Alexandru Drăghici

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Alexandru Drăghici
Alexandru Drăghici.jpg
Alexandru Drăghici, în uniformă de general-colonel

 Membru al CC al PCR
În funcție
24 februarie 1948 – 26 aprilie 1988

 Membru al Biroului Politic al CC al PMR
În funcție
28 decembrie 1955 – 23 iulie 1965

Ministru de Interne
În funcție
28 mai 1952 - 20 septembrie 1952
19 martie 1957 – 27 iulie 1965

Ministru al Securității Statului
În funcție
20 septembrie 1952 – 19 martie 1957

În funcție
28 decembrie 1949 – 26 ianuarie 1950

Viceprim-ministru
În funcție
18 martie 1961 - 27 iulie 1965
9 decembrie 1967 – 26 aprilie 1968

Născut(ă) 26 septembrie 1913
Tisău, România
Decedat(ă) 12 decembrie 1993 (80 de ani)
Budapesta, Ungaria
Partid politic Partidul Muncitoresc Român
Partidul Comunist din România
Soție Marta Cziko
Copii Alexandra
Profesie lăcătuș mecanic, politician comunist, general-colonel de securitate
Naționalitate română

Alexandru Drăghici (n. 26 septembrie 1913, Tisău, județul Buzău - d. 12 decembrie 1993, Budapesta)[1] a fost un comunist român. A fost deputat în Marea Adunare Națională (MAN) între 1946-1948, președinte al MAN (28 decembrie 1949 - 26 ianuarie 1950), viceprim-ministru (18 martie 1961 - 27 iulie 1965 și 9 decembrie 1967 - 26 aprilie 1968).

Biografia[modificare | modificare sursă]

S-a născut în localitatea Tisău în 1913, a lucrat ca muncitor feroviar. În 1930, a intrat în Partidul Comunist. A participat, din 1931, la mișcările greviste ale muncitorilor ceferiști, fiind unul dintre conducătorii tinerilor comuniști. În 1935 a fost arestat și condamnat la închisoare în același proces cu Ana Pauker. Detenția și-a executat-o la Jilava, Doftana, Caransebeș și în lagărul de la Târgu Jiu.

Carieră politică[modificare | modificare sursă]

După evenimentele de la 23 august 1944, a fost activist al CC al PCR, devenind colaborator apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a înaintat în ierarhia politică astfel:

  • membru supleant al CC al PCR (la Conferința națională a PCR din octombrie 1945)
  • membru al CC al PMR (la Congresele din 1948 și 1955)
  • membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR (aprilie 1945)
  • membru al Biroului Politic al CC al PMR (decembrie 1956)
  • secretar al CC al PCR (1965-1967)
  • deputat de Hunedoara și Bacău în Marea Adunare Națională (1946-1968)

A fost acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului (27 aprilie 1945), care îi judeca pe inculpații acuzați de crime de război sau ca dușmani ai statului român. A făcut parte alături de Teohari Georgescu și Iosif Rangheț din comisia care l-a anchetat pe Lucrețiu Pătrășcanu (arestat la 28 aprilie 1948) și a elaborat informarea pe baza căreia s-a hotărât judecarea fostului fruntaș al mișcării comuniste (6-13 aprilie 1954).

Fost ministru al Securității Statului, Alexandru Drăghici a intenționat, fără a pune în aplicare, să folosească batalioanele de instrucție ale grănicerilor pentru operațiuni în munți, împotriva grupurilor de partizani din cadrul rezistenței armate anticomuniste.

După unele informații, în 1956 s-ar fi opus extrădării lui Imre Nagy, fost premier al guvernului de la Budapesta, care, după eșecul insurecției anticomuniste maghiare a fost deportat în România, și deținut la Snagov.[2]

În anul 1958, personalul Trupelor de Securitate era stabilit la 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați, 1.416 angajați civil și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane.[necesită citare]

Alexandru Drăghici a fost general-maior (30 decembrie 1950), general-locotenent (2 octombrie 1952), general-colonel (20 august 1955).

Anii de dizgrație[modificare | modificare sursă]

După alegerea sa ca secretar general al PCR, Nicolae Ceaușescu a trecut la consolidarea puterii sale. Treptat au fost înlăturați din conducerea de partid și de stat toți care se opuneau ascensiunii sale. Plenara CC al PCR din aprilie 1968 a făcut o analiză a așa-numitor greșeli comise de partid în trecut și a hotărât reabilitarea unor foști demnitari comuniști (în special grupul lui Lucrețiu Pătrășcanu) care au căzut victimă a epurărilor de la mijlocul anilor 1950. Cum pe vremea aceea Drăghici era ministru de interne, și răspundea direct de arestarea și interogarea comuniștilor acuzați, a fost făcut responsabil principal (Gheorghe Gheorghiu-Dej nu mai trăia) și a fost înlăturat din toate funcțiile de partid și de stat. A fost degradat din gradul de general-colonel și trecut în rezervă cu gradul de soldat (14 noiembrie 1968).

Măsurile represive împotriva lui s-au oprit aici, el nu a fost dat în judecată pentru fărădelegile comise. În 1969 a fost numit director al „IAS Buftea”, funcție pe care a păstrat-o până în anul 1972, când a ieșit la pensie.

Noua conducere a României instaurată după revoluția din decembrie 1989 a făcut pași spre începerea unei cercetări penale împotriva lui, pentru crimele comise în trecut. Pentru a scăpa de această anchetă Drăghici în 1991 a fugit împreună cu soția sa, Marta Cziko,[3] în Ungaria, la fiica lor Alexandra (care emigrase mai demult în Ungaria). În anul următor guvernul român a făcut o cerere de extrădare, dar autoritățile ungare au refuzat să-i dea curs favorabil, deoarece crimele comise de Drăghici au fost prescrise din punctul de vedere al jurisprudenței ungare. În 1993 a fost din nou inculpat și condamnat în contumacie pentru o altă crimă: ordinul dat pentru asasinarea lui Ibrahim Sefit (un etnic turc născut la Ada Kaleh).

A murit la 12 decembrie 1993 la Budapesta.

Portretul lui a fost afișat pe pereții de onoare ai Camerei Deputaților, alături de alți președinți ai Parlamentelor României din ultimul secol și jumătate, ca semn al continuității.[4]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ ro Membrii CC al PCR
  2. ^ Biografia unui asasin, Gardianul, 19 mai 2007
  3. ^ SENATUL EVZ: Doamnele aristocratiei rosii, 21 martie 2007, Evenimentul zilei
  4. ^ Romulus Rusan: Intrarea in NATO a lui Alexandru Drăghici, Revista 22, 23 decembrie 2002.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Interviu cu fiul lui Drăghici

Funcții de conducere mai importante[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
[[]]
Ministru de Interne
28 mai 195220 septembrie 1952

Succesor:
[[]]




Predecesor:
[[]]
Ministru al Securității Statului
20 septembrie 195219 martie 1957

Succesor:
[[]]




Predecesor:
[[]]
Ministru de Interne
19 martie 195727 iulie 1965

Succesor:
[[]]




Predecesor:
[[]]
Președinte al Marii Adunări Naționale
28 decembrie 194926 ianuarie 1950

Succesor:
[[]]