Horia Sima
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
 |
|
Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Mândra - d. 25 mai 1993), profesor de limba română, om politic român, comandantul Mişcării Legionare.
Cuprins |
[modifică] Biografie
[modifică] Studii, profesorat
Horia Sima s-a născut la 3 iulie 1906 în satul Mândra din judeţul Făgăraş. În 1926 se număra printre cei 19 absolvenţi ai liceului de elită "Radu Negru" din Făgăraş, http://radunegru.licee.edu.ro/ , şi şef de promoţie, la bacalureat luând media 10 (în sistemul actual de notificare). A terminat studiile universitare la Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filosofie (1926-1932). Din 1932, a activat ca profesor de limba română, fiind numit la liceul din Caransebeş.
[modifică] Mişcarea legionară
Intrat în Mişcarea Legionară în octombrie 1927, în cuibul condus de Andrei Ionescu, potrivit unor surse legionare, „desfăşoară o intensă activitate legionară, înscriindu-se în toate iniţiativele de luptă ale Legiunii”.
În octombrie 1935, Corneliu Zelea Codreanu înfiinţează Regiunile Legionare, numindu-l pe Sima Şef al Regiunii a IX-a - Banat. După instaurarea dictaturii carliste şi arestarea lui Codreanu în primăvara anului 1938, din iniţiativa mai multor legionari de frunte, încă nearestaţi, se constituie un grup de organizare şi coordonare a activităţii legionare, grup din care au făcut parte şi Ion Belgea, Radu Mironovici, Iordache Nicoară, Horia Sima şi Ion Antoniu.
La 16 iunie 1938 are loc reorganizarea Comandamentului de Conducere a Mişcării Legionare, iar Sima este însărcinat cu refacerea imediată a organizaţiilor legionare intrate în clandestinitate şi adăpostirea legionarilor scăpaţi de arestare, urmăriţi de agenţii serviciului Siguranţei Statului.
[modifică] Asasinate
La 29/30 noiembrie 1938 sunt executaţi Corneliu Codreanu şi alţi 13 şefi legionari, din ordinul prim-ministrului Armand Călinescu şi al regelui Carol al II-lea. Numeroşi legionari se refugiază în Germania Nazistă. Alături de ei, Horia Sima trece frontiera în Ungaria şi se refugiază la Berlin. Are loc organizarea Comandamentului Legionar din Berlin, avându-i ca membri pe Ion Dumitrescu-Borşa, Ion Victor Vojen, Victor Silaghi, Horia Sima, Alexandru Constant şi Constantin Papanace. Sima are resortul legăturilor cu ţara.
La 15 august 1939 pleacă în misiune în România, unde reia legătura cu organizaţiile legionare. La 21 septembrie, premierul Călinescu este asasinat în Bucureşti de un grup legionar condus de avocatul Miti Dumitrescu. Autorităţile i-au arestat pe asasini, i-au torturat, judecat şi apoi executat în acelaşi loc unde a fusese ciuruit de gloanţe Armand Călinescu. Cadavrele asasinilor lui Călinescu au fost ţinute expuse câteva zile. Erau aduşi elevi, însoţiţi de profesori, ca să vadă macabra scenă. Pe o pancartă scria „Aşa vor muri toţi trădătorii de ţară”.
În noaptea de 21–22 septembrie a fost format un guvern nou, condus de generalul Gheorghe Argeşeanu şi având misiunea de a ordona represalii împotriva Mişcării Legionare. În acea noapte, după datele oficiale, au fost omorâţi peste cinci sute de legionari în toată ţara. În fiecare judeţ trebuiau executaţi cel puţin cinci legionari. Au fost împuşcaţi în lagărele şi închisorile politice, în interiorul caselor sau în curte de faţă cu familiile. Cadavrele au fost expuse în centrele oraşelor timp de trei zile şi elevii de liceu au fost aduşi, cu profesorii, ca să le vadă. Alţi legionari au fost torturaţi şi au pierit arşi de vii. Liderii partidelor politice istorice nu au protestat faţă de respectivele măsuri de represiune brutală.
[modifică] Reîntoarcerea în România
La 26 octombrie, se reîntoarce în Germania. În ianuarie 1940, conducerea grupului din Berlin este peluată de Horia Sima şi Constantin Papanace. La 5 mai, Sima trece din nou clandestin frontiera iugoslavă însoţit de un grup legionar. Arestat în satul Clopodia la 19 mai, unde se ascunsese, este trimis sub o pază severă la Bucureşti.
La 14 iunie 1940, după numeroase anchete în prezenţa generalului Bengliu, a ministrului de interne Mihail Ghelmegeanu şi a şefului Siguranţei, Nicki Ştefănescu, Sima este eliberat. Astfel este inaugurată faza de organizare a loviturii de stat care a dus la răsturnarea dictaturii regale, aşa-numita „revoluţie legionară”, din 3-6 septembrie 1940 şi forţarea abdicării şi exilării regelui Carol al II-lea.
La 6 septembrie 1940 are loc întrunirea „Forului Legionar” care, prin cuvântul lui Corneliu Georgescu (co-fondator al mişcării), îi încredinţează conducerea Legiunii.
[modifică] Statul Naţional-Legionar Român
La 14 septembrie 1940, lua fiinţă Statul Naţional-Legionar Român. Horia Sima a fost numit, conform alianţei politice, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
Pretenţiile legionarilor de acumulare de putere în guvern au fost în creştere, dar respinse constant de Ion Antonescu. Mişcarea Legionară se aştepta ca România să intre în război. Conform instrucţiunilor de la Berlin, pentru ca România să poată fi atrasă intr-un conflict armat, Mişcarea Legionară a fost presată să accepte în fruntea statului un militar dispus să colaboreze şi să fie totodată bine primit de populaţie, mai ales de armată. Aşa a ajuns Antonescu la guvernare. Acesta, de unul singur, nu putea să ajungă şeful Statului; nu fusese fruntaş politic şi nici nu avea o organizaţie proprie. În timpul aşa-zisei „revoluţii legionare”, Antonescu se afla în domiciliu forţat la mânăstirea Bistriţa.
Astfel, leginarii s-au văzut siliţi să-i lase lui Antonescu ministerele ce reprezentau armata, justiţia, finanţele şi serviciile secrete, deşi la conducerea acestora din urmă se afla un adversar al legionarilor, Eugen Cristescu. Garda de Fier şi Mişcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Berlinul l-a preferat la conducere pe Antonescu, folosindu-se în acelaşi timp de Mişcarea Legionară ca ameninţare, pentru a preîntâmpina o atitudine eventual neloială a lui Antonescu.
În timpul co-guvernării legionare de 4 luni, corupţia a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului, precum şi siguranţa persoanei, a libertăţii de exprimare, a exercitării profesiei şi a proprietatăţii au fost lăsate la bunul plac al forţelor paramilitare legionare.
Deşi România îşi avea teritoriul ciuntit şi în ţară existau un milion şi jumătate de refugiaţi, cărora trebuiau să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie se produsese un cutremur de pământ devastator, economia a prosperat într-un anumit fel: în numai trei luni, bugetul deficitar a devenit excedentar prin jefuirea sistematică a averilor evreieşti. Multe miliarde de lei–aur au intrat atât în vistieria ţării, cât şi în buzunarele legionarilor. Din surse legionare disputabile se arăta că „se măresc salariile muncitorilor iar producţia agricolă şi cea industrială cresc cu peste 30%”. În realitate, nu era plauzibil ca o agricultură şi o industrie mult înapoiate faţă de nivelul european al timpului să fi asigurat, în doar trei luni, o creştere economică de peste 30%.
[modifică] Situaţia evreilor
Legionarii susţin că au limitat legile antievreieşti impuse de guvernul Goga. În realitate, grupuri de legionari au atacat, devastat, distrus cartiere evreieşti (Dudeşti-Văcăreşti la Bucureşti, Podul Roşu la Iaşi, etc.), au devastat şi incendiat sinagogi, au încarcerat, torturat şi ucis evrei nevinovaţi la sedii ale mişcării, etc[1]. Comunitatea evreiască a apelat la ajutorul Casei Regale. Regina Elena şi o bună parte a populaţiei au făcut tot posibilul pentru a ajuta şi a salva ce s-a putut salva. Eliminaţi din teatre, şcoli, licee, universităţi, laboratoare, spitale, redacţii de ziare şi alte locuri de muncă şi de creaţie, în pofida atmosferei de teroare antisemită instituţionalizată, evreii şi-au creat propriile instituţii şi locuri de muncă, studii şi de exprimare: şcoli, licee, instituţii de ajutor reciproc, Teatrul Baraşeum, actualmente Teatrul Evreiesc de Stat, etc. Între octombrie şi decembrie 1940 au emigrat spre Palestina peste trei mii de evrei, dintre care numai puţini au ajuns la destinaţie (vezi scufundarea navelor Struma şi Mefkure, supraîncărcate cu emigranţi evrei).
La 21 ianuarie 1941 Garda de Fier s-a răsculat (acţiunea fiind cunoscută ca Rebeliunea legionară şi Pogromul de la Bucureşti), încercând să preia puterea printr-o lovitură de stat.
Ion Antonescu, ştiind la ce se poate aştepta de la legionari, a zdrobit rapid revolta, având şi aprobarea tacită a germanilor, care doreau stabilitate economică în România în preajma declanşării războiului contra URSS. Antonescu a scos Garda de Fier în afara legii şi a dispus judecarea şi întemniţarea liderilor legionari care nu reuşiseră să se refugieze în străinătate. Potrivit versiunii legionare a istoriei evenimentului, rebeliunea legionară a fost calificată drept „lovitură de stat a lui Ion Antonescu împotriva Legiunii”.
După înlăturarea la 23 august 1944 a regimului lui Antonescu, potrivit surselor legionare, Horia Sima a fost chemat de Hitler să organizeze „rezistenţa românească” contra înaintării sovietice spre vest. Sima a organizat la Viena un guvern în exil şi o aşa-zisă „armată naţională”, compusă (tot potrivit unor surse legionare) din 12.000 de voluntari.
[modifică] 1945-1993
După război, Horia Sima s-a refugiat în Italia, Franţa şi se stabileşte în Spania. A predat la Universitatea din Barcelona în perioada regimului lui generalului Franco. A murit în 1993 în timpul unei şederi în Germania, în apropiere de München.
[modifică] Lucrări
- Articole politice (1950-1963, 1967),
- Ce este comunismul?, Madrid, 1972,
- Histoire du Mouvement Légionnaire, Rio de Janeiro, 1972.
[modifică] Legături externe
[modifică] Note
- ^ Cartea Neagră, ediţia a doua, de Matatias Carp, Editura Diogene 1996 vol. 1, pag. 181 - 200
