Alexandru Drăghici
Alexandru Drăghici (n. 26 septembrie 1913, Tisău, județul Buzău - d. 12 decembrie 1993, Budapesta) a fost un comunist român. A fost deputat în Marea Adunare Națională (MAN) între 1946-1948, președinte al MAN (28 decembrie 1949 - 26 ianuarie 1950), viceprim-ministru (18 martie 1961 - 27 iulie 1965 și 9 decembrie 1967 - 26 aprilie 1968).
Cuprins |
[modificare] Biografia
S-a născut în localitatea Tisău în 1913, a lucrat ca muncitor feroviar, iar, în 1930, a intrat în Partidul Comunist. A participat, din 1931, la mișcările greviste ale muncitorilor ceferiști, fiind unul dintre conducătorii tinerilor comuniști. În 1935 a fost arestat și condamnat la închisoare în același proces cu Ana Pauker. Detenția și-a axecutat-o la Jilava, Doftana, Caransebeș și în lagărul de la Târgu Jiu.
[modificare] Carieră politică
După evenimentele de la 23 august 1944, a fost activist al CC al PCR, devenind colaborator apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a înaintat în ierarhia politică astfel:
- membru supleant al CC al PCR (la Conferința națională a PCR din octombrie 1945)
- membru al CC al PMR (la Congresele din 1948 și 1955)
- membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR (aprilie 1945)
- membru al Biroului Politic al CC al PMR (decembrie 1956)
- secretar al CC al PCR (1965-1967)
- deputat de Hunedoara și Bacău în Marea Adunare Națională (1946-1968)
A fost acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului (27 aprilie 1945), care îi judeca pe inculpații acuzați de crime de război sau ca dușmani ai statului român. A făcut parte alături de Teohari Georgescu și Iosif Rangheț din comisia care l-a anchetat pe Lucrețiu Pătrășcanu (arestat la 28 aprilie 1948) și a elaborat informarea pe baza căreia s-a hotărât judecarea fostului fruntaș al mișcării comuniste (6-13 aprilie 1954).
Fost ministru al Securității Statului, Alexandru Drăghici a intenționat, fără a pune în aplicare, să folosească batalioanele de instrucție ale grănicerilor pentru operațiuni în munți, împotriva grupurilor de partizani din cadrul rezistenței armate anticomuniste.
După unele informații, în 1956 s-ar fi opus extrădării lui Imre Nagy, fost premier al guvernului de la Budapesta, care, după eșecul insurecției anticomuniste maghiare a fost deportat în România, și deținut la Snagov.[1]
În anul 1958, personalul Trupelor de Securitate era stabilit la 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați, 1.416 angajați civil și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane.[necesită citare]
Alexandru Drăghici a fost general-maior (30 decembrie 1950), general-locotenent (2 octombrie 1952), general-colonel (20 august 1955).
[modificare] Anii de dizgrație
După alegerea sa ca secretar general al PCR, Nicolae Ceaușescu a trecut la consolidarea puterii sale. Treptat au fost înlăturați din conducerea de partid și de stat toți care se opuneau ascensiunii sale. Plenara CC al PCR din aprilie 1968 a făcut o analiză a așa-numitor greșeli comise de partid în trecut și a hotărât reabilitarea unor foști demnitari comuniști (în special grupul lui Lucrețiu Pătrășcanu) care au căzut victimă a epurărilor de la mijlocul anilor 1950. Cum pe vremea aceea Drăghici era ministru de interne, și răspundea direct de arestarea și interogarea comuniștilor acuzați, a fost făcut responsabil principal (Gheorghe Gheorghiu-Dej nu mai trăia) și a fost înlăturat din toate funcțiile de partid și de stat. A fost degradat din gradul de general-colonel și trecut în rezervă cu gradul de soldat (14 noiembrie 1968).
Măsurile represive împotriva lui s-au oprit aici, el nu a fost dat în judecată pentru fărădelegile comise. În 1969 a fost numit director al „IAS Buftea”, funcție pe care a păstrat-o până în anul 1972, când a ieșit la pensie.
Noua conducere a României instaurată după revoluția din decembrie 1989 a făcut pași spre începerea unei cercetări penale împotriva lui, pentru crimele comise în trecut. Pentru a scăpa de această anchetă Drăghici în 1991 a fugit împreună cu soția sa, Marta Cziko, [2], în Ungaria, la fiica lor Alexandra (care emigrase mai demult în Ungaria). În anul următor, guvernul român a făcut o cerere de extrădare, dar autoritățile ungare au refuzat să-i dea curs favorabil, deoarece crimele comise de Drăghici au fost prescrise din punctul de vedere al jurisprudenței ungare. În 1993, a fost din nou inculpat și condamnat în contumacie pentru o altă crimă: ordinul dat pentru asasinarea lui Ibrahim Sefit (un etnic turc născut la Ada Kaleh).
A murit la 12 decembrie 1993, la Budapesta.
Portretul lui a fost afișat pe pereții de onoare ai Camerei Deputaților, alături de alți președinți ai Parlamentelor României din ultimul secol și jumătate, ca semn al continuității.[3]
[modificare] Note
- ^ Biografia unui asasin, Gardianul, 19 mai 2007
- ^ SENATUL EVZ: Doamnele aristocratiei rosii, 21 Martie 2007, Evenimentul zilei
- ^ Romulus Rusan: Intrarea in NATO a lui Alexandru Draghici, Revista 22, 23 decembrie 2002.
[modificare] Legături externe
- Ceaușescu decapitează Securitatea lui Gheorghiu Dej, 20 octombrie 2007, Christian Levant, Adevărul
[modificare] Funcții de conducere mai importante
| Predecesor: [[]] |
Ministru de Interne 28 mai 1952 – 20 septembrie 1952 |
Succesor: [[]] |
| Predecesor: [[]] |
Ministru al Securității Statului 20 septembrie 1952 – 19 martie 1957 |
Succesor: [[]] |
| Predecesor: [[]] |
Ministru de Interne 19 martie 1957 – 27 iulie 1965 |
Succesor: [[]] |
| Predecesor: [[]] |
Președinte al Marii Adunări Naționale 28 decembrie 1949 – 26 ianuarie 1950 |
Succesor: [[]] |
