Armand Călinescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la un economist și om politic român. Pentru alte persoane cu același nume vezi Călinescu (dezambiguizare).
Armand Călinescu
Armand Calinescu.jpg

În funcție
7 martie 1939 – 21 septembrie 1939
Precedat de Miron Cristea
Succedat de Gheorghe Argeșanu

În funcție
1 februarie 1939 – 21 septembrie 1939
Precedat de gen. Nicolae Ciupercă
Succedat de gen. Ioan Ilcuș

Născut(ă) 4 iunie 1893
Pitești
Decedat(ă) 21 septembrie 1939 (46 de ani)
București
Partid politic PNȚ FRN
Soție Adela Călinescu
Profesie economist
Naționalitate Român
Confesiune Ortodox

Armand Călinescu (n. 4 iunie 1893, Pitești - d. 21 septembrie 1939, București) a fost un om politic, prim-ministru, ministru și economist român.

Copilărie[modificare | modificare sursă]

Armand Călinescu s-a născut la Pitești, în familia colonelului Mihai Călinescu și a soției sale Ecaterina, născută Gherman. A urmat școala și Liceul „Ion C. Brătianu” în localitatea natală, fiind un elev eminent.[1]

Studii[modificare | modificare sursă]

În 1912 a început cursurile Facultății de Drept la Universitatea București, urmând în paralel și cursurile Facultății de Filosofie; după aceea a obținut un doctorat în științe politice și economice la Paris cu teza: Le change Roumain. Sa dépreciation depui la guerre et son rétablissement.[1]

Viața politică[modificare | modificare sursă]

A intrat în politică după război, în Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache și Virgil Madgearu, care avea mai târziu să devină prin fuziune Partidul Național Țărănesc. A fost ales deputat în parlament în 1926, ținând primul discurs la 29 iunie 1926.[2] Un imbold pentru cariera sa l-a constituit venirea la putere a PNȚ în 1928, Călinescu fiind numit inițial prefect de Argeș[3], apoi subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor.[4]. În 1930 devine subsecretar de stat la Ministerul de Interne,[4] ceea ce coincide cu o înăsprire a măsurilor împotriva dezordinilor sociale.

În 16 februarie 1933, în calitate de subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a dispus și coordonat acțiunile de reprimare sângeroasă, soldată cu 7 morți[5], a grevei de la Atelierele Grivița din București. Ulterior, au apărut indicii că totul a fost o înscenare, deschiderea focului, ordonată de Armand Călinescu, în baza legii privind declararea stării de asediu, introdusă la cererea lui, aprobată și promulgată în timp record, fiind ordonată în urma unor focuri de armă trase de diversioniști ai poliției, infiltrați printre greviști.[6] Teza pericolului comunist sau mai bine zis, a implicării directe a Moscovei, deși susținută public și de alți membri ai Guvernului, îi aparține lui Armand Călinescu. La dezbaterile aprinse din Camera Deputaților, din data de 16 februarie 1933, a luat cuvântul și Corneliu Zelea Codreanu, care a spulberat teza lui Armand Călinescu privind complotul bolșevic finanțat de Moscova, arătând că adevărata cauză a revoltelor muncitorești a fost foamea.[7]

Atitudinea sa față de legionari a produs căderea în 1933 a guvernului Vaida-Voievod, din care făcea parte.

În 1937, a revenit în guvernul condus de Octavian Goga (29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938), avînd funcția de ministru de interne. În această calitate, a dispus rejudecarea procesului lui Corneliu Zelea Codreanu, care fusese condamnat în aprilie 1938 la 6 luni închisoare pentru ultraj adus unui demnitar.(Nicolae Iorga) Reclamația fusese făcută de Iorga la sugestia lui Armand Călinescu, pentru a permite arestarea Căpitanului. Scrisoarea de reproș adresată istoricului în 26 martie 1938, era însă privată, și se adresa jurnalistului și nu demnitarului, Iorga fiind pe atunci Consilier Regal.[8] Prin rejudecarea procesului, s-au adăugat și alte capete de acuzare, respectiv trădare de țară, uneltire pentru răsturnarea ordinii existente și "cârdășie cu șeful unei puteri străine". Materialul probatoriu a fost extrem de inconsistent, practic, documentele interesând Siguranța Națională pe care le-ar fi deținut Codreanu erau documente fără importanță, proba principală fiind o telegramă de felicitare adresată lui Hitler în 13 martie 1938, cu ocazia Anschluss-ului.[9] În urma procesului, înscenat de Armand Călinescu[10], Tribunalul Militar l-a condamnat pe Corneliu Zelea Codreanu la 10 ani de muncă silnică la ocnele de sare.

Odată ce Căpitanul a fost condamnat, Armand Călinescu, împreună cu prefectul Poliției Capitalei, Gen. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), au trecut la etapa următoare, asasinarea Căpitanului. O notă din jurnalul său, din data de 1 martie 1937, dezvăluie intențiile acestuia, cu aproape un an înainte de a fi numit de rege Ministru de Interne:

„ Lungă întrevedere cu Gavrilă Marinescu la mine acasă. Tătărescu a avut intentia numirii lui în guvern. Nu a acceptat decât după ce Rex l-a convins și el. Gavrilă îi făcuse un raport de vineri. Când s-a întors Rex în Bucuresti, duminică, l-a chemat de dimineață și i-a spus că s-a convins de primejdia Gărzii de Fier și de necesitatea represiunii. Gavrilă i-a spus lui Tătărescu că primește numai cu condiția de a-i aproba planul de lucru. El nu merge la parlament, nu merge nici la consilii, decât pentru a i se da aprobarea. Apoi să fie lăsat să lucreze liber. S-a primit propunerea. Are de gând să suprime pe Codreanu și vreo 30 gardiști principali. Și-a format echipe de 200 pușcăriași, cu care va da lovitura într-o noapte. E convins că dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el, și Rex apoi, victime. ”

O altă însemnare din jurnalul premierului Armand Călinescu din anul 1938 ne arată adevăratele intenții ale lui Carol al II lea:

„ 13 noiembrie. Convorbire cu Urdăreanu. Codreanu și Maniu. Eu nu la Maniu.”

Este posibil ca regele să fi avut în vedere și alți fruntași țărăniști, precum profesorii Forțu și Gerota. Armand Călinescu era și el țărănist, "calul troian" al regelui infiltrat în PNȚ. Activitățile conspirativ-criminale ale lui Armand Călinescu, ministru de interne și Gavrilă Marinescu, prefect al poliției, adică tocmai cei puși să asigure respectarea legii, se înscriu clar în categoria "terorism de stat"[11], cu circumstanțe agravante prin natura funcțiilor lor publice, acordând legionarilor dreptul la auto-apărare prin orice mijloace.[12] Planul a fost pus în aplicare, astfel că în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Codreanu, împreună cu Nicadorii și Decemvirii au fost strangulați de jandarmi lângă Tâncăbești, în timp ce erau transferați de la închisoare din Râmnicu Sărat la închisoarea Jilava. Cadavrele au fost împușcate în spate, arse cu acid, după care au fost aruncate într-o groapă comună lângă Jilava, peste care s-a turnat o placă de beton.[13]

Armand Călinescu a participat în decembrie 1938 ca membru fondator la întemeierea partidului regal, Frontul Renașterii Naționale.

Adversarii săi legionari au afirmat existența unui plan secret al lui Călinescu, aprobat de Marea Britanie, de a distruge câmpurile petrolifere din Prahova în cazul unui atac german asupra României. O notă datând din 8 august 1939, din jurnalul lui Armand Călinescu, prim-ministru la acea dată, lămurește lucrurile, precizând cu claritate intențiile lui Carol al II-lea, și implicit ale guvernului :

„ România dacă va fi atacată spre a i se lua cu forța bogățiile ei, în special petrolul poate fi luat, apoi, atunci, România nu ezita să distrugă puțurile ce le are.”

În zilele care au precedat izbucnirea războiului, România își declarase neutralitatea printr-un comunicat dat în 6 septembrie 1939, publicat în Monitorul oficial, nr. 206, din 7 septembrie 1939. Cu toate acestea, regele și Armand Călinescu nu intenționau câtuși de puțin să respecte această neutralitate. Anglia propusese guvernului român, preventiv, încă din primăvara lui 1939, aruncarea în aer a instalațiilor petroliere și blocarea cursului navigabil al Dunării, suveranul fiind de acord, cu condiția ca Anglia să acorde despăgubiri. Se prevăzuse de asemenea, distrugerea Portului Constanța. În consecință, serviciile secrete engleze vor trimite o echipă de specialiști în sabotaje, condusă de maiorul John Holland. Armand Călinescu însă, nu vorbește de instalațiile de extragere și rafinare a petrolului, care oricum erau în majoritate proprietate străină, ci a puțurilor de petrol, care erau bun național. Lucrurile vor fi clare pentru germani, un an mai târziu, în timpul campaniei din Franța, când în cursul bătăliei decisive, în localitatea La-Charité-sur-Loire, soldații germani au capturat o bună parte din arhiva serviciilor secrete franceze. Analiza documentelor găsite a permis germanilor să afle toate detaliile operațiunii. Din documentele capturate a rezultat concursul acordat serviciilor secrete britanice și franceze de către autoritățile românești pentru distrugerea câmpurilor petrolifere de pe Valea Prahovei. Documentele găsite probau indubitabil colaborarea lui Mihail Moruzov, șeful SSI, cu Deuxième Bureau și cu Intelligence Service, deși în iarna lui 1939-40, acesta colaborase relativ bine cu Abwehr-ul pentru contracararea acțiunilor sabotorilor britanici. Jocul dublu al lui Moruzov nu putea avea loc fără acordul lui Armand Călinescu și al regelui.[14]

Prim-ministru[modificare | modificare sursă]

După scurte mandate ca Ministru al Sănătății, Ministru al Educației Naționale și Ministru al Apărării Naționale, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea îl numește în funcția de președinte al Consiliului de miniștri (prim-ministru) al României. În această calitate, Armand Călinescu a continuat politica externă tradițională, apropiată de Franța și Marea Britanie. În septembrie 1939, a permis refugiul prin România al guvernului polonez după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, precum și evacuarea prin România a tezaurului polonez.

Asasinarea lui Armand Călinescu[modificare | modificare sursă]

Prima pagină de cotidian despre asasinatul lui Armand Călinescu
Cavoul familiei Călinescu din Curtea de Argeș
Cavoul familiei Călinescu din Curtea de Argeș
Monumentul din Parcul Eroilor, ridicat pe locul în care a fost asasinat fostul prim-ministru, vandalizat
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Armand Călinescu

Contextul general[modificare | modificare sursă]

După asasinarea lui Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor, printre legionari s-a produs o triere. O bună parte, dezamăgiți și debusolați de politica de represiune a guvernului, de lipsa de reacție a populației la desființarea sistemului parlamentar și la instituirea dictaturii personale a lui Carol al II-lea, s-au retras din viața politică. O bună parte însă, a decis să continue lupta în clandestinitate, cu orice risc, scopurile vizate fiind răzbunarea Căpitanului și răsturnarea regimului dictatorial. Paradoxal, represiunea a strâns rândurile legionarilor în jurul nucleului dur al mișcării, condus de Horia Sima. Acesta reformase organizarea mișcării pentru noile condiții de clandestinitate, acordând o mult mai mare libertate cuiburilor, care puteau lua decizii fără aprobarea superiorilor. Dat fiindcă autoritățile dăduseră în urmărire generală pe aproape toți marii șefi legionari, urmărind să decapiteze complet mișcarea, comandamentul s-a mutat la Berlin, unde s-au strâns mai mulți șefi care scăpaseră de prigoană, menținând permanent legătura cu rețeaua organizațiilor din țară. În aceste condiții, în țară au început pregătiri pentru a da o ripostă energică autorităților.[15]

Pregătirea asasinatului[modificare | modificare sursă]

Avocatul prahovean Miti (Dumitru) Dumitrescu a fost printre primii care, independent de centru, a decis pe cont propriu să răzbune asasinarea Căpitanului. Și-a format o echipă de încredere, care a început să studieze traseul zilnic al lui Armand Călinescu. Grupul l-a urmărit zilnic pe primul-ministru, din februarie până în iulie 1939, fără ca autoritățile să bănuiască nimic. Între timp, Miti Dumitrescu s-a deplasat clandestin la Berlin pentru a cere comandamentului legionar aprobarea operațiunii și pentru a verifica dacă nu cumva Căpitanul nu trăiește în Berlin, așa cum se zvonea prin țară. Horia Sima a prezentat un alt plan, o lovitură de stat, precedată de asasinarea regelui și a primului ministru. S-a renunțat la acest plan, deoarece echipele din țară erau insuficient înarmate. În acea epocă, regimul armelor și munițiilor era extrem de strict. Primele informații ale Siguranței privind deținerea ilegală de arme de către legionari apar abia în septembrie 1938.[16] Din această perspectivă, mai favorizați erau legionarii din Banat, care puteau procura mai ușor arme prin contrabandă, pe filieră iugoslavă. Avocatul Miti Dumitrescu a fost extrem de precaut în pregătirea operațiunii, singurii care cunoșteau toate detaliile fiind membrii echipei sale. Nici măcar lui Horia Sima nu-i comunicase toate detaliile, pentru a nu periclita succesul acțiunii. Odată aprobarea primită, Horia Sima și Miti Dumitrescu s-au întors în țară clandestin, separat. Deși s-au făcut și încă se fac destule speculații pe această temă, autoritățile germane nu au fost amestecate în atentat.[17] Este posibil ca serviciile secrete germane să fi bănuit ceva, dat fiindcă activitatea comandamentului din Berlin se intensificase, dar nu s-au găsit documente în acest sens.[17]

Ambuscada de pe Podul Elefterie[modificare | modificare sursă]

Odată ajuns în țară, Miti Dumitrescu a preluat muniția și armamentul (20 de grenade și 20 pistoale Steyr și Beretta) ascunse la unul din membrii echipei, Cezar Popescu, student medicinist. Apoi a convocat echipa, compusă din Cezar Popescu, fratele acestuia, Traian Popescu, student medicinist de asemenea, Ion (Nelu) Moldoveanu, student la Politehnică, Ion (Jean) R. Ionescu, student la drept, și Ion (Jean) Vasiliu, desenator. Toți erau originari din Ploiești. Planul inițial era să oprească mașina în mers și să-l împuște pe primul ministru. În ultimul moment, Miti Dumitrescu a schimbat planul. Echipa urma să se îmbarce într-o mașină, care urma să tamponeze automobilul primului ministru. În acest scop, cu 34000 lei, a fost achiziționat un automobil de ocazie de la un anume Lazăr Ureche din Urlați. În 20 septembrie seara, Miti Dumitrescu a fost preluat din Bușteni de Traian Popescu și Nelu Moldoveanu, care aduseseră automobilul, peste noapte au dormit în automobil, undeva în Ploiești, iar în zorii zilei, s-au deplasat la București, după ce i-au preluat pe Jean Vasiliu în Ploiești, apoi pe Cezar Vasiliu în București, care a adus și armele, și în fine, pe Jean Ionescu. Apoi au parcat mașina pe str. Făgăraș, în apropiere de Podul Elefterie, după care s-au răspândit prin oraș. La ora 12,55 s-au urcat în mașină, așteptând mașina primului ministru, care se apropia pe actualul Bulevard al Eroilor. Au urmărit-o, și în dreptul Podului Elefterie, au tamponat-o violent din spate. Agentul de pază, Androne, bănuind ceva, a ieșit din mașină cu pistolul în mână, și a fost imediat împușcat. Șoferul, îngrozit, a reușit să scape. Armand Călinescu a încercat să iasă din mașină, dar imediat a fost și el împușcat prin portiera deschisă. În total, au fost trase în el 21 de gloanțe, din care trei i-au pătruns în cutia craniană.[18]

După atentat[modificare | modificare sursă]

După uciderea primului ministru, echipa a obligat un șofer care trecea prin zonă să se dea jos din mașină, s-au urcat în ea și s-au deplasat la sediul societății de radiodifuziune, unde au pătruns fără probleme, deoarece în acel moment era așteptat un taraf de lăutari, au întrerupt emisia, și au citit un comunicat legionar către țară. Comportamentul a fost identic ca și în cazul Nicadorilor și Decemvirilor. Deși puteau să scape, cel puțin pe moment, s-au predat imediat autorităților. În comunicat, aceștia afirmau : "Legionarul privește cu pieptul deschis urmările faptelor sale - el răspunde - vom răspunde și noi".[19] Evenimentul a avut un impact enorm asupra societății românești, în special datorită faptului că atentatorii l-au anunțat în direct la radio.[20] Teoria vehiculată în presă cum că echipa de legionari ar fi fost împiedicată să transmită este o "legendă urbană".[21] În afară de membrii echipei, alți trei legionari au fost implicați în pregătirea asasinatului : Marin Stănculescu, Ovidiu Isaia și Gheorghe Petrovicescu. Toți cei nouă au fost împușcați fără judecată la locul atentatului, iar trupurile lor au fost aruncate pe caldarâm. A fost desfășurat și un banner pe care scria : "Aceasta va fi de aci înainte soarta asasinilor trădători de țară". Funcționarii publici și elevii au fost obligați să se perinde prin fața cadavrelor. În jurnalul său nepublicat, păstrat în biblioteca Academiei Române, acad. g-ral. Radu R. Rosetti, consemna chiar în acea zi:

„ Uciderea, fără judecată, a asasinilor lui Călinescu a produs rea impresie, iar lăsarea corpurilor lor pe stradă revoltă lumea și transformă ceea ce se dorea a fi o pildă de pedeapsă, într-un adevarat pelerinaj. Radio-Londra comunică seara ca s-ar mai fi executat în plus în taberele de concentrare înca 76 de gardiști (e caracteristic cum aflăm știrile din țară prin Londra).”

În acea zi de 21 septembrie, în timp ce trupurile oribil mutilate ale celor 9 zăceau pe caldarâm, profesorul Nicolae Iorga, aflat printre oficialitățile de față, se pretează la gestul inimaginabil de a lovi cu picioarele cadavrele întinse pe asfalt, amănunt consemnat de Nicolae Steinhardt.[22] Un martor ocular ar fi afirmat că "atunci și-a semnat condamnarea la moarte..." Cei 9 au fost numiți Răzbunătorii, intrând definitiv în mitologia legionară. Represiunea ordonată de Carol al II-lea a fost severă. Majoritatea căpeteniilor legionare, cei care refuzaseră să semneze "adeziuni" la politica monarhului, au fost împușcați, apoi s-a cerut să fie împușcați fără judecată câte trei - cinci legionari în fiecare județ. În noaptea de 21/22 septembrie, practic, a dispărut toată conducerea "istorică" legionară. Nu în toate județele au fost executați câte trei legionari. În unele județe, au fost asasinați în lipsă, deținuți de drept comun, în altele au fost asasinați în plus, chiar după termenul de expirare al ordinului dat de guvern. În jud. Constanța, din 4 legionari asasinați, 3 erau preoți. În total au fost executați 147 legionari, la care s-au adăugat alți 105 lideri, executați în închisori și lagăre de detenție, în total 252 persoane asasinate fără judecată, un masacru fără precedent în istoria României.[23] Rămășițele pământești ale celor 252 legionari asasinați sunt înhumate în cimitirul legionar din Predeal.

Consecințe politice ale asasinatului[modificare | modificare sursă]

  • Asasinarea primului ministru Armand Călinescu a consolidat poziția lui Horia Sima, în calitate de lider suprem al mișcării legionare, pe moment doar de facto. Vechea gardă de lideri, printre care și unii succesori la conducere, desemnați de Corneliu Codreanu înainte să fie asasinat, a dispărut în urma execuțiilor de la Rămnicu Sărat (ing. Gheorghe Clime, Ion Banea, Alexandru Cantacuzino, Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, etc...), alții la Spitalul Militar Brașov (Traian Cotigă, Gheorghe Proca), etc... Liderii care semnaseră scrisori de "pocăință" și de "adeziune fierbinte" la politica carlistă, nu mai puteau emite nici o pretenție. În consecință, singurii rămași în cursă vor fi cei care nu abandonaseră lupta pentru răsturnarea dictaturii carliste, indiferent de riscuri.[24]
  • Pe plan intern, s-a instalat o anumită teamă la nivelul politicienilor și membrilor "camarilei", în ciuda măsurilor tot mai dure de represiune luate de guvern. Asasinatul a demonstrat că în ciuda represiunii și represaliilor, în ciuda unui aparat polițienesc eficient, oricând poate apărea o altă "echipă de sacrificiu".[25]
  • Pe plan extern, serviciile secrete germane și britanice s-au acuzat reciproc de organizarea atentatului. Până în prezent nu a apărut nici un indiciu în acest sens.[17] De altfel, Horia Sima i-a dat lui Miti Dumitrescu aprobarea pentru atentat fără a cunoaște nici un detaliu al operațiunii.[24]
  • Atentatul a demonstrat ineficiența serviciului român de informații condus de Mihail Moruzov, spulberând și teza falsă că Horia Sima ar fi fost informator al lui Moruzov "plătit cu 200000 lei pe lună (70 de salarii medii)",[14] sau spion al acestuia.[26]. Amândouă aceste aserțiuni se bazează pe mărturii orale, imposibil de verificat, contrazise categoric de documentele de arhivă și pe teoriile fanteziste ale preotului Ștefan Palaghiță.[27] De altfel, Horia Sima apare în evidențele SSI de abia în februarie 1939, când a intrat în atenția autorităților, fiind dat în urmărire generală, fotografia sa fiind distribuită sub consemn la frontieră.[28]


Armand Călinescu în conștiința publică[modificare | modificare sursă]

  • O stradă din București, sect.2, din apropierea Bisericii Armenești, poartă numele lui Armand Călinnescu.
  • Un colegiu tehnic din Pitești poartă numele fostului prim-ministru.
  • În Parcul Eroilor din București, aproape de locul în care a fost asasinat Armand Călinescu, a fost ridicat un mic monument. După 1989, monumentul a fost în repetate rânduri vandalizat cu vopsea, mai ales în perioada psihozei "legionarilor" din Pța Universității. Ulterior, placa de marmură superioară cu efigia defunctului a fost smulsă. În prezent, periodic, ceea ce a mai rămas din monument, este vandalizat cu grafitti de inspirație legionară.

Despre Armand Călinescu[modificare | modificare sursă]

„ Domnul Călinescu este cel care a suprimat Garda de Fier în primăvara trecută și și-a câștigat, prin eforturile sale, titlul de "omul de oțel"-nume pe care îl împarte cu domnul Stalin.”

(Times, 1938; Arhiva familiei)

„ Din nefericire pentru Garda de fier și pentru "căpitanul" ei, exista în minister un omuleț mic, încăpățânat și energic, Dl. Călinescu, ministru de interne, care avea față de ei idei total diferite de cele ale patronului său. în Garda de fier el nu vedea decît dezordine și violență, iar în Codreanu decît un vulgar șef de bandă în solda Germaniei.[...] Capitanul a fost ucis "în tihnă" în închisoarea lui. Și nu treisprezece din partizanii săi au căzut odată cu el, ci sute și sute.”

(Paris-Soir Dimanche, 18 februarie 1939)

„Fără nici o placere, fiți sigur, (a răspuns Doamna Mitilineu), că el a trebuit să se resemneze, făcându-și datoria. Armand era în fond, un om sensibil și inimos. Este posibil să fi avut regrete că i-a omorât pe aceia. Regrete dar nu remușcări. Conștiința sa îi spunea ca nu și-a făcut decât datoria, datoria sa dură.”

(Discuție între d-na Jean Mitilineu, soția unui fost ministru român de externe și văduva lui Armand Călinescu [29])

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Savu, 1999, p. 5
  2. ^ Savu, 1999, p. 7
  3. ^ Asasinarea lui Armand Călinescu. Clătinarea Regimului Carlist, Robert Carapancea, Historia, accesat la 4 februarie 2014
  4. ^ a b Savu, 1999, p. 8
  5. ^ De ce a încetat să mai sune sirena lui Roaită?
  6. ^ Cristoiu, Ion. „Grivița ’33, o diversiune a lui Carol al II-lea”. Historia. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/grivita-33-o-diversiune-lui-carol-al-ii-lea. 
  7. ^ Codreanu, Corneliu Z. : Pentru legionari, Ed. Totul pentru țară, Sibiu, 1936. p.256.
  8. ^ Arhiva SRI, Fond "P", Dosar 110.237, vol.3, f. 9 - 10.
  9. ^ Vlad, Radu - Dan : Procesele lui Corneliu Zelea Codreanu (1938), vol.2, Ed. Mica Valahie, Ianuarie 2013, ISBN: 978-606-8304-50-2.
  10. ^ Constantiniu, Florin : O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, 2012, ISBN: 978-606-8162-16-4.
  11. ^ Scurtu, Ioan : Regele reîntregirii. Regele contestat. Regele detronat, în „Dosarele istoriei”, An XI, nr. 5 (117) 2006, p. 42.
  12. ^ Stoenescu, Alex Mihai : Istoria loviturilor de stat în România, vol.3, pag.143, Ed. RAO, 2010, ISBN: 9786068255057.
  13. ^ Pe marginea prăpastiei, 21 - 23 ianuarie 1941, Ed. Scripta, 1992, ISBN 973-95414-5-3, Vol.1, Raportul Comisiei Speciale de Anchetă Criminală.
  14. ^ a b Troncotă, Cristian, Moruzov și Frontul Secret, Ed. Elion, București, 2004.
  15. ^ Dosar Horia Sima (1940-1946), ed. Dana Beldiman, București, Editura Evenimentul Românesc, 2000, p. 82 - 84.
  16. ^ DANIC, Fond IGJ, dosar nr. 5411939, f. 129.
  17. ^ a b c Heinen, Armin : Legiunea Arhanghelul Mihail. Mișcare sociaIă și organizație politică. O cantribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 1999.
  18. ^ Chivulescu, Nicolae, Armand Călinescu, Om de stat și conducător de țară, București. Editura Lucman, 2005, p. 299.
  19. ^ "Un document al timpului și un răspuns detractorilor Mișcării. Scrisoarea echipei care I-a pedepsit pe Armand Călinescu adresată legionarilor", în Țara și Exilul, an XVII, nr. 9- 10, iulie-august 1981,p. I-2
  20. ^ Dorian, Emil : Jurnal din vremuri de prigoană, București. Editura Hasefer. 1996, p. 109.
  21. ^ Vancu, Anca (21 septembrie 2013). „Cum i-au „prins“ angajații Societății Române de Radiodifuziune pe asasinii premierului Armand Călinescu”. Adevărul. http://adevarul.ro/cultura/istorie/armand-calinescu-1_523de83bc7b855ff56ad0d6a/index.html. 
  22. ^ Steinhardt, Nicolae : Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (reeditat de mai multe ori, ISBN ediția 1994: ISBN 973-35-0364-9 ).pag. 387.
  23. ^ *** : Legiunea în texte originale și imagini, p. 206-210.
  24. ^ a b Țiu, Ilarion : Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu, Ed. Vremea, 2007.
  25. ^ Asasinarea lui Armand Călinescu. Clătinarea Regimului Carlist”. Historia. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/asasinarea-lui-armand-calinescu-clatinarea-regimului-carlist. 
  26. ^ Pelin, Mihai. „Horia Sima – spionul lui Mihail Moruzov în Reich?. http://mihaipelin.wordpress.com/2008/03/29/horia-sima-%E2%80%93-spionul-lui-mihail-moruzov-in-reich/. 
  27. ^ Palaghiță, Ștefan, Garda de Fier spre reînvierea României, București, Editura Roza Vânturilor, 1993, 366 p.
  28. ^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 253/1939, f . 16.
  29. ^ René de Weck - Jurnal, Ed. Fundației Culturale Române, 2000.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Al. Gh. Savu, Prefață la Armand Călinescu, Însemnări politice. 1916-1939, Editura Humanitas, București, (1999).

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Nicolae Chivulescu, Armand Călinescu - om de stat și conducător de țară, Lucman, 2005
  • Nicolae Chivulescu, Armand Călinescu - omul de oțel al României, Ed. Ministerului de Interne, București, 1995
  • Nicolae Chivulescu, Armand Călinescu - un reformator al oștirii române (Armand Călinescu - un réformateur de l'armée roumaine), In: RIM, 1999
  • Nicolae Chivulescu, A fost Armand Călinescu trădător? (Armand Călinescu - traître?), In: Tomis, 1997
  • Nicolae Chivulescu, Corespondență inedită Cezar Petrescu - Armand Călinescu (Correspondance inédite Cezar Petrescu - Armand Călinescu), In: Tomis, 1996
  • Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia, pp. 100-104 

Legături externe[modificare | modificare sursă]