Duiliu Zamfirescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Duiliu Zamfirescu

Duiliu Zamfirescu (n. 30 octombrie 1858, Plăineşti-Râmnicu Sărat - d. 25 februarie 1922, Agapia, Neamţ) a fost un scriitor român, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei Române.

[modifică] Biografie

Fiul arendaşului Lascăr Zamfirescu. Urmează clasele primare şi gimnaziale la Focşani, iar liceul şi Facultatea de Drept la Bucureşti (licenţiat in 1880),unde leagă o strânsă prietenie cu Duiliu Ioanin- Romanov,viitor magistrat. Este judecător la Hârşova şi Târgovişte, apoi avocat şi redactor la România liberă. În 1885, intră prin concurs la Ministerul de Externe, iar după trei ani, îmbrăţişând cariera diplomatică, este secretar de legaţie la Roma până la 1906, cunoscând perfect italiana. Se căsătoreşte acolo cu Henriette Allievi şi are doi copii (Henrietta şi Alexandru), născuţi şi crescuţi în Italia celor 18 ani de stagiu diplomatic.

În 1906, revine în ţară şi e secretar general la Ministerul de Externe. Se retrage adesea în vila sa de la Odobeşti. După război, a fost ministru de externe în guvernul Averescu. S-a stins din viaţă la Agapia.

A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneştenilor (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna, ceea ce nu se poate). Acestea se constituie în primul ciclu din literatura română, asemănător ciclului lui Emile Zola Les Rougon-Macquart. Cele cinci volume au fost scrise departe de ţară, la Roma, când autorul lucra la legaţia română din Italia. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura noastră, Lydda. Prin intermediul familiei Comăneşteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă parveniţilor de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a societăţii româneşti de la finele veacului al XIX-lea.