare" propune domnitorului Alexandru Ghica un proiect pentru construcția Teatrului Național cu cheltuiala statului. Proiectul este aprobat la 4 iunie 1840. Domnitorul Gheorghe Bibescu reia ideea înființării teatrului și aproba noua locație: fostul han Filaret. Locul hanului Filaret a fost ales din mai multe motive: se întindea până la mijlocul Podului Mogoșoaiei (azi, Calea Victoriei) și se afla oarecum în centrul orașului; după cutremurul din 1838, hanul suferise pagube importante și trebuia dărâmat.

Din raportul din 13 august 1843 al comisiei însărcinate cu ridicarea teatrului, rezultă că sunt necesari 20.300 de galbeni pentru întreaga construcție a teatrului. La acea data nu erau disponibili decât 13.000 de galbeni. Gheorghe Bibescu prin „Înaltă Rezoluție” spune: „Am fi dorit ca acel teatru să se săvârșească cu 13.000 de galbeni” și cere comisiei să facă economie dar și acordul în caz de nevoie pentru fonduri suplimentare „din capitolul extraordinar al Visteriei”. Acestea deoarece Bibescu considera „clădirea Teatrului în orașul Bucureștilor fiind un lucru care privește nu numai la folosul acestui oraș, dar a totului neamului Românesc, prin influența izbăvitoare ce va avea atât asupra bunelor năravuri cât și asupra desăvârșirii limbii Naționale și dezvoltării literaturii Românești.”

În septembrie 1843, comisia ia legătura cu trei mari arhitecți din Paris, Viena și München pentru întocmirea unui plan. Pentru aceste planuri s-au plătit 3.150 lei pentru cel din Paris, 2.523 lei pentru cel de la Viena și 120 de galbeni pentru cel de la München . În urma analizei, comisia se hotărăște pentru planul arhitectului C.Roesner din München. Pentru că domnitorul nu este mulțumit, în 1845 se depun noi planuri. Este preferat planul Villacrose, asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat în 1846 de către noua comisie, își dă acordul.

Spre sfârșitul anului 1847, comisia se modifică din nou iar din mai 1848 încep lucrările la ridicarea teatrului, lucrări întrerupte de evenimentele revoluționare din iunie 1848. În august 1849, după instalarea pe tron a domnitorului Barbu Știrbei, se reia licitația pentru terminarea construcției.

Fostul Teatru Naţional (pe Calea Victoriei lîngă Palatul Telefoanelor)

Hotelul Novotel, a cărui intrare reproduce cu fidelitate faţada fostului Teatru Naţional.

Suma prevăzută inițial n-a fost suficientă. În ianuarie 1852 s-a raportat domnului că pentru construcție s-au cheltuit 1.518.675 lei și până la terminarea lucrării mai erau necesari 1.039.961 lei. Dar și aceste prevederi au fost depășite. Toate cererile arhitectului Hefft erau aprobate de Știrbei. În cursul anului 1852 lucrările s-au desfășurat într-un ritm intens. Decorațiunile interioare au fost realizate de germanul Mühldörfer.

La 31 decembrie 1852 are loc inaugurarea Teatrului Național, cu piesa "Zoe sau Amantul împrumutat", vodevil cu cântece. Clădirea teatrului a fost construită în stil baroc în cea mai mare parte, avea un parter cu 338 staluri, trei rânduri de loji, un foaier luxos cu scări de marmură de Carrara și o mare galerie, unde aveau acces studenții și elevii, în mod gratuit. În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu iar din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiță. Mai târziu, teatrul a fost luminat cu gaz aerian și apoi, cu lumină electrică. În 1875, Teatrul cel Mare din București devine Teatru Național, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact în 26 august 1944, aviația germană a executat o misiune de distrugere a Palatului Telefoanelor, bomba însă a ratat ținta și a căzut pe Teatrul Național, care se găsea de cealaltă parte a străzii. Deși clădirea Teatrului Național a fost distrusă, teatrul a continuat să funcționeze cu două scene "de împrumut" - Sala "Studio" și Sala Comedia. Terenul vechiului Teatru National a rămas viran până în anii 1990, când s-a construit acolo Hotelul Novotel. Porticul de intrare al clădirii dispărute în 1944 a fost reconstruit, simbolic, devenind portalul de intrare în noua construcție cu fațadă de sticlă a hotelului.

Clădirea actuală

Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în versiunea ei originală în decembrie 1973 , și modificată apoi în 1983-84. Proiectul inițial (1964-1973) a fost semnat de arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu (et al), structura de rezistență de inginerul Alexandru Cișmigiu . În anii 1980, la cererea lui Nicolae Ceaușescu, clădirea a fost complet remodelată la exterior și parțial la interior (s-au păstrat parțial din versiunea originală foaierele), de către o echipă condusă de arhitectul Cezar Lăzărescu. Clădirea concepută de echipa lui Horia Maicu a fost remarcabilă la vremea ei, cu o expresie care se înscria în modernismul anilor '60, dar a rămas neterminată la exterior - fresca cu istoria teatrului, care trebuia să acopere trei fațade ale teatrului, nu a fost niciodată realizată, lăsând corpul teatrului în zidarie de cărămidă aparentă, sub "pălăria" de beton armat, elegantă, care îi devenise simbol și care i-a fost totodată fatidică (faptul că forma clădirii nu amintea de o "casă" în sens clasic și aducea cu o pălărie, pare să fi fost cauza pentru care Ceaușescu a cerut remodelarea ei). La interior, două mari tapiserii, probabil cele mai importante lucrări ale artei decorative românești la acea dată și până astăzi, au supraviețuit incendiului din anii '70 și pot fi admirate și acum, în foaierul sălii mari. Autori sunt: Șerban Gabrea și Florin Ciubotaru (tapiseria "Istoria Teatrului") și Ion Nicodim. "Recarosarea" lui C. Lăzărescu a înlocuit modernismul clădirii originale, realizat în materiale de calitate, cu elemente realizate în materiale sărace, pseudo-clasicizante, tipice anilor în care s-a construit și Casa Poporului sau Victoria Socialismului, iar în Europa de vest era în plin triumf postmodernismul istoricizant.

Capacitatea sălilor a fost parțial mărită (prin îndesirea scaunelor, așa cum s-a întâmplat și la Sala Palatului) și au apărut spațiile intermediare cu galerii de artă și cele "interstițiale" cu Lăptăria lui Enache sau terasa "La motoare".

Presa vremii

La deschiderea Teatrului Național, în 1852, în presă au apărut articole care au descris acest eveniment. Vestitorul românesc scria [...] toți banii adunați în această seară au fost destinați pe seama săracilor și se va [vor] împărți cu o scumpă cercetare și nepărtinire între cei mai întrebuințați [lipsiți], de către o comisie rânduită într-adins. [...] După aceasta se ridică cortina și actorii români își jucară fiecare în parte rola [rolul], cu o artă ce face onoare d-lui directoe Caragiali.

În ziarul Trompeta Carpaților, Cezar Boliac scria: [...] Afluența publicului fu atât de mare, încât prețul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor și de toaletele elegante ale doamnelor, ale căror parure prețioase reflectau razele nenumăratelor lumini și semănau ca niște fluturi într-un stup de albine.

Ziarul bucureștean în limba germană „Bukarester Deutsche Zeitung” scria în nr. 2 [...] Monumentul este clădit într-un stil nobil și într-adevăr artistic; proporțiunile îi sunt potrivite și distinsa-i simplicitate este imposantă. Teatrul cel nou din București este fără îndoială unul din cele mai frumoase teatre din Europa și o podoabă a Capitalei. Are un parter de 338 de staluri, împărțite în două categorii, trei rânduri de loji frumos decorate și deasupra o largă și încăpătoare galerie.

Activitate teatrală

În prezent, Teatrul Național București își prezintă spectacolele în patru săli: Sala Mare (1.155 locuri), Sala Amfiteatru (353 locuri), Sala Atelier (fără scenă fixă, 94-219 locuri) și Sala Studio 99 (fără scenă fixă, 75-99 locuri).

În cei peste 150 de ani de existență, Teatrul Național București a prezentat pe scenă multe din cele mai semnificative piese din dramaturgia universală. A avut reprezentații de succes atât în țară cât și în afara ei: Franța, Germania, Austria, Iugoslavia, Italia, Anglia, Spania, Portugalia, Grecia, Brazilia, etc.

Printre personalitățile vremii care s-au aflat la conducerea Naționalului se numără: Costache Caragiale (primul director), Matei Millo, C.A. Rosetti, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Grigore C. Cantacuzino, I.L. Caragiale, Alexandru Davila, Pompiliu Eliade, Ion Bacalbașa, Constantin Rădulescu-Motru, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Ioan Gr. Periețeanu, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Haig Acterian, Nicolae Carandino, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Radu Beligan, Andrei Șerban.
În 2005, în urma unui concurs, în funcția de director general al teatrului a fost numit actorul Ion Caramitru .

Bibliografie

• George Potra, Din Bucureștii de altădată, ed. Științifică și Enciclopedică, 1981
• Elena Grigoriu, Zorii teatrului cult în Țara Românească , ed. Albatros, 1983

Legături externe

• Site-ul oficial
• Articol în România Liberă privitor la propunerea de readucere a teatrului la forma inițială
• Teatrul National pe harta
• Teatrul Național în forma lui inițială (ilustrate din anii 1970)
• Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” pe PORT.ro
• 68 de ani de când Teatrul cel Mare a fost bombardat din greșeală, 23 august 2012, Luminita Ciobanu, Jurnalul Național
• Cum s-a născut Teatrul Bucureștean, Alexandra Butnaru, Historia