Israel

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Statul Israel)
Salt la: Navigare, căutare
Israel
Statul Israel
ebraică : מְדִינַת יִשְׂרָאֵל
Medīnat Isrā'el
arabă دَوْلَة إِسْرَائِيل
Dawlat Isrāʼīl
Drapelul Israelului Stema Israelului
Imnul național

Hatikvah (ebraică : הַתִּקְוָה)
Amplasarea Israelului
Capitală Ierusalim[1]
Limbi oficiale Ebraică, Araba[2]
Grupuri etnice  75.4% evrei
20.6% arabi
4.0% alții (2012)[3]
Etnonim israelian
Sistem politic Democrație parlamentară[2]
 -  Președinte Reuven Rivlin
 -  Prim-ministru Beniamin Netaniahu
 -  Președintele Knesset Yuli-Yoel Edelstein
 -  Președintele Curții Supreme Asher Grunis
Independența de la Mandatul britanic pentru Palestina 
 -  Declarația 14 mai 1948 
Suprafață
 -  Total 20,770 / 22,072 km² (locul 151)
 -  Apă (%) ~2%
Populație
 -  Estimare 2013 8.134.100 locuitori[4] (locul 97)
 -  Recensământ 2008 7.406.900 locuitori [5] 
 -  Densitate 359,8 loc/km² (locul 30)
PIB (PPC) estimări 2011
 -  Total 235.446 miliarde $[6] (locul 50)
 -  Pe cap de locuitor 31.004 $[6] (locul 28)
PIB (nominal) estimări 
 -  Total $245.266 billion[6] (locul 41)
 -  Pe cap de locuitor 32.297 $[6] (locul 27)
Gini (2008) 39.2[2] 
IDU (2011) 0.888[7] (foarte ridicat) (locul 17)
Monedă Shekel nou (Format:Rtl-lang) (ILS)
Prefix telefonic 972
Domeniu Internet .il
Fus orar IST
Excluding / Including the Golan Heights and East Jerusalem; see below.
Includes all permanent residents in Israel, the Golan Heights and East Jerusalem. Also includes Israeli citizens living in the West Bank. Excludes non-Israeli population in the West Bank and the Gaza Strip.

Statul Israel (ebraică : מדינת ישראל, Medinat Israel; arabă دولة اسرائيل, Dawlat Isrā'īl) este o republică parlamentară localizată în Orientul Mijlociu, de-a lungul malului de est al Mării Mediterane. Se învecinează cu Libanul, în nord, Siria în nord-est, Iordania și Cisiordania, în est, Egipt și Fâșia Gaza, la sud-vest, și conține caracteristici din punct de vedere geografic diverse în suprafața sa relativ mică. Are capitala în orașul Ierusalim [8][9] Israelul este definit în „Declarația de Independență” și în legile lui de bază ca un stat evreiesc și democratic și este singurul stat din lume unde evreii sunt majoritari[10].

În urma adoptării planului de împărțire a Palestinei din 1947 al Organizației Națiunilor Unite, pe data de 14 mai 1948, odată cu expirarea Mandatului britanic pentru Palestina, David Ben-Gurion, președintele Organizației Sioniste și al Agenției Evreiești pentru Palestina, a proclamat independența Statului Israel în cadrul liniilor de împărțire teritorială cuprinse în decizia ONU[11][12]. Liga Arabă și organizațiile palestiniene au respins atât decizia ONU de împărțire, cât și proclamarea unilaterală a independenței Israelului. Șase state arabe, au declanșat cu Războiul arabo-israelian din 1948 interminabilul Conflict arabo-israelian care avea ca scop distrugerea Israelului și „aruncarea evreilor în mare”[13]. Ca urmare a rezultatelor războiului arabo-israelian din 1948-1949 teritoriul care ar fi trebuit, după hotărârea ONU (neacceptată de partea arabă), să revină unui stat arab palestinian, a fost, în cele din urma împărțit între Israel și două state arabe beligerante, Transiordania și Egiptul. În urma acordurilor de armistițiu încheiate in urma Războiului de Șase Zile din iunie 1967, porțiuni din teritoriile ocupate în acest conflict de către Israel - Ierusalimul de Est inclusiv Orașul vechi, Cisiordania, Peninsula Sinai, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan, - au intrat in controlul Israelului. Peninsula Sinai a fost retrocedată Egiptului în urma unui tratat de pace, dar celelalte granițe încă nu au fost definite. Multe state consideră linia de încetare a focului din 1949 (armistițiul din 1949), așa numita „Linie verde”, ca o graniță temporară a Israelului, iar teritoriile ocupate de Israel în cursul războiului din iunie 1967, ca „teritoriile ocupate”[14][15][16][17][18]

Populația din Israel - conform Biroului Central de Statistică israelian - care include toți cetățenii sau resortisanții, dar nu muncitorii străini, în interiorul Israelului în sine și în așezările israeliene din „teritoriile ocupate”, a fost estimată în iunie 2011 la 7.751.000 milioane de oameni,[19] dintre care 5.818.200 sunt evrei.[19][20][21] Cetățenii arabi, al doilea grup etnic ca mărime, include atât musulmani cât și creștini. Alte minorități sunt druzi, cerchezi și samariteni. La sfârșitul anului 2005, 93% din populația arabă din Ierusalimul de Est au căpătat statut de rezidență permanentă și 5% au avut cetățenie israeliană[22]. În înălțimile Golan, druzii au dreptul să aleagă între cetățenia israeliană și cea siriană[23].

Israelul este o țară dezvoltată și o democrație reprezentativă, cu un sistem parlamentar și vot universal[24][25]. Prim-ministrul Israelului servește ca șef al guvernului, iar Knessetul, cu cei 120 de membrii, servește ca organism legislativ unicameral.

Israelul are una dintre țările cu mare longevitate din lume[26].

Economia: deși lipsită, până nu demult, de resurse naturale (în anii 2011-2012 s-au descoperit rezerve de gaze naturale în aria maritimă mediteraneană aparținând Israelului) în 2010 produsul intern brut nominal (PIB) israelian s-a situat pe locul 42 din lume[27] și are un rating foarte mare în clasamentul Indicelui Dezvoltării Umane.[7]. În 2010, Israelul a aderat la OCDE[28].

Israelul văzut din satelit, în ianuarie 2003

Ierusalimul este capitala țării, deși nu este recunoscută de toate statele ca atare, printre care și Romania:

„La 20 ianuarie 1950, capitala Statului Israel a fost transferată de la Tel Aviv la Ierusalim, iar în 1980 Parlamentul israelian a adoptat o lege prin care Ierusalimul reunit a fost proclamat "capitala unită și veșnică" a țării. Instituțiile centrale și ale administrației de stat se află în Ierusalimul de Vest. România, asemenea altor state, nu recunoaște transferarea capitalei la Ierusalim, menținându-și misiunea diplomatică la Tel Aviv.[29]

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Steaua lui David - Poster pentru recrutarea evreilor în Primul Război Mondial, publicat în „American Jewish magazines” (în idiș : Fiică a Ționului - adică, poporul evreu - pentru Vechea-Noua ta țară recrutează în regimentul evreiesc!)

.

După independența din 1948, noul stat evreiesc a fost numit oficial Medinat Israel, sau Statul Israel, după alte nume propuse istorice și religioase, inclusiv Eretz Israel („Țara Israel”), Sion, și Iudeea, au fost examinate și respinse.[30] În primele săptămâni de independență, guvernul a ales termenul de „israelian”, pentru a indica un cetățean al Israelului, cu anunțul oficial făcut de către ministrul Afacerilor Externe, Moshe Sharett.[31]

Numele Israel, a fost folosit istoric, în utilizarea comună și religioasă, pentru a face referire la Regatul Israel biblic sau întreaga națiune evreiească. În conformitate cu Biblia ebraicănumele de Israel” a fost dat de Patriarhul Iacov (Standard Yisraʾel, Isrāʾīl; Septuaginta greacă Ἰσραήλ; „lupta cu Dumnezeu”[32]) , după ce s-a luptat cu succes cu un înger al lui Dumnezeu.[33] Cei doisprezece fii ai lui, Iacov, au devenit strămoșii israeliților, de asemenea, cunoscut sub numele de douăsprezece seminții ale lui Israel, sau copii lui Israel. Iacov și fiii săi au trăit în Canaan, dar au fost forțați de foamete să meargă în Egipt timp de patru generații până la Moise, un stră-strănepot lui Iacov,[34] care a condus israeliții înapoi în Canaan, în „Exodul”. Cel mai vechi artefact arheologic, care menționează cuvântul „Israel" este Stela lui Merneptah din Egiptul antic (datată la sfârșitul secolului al 13-lea î.en).[35]

Zona este, de asemenea, cunoscută sub numele de Țara Sfântă, fiind sfântă pentru toate religiile avraamice, inclusiv creștinism, iudaism, islam și Credința Baha'i. Înainte de Declarația de Independență a Israelului din 1948, întreaga regiune a fost cunoscută sub nume diferite, inclusiv: Siria de Sud, Siria Palestina, Regatul Ierusalimului, provincia Iudaea, Coele-Siria, Retjenu, Canaan și, în special, Palestina.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Sinagoga antică Kfar Bar'am[36][37]
Cucerirea Ierusalimului în Prima Cruciadă (1099) - dintr-un manuscris medieval

Noțiunea de „Țara Israel”, cunoscută în ebraică ca Eretz Yisrael (sau Eretz Yisroel), a fost importantă și sacră pentru poporul evreu din timpurile biblice. Potrivit Pentateuh, Dumnezeu a promis terenul la trei Patriarhi poporului evreu.[38][39] Pe baza scripturii, perioada celor trei Patriarhi a fost plasată undeva la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr.,[40] iar primul Regat Israel a fost stabilit în jurul secolului al 11-lea î.Hr.. Ulterior el s-a divizat în regatul Israel și cel al Iudeei sau Iuda, care au dăinuit în următorii 400 ani,fiind cunoscute din Biblie și din diverse surse extrabiblice.[41][42][43][44] După căderea Regatului de nord a Israelului în 722 î.Hr. regatul Iudeei a persistat până la cucerirea babiloneana în 586 î.e.n. Până la cuceririle musulmane din secolul al 7-lea EC (pe o perioadă de peste 1500 de ani), regiunea a stat sub dominație asiriană, babiloniană, persană, greacă seleucidă, a cunoscut din nou o perioadă de independență vreme de două secole sub regatul ebraic al Hasmoneilor și Antipatrizilor , apoi a fost sub dominație romană, persană sasanidă și bizantină.[45][46] Prezența evreiască din regiune s-a diminuat considerabil după eșecul revoltei Bar Kochba împotriva Imperiului Roman în 132 EC.[47] Cu toate acestea, a existat pemanent o mică colectivitate evreiească, iar Galileea a devenit centrul său religios.[48][49] Mișna și o parte din Talmud, texte centrale evreiești, au fost compuse in timpul secolelor 2 și 4 EC în Tiberias și Ierusalim.[50] În 635 EC, regiunea, inclusiv Ierusalimul, au fost cucerite de către arabi și au rămas sub control musulman arab sau turc, cu o paranteză creștină cruciată, pentru următorii 1300 de ani.[51] Controlul regiunii a fost transferat în următorele șase secole[51] între Califatul Umayyad[51], cel Abbasid[51] și state ale cruciaților, înainte de a fi cucerită de sultani mameluci începând cu 1260.[52] În 1516, regiunea a fost cucerită de Imperiul Otoman și a rămas sub dominație turcească până la începutul secolului al 20-lea.[52]

Sionismul și mandatul britanic[modificare | modificare sursă]

Theodor Herzl, vizionar al Statului Evreu, în 1901

Răspândiți în lume, evreii - în marea lor majoritate - au aspirat să se întoarcă la „Sion” și la „Țara Israel”,[53] deși marile efortorturi care trebuiau depuse pentru un astfel de obiectiv au creat dispute[54][55] Speranțele și dorințele evreilor care trăiau în exil au fost formulate în Biblia ebraică[56] ca o temă importantă a credinței evreiești[54]. Ca urmare a expulzării evreilor din Spania în 1492, unele comunități s-au refugiat in Palestina[57] unde, în decursul secolului al 16-lea, comunitățile evreiești au prins rădăcini în patru „orașe sfinte”: Ierusalim, Tiberias, Hebron și Safed. Se notează că în 1697, rabinul Yehuda Hahasid s-a stabilit, cu un grup de 1 500 de evrei, la Ierusalim[58].

În a doua jumătate a secolului al 18-lea s-au stabilit în Palestina comunități din Europa de Est, adversari (în idiș Misnagdim, sau Prușim ai hasidismului[59][60][61].

MiddleEast.A2003031.0820.250m.jpg
Harta Palestinei de sub Mandat britanic, 1920

Prima Aliyah, primul val de emigrație evreiască modernă spre Palestina stăpânită de otomani, a început în 1882, când evrei din România au navigat de la Galați și împreună cu alți evrei care au fugit de pogromurile din Rusia au inițiat colonii agricole în Țara Israel[62].

Deși mișcarea sionistă exista deja în practică, jurnalistul austro-ungar Theodor Herzl este creditat ca fondator al sionismul politic[63], o mișcare care a urmărit să creze un stat evreu, în Țara Israel, ridicând problema evreiască la nivel internațional[64] În 1896, Herzl a publicat în Der Judenstaat (Statul Evreilor) viziunea sa asupra unui viitor stat evreu laic și suveran. în anul următor el a fost ales să prezideze primul Congres Mondial Sionist[65].

A doua Aliyah (1904-1914), a început ca urmare a primului pogrom de la Chișinău, cam 40 000 de evrei s-au stabilit în Palestina (aproape jumătate dintre ei au plecat mai târziu[62]) Atât primul cât și al doilea val de emigranți au fost, în marea lor majoritate, evrei religioși, evrei ortodocși, deși a doua Aliyah a inclus și grupuri socialiste care au înființat primele kibuțuri[66]. În timpul Primului război mondial, secretarul britanic de externe, Arthur Balfour a trimis o scrisoare care declara:[67]

„Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.[68]

Legiunea evreiască, în primul rând un grup de voluntari sioniști, a asistat la cucerirea britanică a Palestinei în 1917. Opoziția arabilor față de conducerea britanică și a imigrației evreiești a dus la revoltele din 1920 din Palestina și formarea unei miliții evreiești cunoscută sub numele de Haganah (însemnând "Apărare" în ebraică), din care a apărut mai târziu grupările paramilitare Irgun și Lehi (Grupul Stern).[69] În 1922, Liga Națiunilor a acordat un mandat Marii Britanii asupra Palestinei în condiții similare cu Declarația Balfour.[70] Populația din zona aceasta în acest moment a fost predominant arabă și musulmană, evreii reprezentând aproximativ 11% din populație.[71]

A treiea (1919-1923) și A patra Aliyah (1924-1929) au adus încă 100 000 de evrei în Palestina[62].

Nazismul și persecutarea evreilor în Europa anilor '30 a dus la A cincea Aliyah, cu un aflux de un sfert de milion de evrei. Aceasta a fost o cauză majoră a revoltei arabe din anii 1936-1939 și a dus la introducerea de către britanici a unor restricții privind imigrarea evreilor în Palestina, cu Cartea albă din 1939. Deoarece țările din întreaga lume refuzau, în general, să dea azil refugiaților evrei, care fugeau de Holocaust, o mișcare clandestină cunoscută sub numele de Aliyah Bet a fost organizată pentru a aduce evrei în Palestina.[62] Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, populația evreiască din Palestina a crescut la 33% din totalul populației.[72]

Independența și primii ani[modificare | modificare sursă]

După al doilea război mondial, Marea Britanie s-a aflat în conflict aprig cu comunitatea evreiască, Haganah alăturându-se Irgun și Lehi într-o luptă armată împotriva conducerii britanice.[73] În același timp, mii de evrei supraviețuitori ai Holocaustului și refugiați din Europa au căutat o viață nouă în Palestina, dar au fost întorși din drum sau adunați și plasați în tabere de detenție de către britanici. În 1947, guvernul britanic a anunțat că se va retrage din Mandatul Palestinei, declarând că nu a reușit să ajungă la o soluție acceptabilă pentru ambele părți arabi și evrei.[74] Organizația Națiunilor Unite, recent creată a aprobat, Planul de Partiție pentru Palestina (Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 181) de pe 29 noiembrie 1947, care a încercat să împartă țara în două state arabe și unul evreu. Ierusalimul a fost desemnat să fie un oraș internațional un corpus separatum administrat de ONU.[75]

Comunitatea evreiască a acceptat acest plan,[76] dar Liga Arabă și Comitetul Arab Superior al Palestinei l-au respins.[77] La 1 decembrie 1947, Comitetul Arab Superior a proclamat o grevă de trei zile, iar grupuri de arabi au început să atace ținte evreiești.[78] Evreii au fost inițial în defensivă când războiul civil a izbucnit, dar treptat au trecut în ofensivă.[79] Economia arabilor palestinieni s-a prăbușit și 250.000 de palestiniano-arabi au fugit sau au fost expulzați.[80]

La 14 mai 1948, cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic, Agenția Evreiască a proclamat independența, numind țara Israel.[81] În ziua următoare, armatele a patru țări arabe: Egipt, Siria, Liban și Irak - au atacat Israelul, lansând al doilea Război arabo-israelian din 1948; Arabia Saudită a trimis un contingent militar să lucreze sub comandă egipteană; Yemen a declarat război dar nu a întreprins acțiuni militare.[82] După un an de lupte, o încetare a focului a fost semnată și frontierele temporare, cunoscute sub numele de Linia verde, au fost stabilite.[83] Iordania a anexat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Cisiordania și Ierusalimul de Est, iar Egiptul a preluat controlul Fâșiei Gaza. Organizația Națiunilor Unite estimează că mai mult de 700.000 de palestinieni au fost expulzați sau au fugit din ceea ce avea să devină Israel în timpul conflictului.[84]

Israel a fost acceptat ca membru al Organizației Națiunilor Unite, cu majoritate de voturi, la 11 mai 1949.[85] În primii ani ai statului, mișcarea social-democrată condusă de primul ministru David Ben-Gurion a dominat politica israeliană.[86][87] Acești ani au fost marcați de un aflux de supraviețuitori ai Holocaustului și a evreilor din țările arabe, dintre care mulți s-au confruntat cu persecuție și expulzarea din țările lor de origine.[88] În consecință, populația Israelului a crescut de la 800.000 la doua milioane de locuitori între 1948 și 1958.[89] Între 1948-1970, aproximativ 1.151.029 refugiați evrei s-au mutat în Israel.[90] Unii au ajuns ca refugiați fără nici o posesiune și au fost cazați în tabere temporare cunoscute sub numele de ma'abarot; până în 1952, peste 200.000 de imigranți au trăit în aceste orașe cort.[91] Necesitatea de a rezolva criza l-a determinat pe Ben-Gurion să semneze un acord de despăgubiri cu Germania de Vest, care a declanșat proteste de masă ale evreilor înfuriați la ideea că Israelul ar putea accepta compensații bănești pentru Holocaust.[92]

În anii 1950, Israel a fost adesea atacat de Fedayeeni palestiniani, în principal, din Fâșia Gaza ocupată de Egipt.[93] În 1950 Egiptul a închis Canalul Suez pentru transporturile israeliene și tensiuni au crescut având loc ciocniri armate de-a lungul granițelor Israelului. În 1956, Israelul s-a alăturat unei alianțe secrete cu Marea Britanie și Franța, urmărind recâștigarea controlului Canalului Suez, pe care egiptenii l-au naționalizat (a se vedea Criza Suezului). Israelul a invadat Peninsula Sinai, dar a fost presat să se retragă de către Organizația Națiunilor Unite în schimbul unor garanții a drepturilor de transport israeliene pe Marea Roșie și Canal.[94][95]

La începutul anilor 1960, Israelul l-a capturat pe criminalul de război nazist Adolf Eichmann în Argentina si l-a adus în Israel pentru proces.[96] Procesul a avut un impact major asupra conștientizării publicului asupra Holocaustului.[97] Eichmann rămâne singura persoană din lume, care a fost condamnată la execuție de către un tribunal israelian.[98]

Conflicte și tratate de pace[modificare | modificare sursă]

State care nu recunosc Israelul (în verde)
Fotografia celebră a lui David Rubinger: Parașutiști israelieni la Zidul Plângerii din Ierusalim, imediat după capturarea sa de la iordanieni în Războiul de Șase Zile, 1967.

Naționaliștii arabi conduși de președintele egiptean Gamal Abdel Nasser au continuat să refuze să recunoască Israelul și au solicitat distrugerea lui.[13][99] Până în 1966, relațiile israeliano-arab s-au deteriorat, până la punctul când au avut loc lupte reale care au loc între forțele israeliene și arabe.[100] În 1967, Egipt, a expulzat trupele de menținere a păcii ale ONU, staționate în Peninsula Sinai din 1957 și a anunțat o blocada parțială a accesului Israelului la Marea Roșie. În mai 1967 o serie de state arabe au început să își mobilizeze forțele lor.[101] Israel a văzut aceste acțiuni ca un casus belli. La 5 iunie 1967, Israelul a lansat un atac preventiv împotriva: Egipt, Iordania, Siria și Irak. În cadrul unui Război de Șase Zile, superioritatea militară israeliană a fost demonstrată în mod clar împotriva dușmanilor mai numeroși arabi. Israelul a reușit să captureze: Cisiordania, Fâșia Gaza, Peninsula Sinai și Înălțimile Golan.[102] Granițele Ierusalimului au fost extinse, încorporând Ierusalimul de Est, iar Linia verde din 1949 a devenit granița administrativă dintre Israel și teritoriile ocupate.

În Războiul de Șase Zile din 1967, Israelul a învins armatele combinate din Egipt, Iordania și Siria. După război, Israelul s-a confruntat cu multă rezistență internă din partea palestinienilor arabi. Cea mai importantă între diferitele grupuri palestiniene și arabe a fost Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), înființată în 1964, care inițial s-a angajat la „lupta armată ca singura modalitate de a elibera patria”.[103][104] La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, grupările palestiniene au lansat un val de atacuri[105][106] împotriva Israelului și a țintelor evreiești din întreaga lume,[107] inclusiv un masacru al atleților israelieni la Jocurile Olimpice de vară din 1972 din München.

La 6 octombrie 1973, când evreii sărbătoreau Iom Kipur, armatele egiptene si siriene au lansat un atac surpriză împotriva Israelului. Războiul s-a încheiat la 26 octombrie cu Israelul respingând cu succes forțele egiptene și siriene, dar a suferit pierderi semnificative.[108] O anchetă internă a exonerat Guvernul de responsabilitatea pentru eșecurile de dinainte și din timpul războiului, dar furia publică l-a forțat pe prim-ministrul Golda Meir să demisioneze.[109]

În iulie 1976, trupele de comando israeliene au efectuat o misiune îndrazneață, care a reușit salvarea a 95 de ostatici, care erau deținuți de către gherilele Organizației pentru Eliberarea Palestinei la Aeroportul Internațional Entebbe aproape de Kampala, Uganda.

Alegerile Knesset-ului din 1977 au marcat un punct de cotitură în istoria politică a Israelului când partidul Likud al lui Menachem Begin a preluat controlul de la Partidul Laburist.[110] Mai târziu în același an, președintele egiptean Anwar El Sadat a făcut o călătorie în Israel și a vorbit în fața Knesset-ului în ceea ce a fost prima recunoaștere a Israelului de către un șef de stat arab.[111] În cei doi ani care au urmat, Sadat și Menahem Begin au semnat Acordurile de la Camp David (1978) și Tratatul de Pace Israel-Egipt (1979).[112] Israelul s-a retras din Peninsula Sinai și au convenit să inițieze negocieri asupra unei autonomii pentru palestinienii din Cisiordania și Fâșia Gaza.[113]

La 11 martie 1978, un raid de gherilă OEP din Liban a dus la masacrul de pe drumul costier, în care 35 de civili israelieni au fost uciși și 75 răniți. Israelul a răspuns prin invazia sudulului Libanului pentru a distruge bazele OEP de la sud de râul Litani. Cei mai mulți luptători OEP s-au retras, dar Israelul a reușit să obțină sudul Libanului până ce o forță ONU și armata libaneză au putut prelua. Cu toate acestea, OEP a reluat în curând politica sa de rezistență la Israel. În următorii câțiva ani OEP s-a infiltrat înapoi în sud și a bombardardat sporadic peste graniță. Israel a efectuat numeroase atacuri represive de aer și sol.

Între timp guvernul lui Begin a încurajat în mod activ israelieni să se stabilească în Cisiordania ocupată.[114]

Legea fundamentală: Ierusalim, capitala Israelului, adoptată în 1980, a fost considerat de unii reafirmarea anexării Ierusalimului de către Israel în 1967 prin decret guvernamental și a reaprins controversele internaționale asupra statutului orașului. Cu toate acestea, nu existat niciodată un act în care guvernul israelian să definească ceea ce se consideră a fi extinderea teritoriului Israelului și nici un act care să includă în mod specific în acesta Ierusalimul de Est.[115] Poziția majorității statelor membre ale ONU se reflectă în numeroase rezoluții în care se declară că acțiunile întreprinse de către Israel să își stabilească cetățenii săi, în Cisiordania, și a impune legi și administrare asupra Ierusalimului de Est sunt ilegale și nu au nici o valabilitate.[116]

La 7 iunie 1981, aviația israeliană a distrus singura centrală de energie nucleară din Irak, care a fost în construcție chiar în afara Bagdadului.

După o serie de atacuri OEP, in 1982, Israelul a invadat Libanul, încă o dată pentru a distruge bazele de la care Organizația pentru Eliberarea Palestinei au lansat atacuri și rachete în nordul Israelului în Primul război din Liban.[117] În primele șase zile de lupte, israelienii au distrus forțele militare ale OEP din Liban și i-au învins decisiv pe sirieni. O anchetă a guvernului israelian - Comisia Kahan - i-a considerat mai târziu pe Begin, Sharon și pe generalii israelieni indirect responsabili pentru masacrele de la Sabra și Shatila. În 1985, Israelul a răspuns la un atac terorist al OEP în Cipru prin bombardarea sediul OEP din Tunis. Israelul s-a retras din cea mai mare parte a Libanului în 1986, dar a menținut o zonă tampon de frontieră în sudul Libanului până în 2000. Prima Intifada, o revoltă palestiniană împotriva dominației israeliene,[118] a izbucnit în 1987, cu valuri de demonstrații necoordonate și violențe care au loc în Cisiordania și Gaza. Pe parcursul următorilor sase ani, Intifada a devenit mult mai organizată și a inclus măsuri economice și culturale, care vizează perturbarea ocupației israeliane. Mai mult de o mie de oameni au fost uciși în violențe, mulți dintre ei tineri care aruncau cu pietre.[119] Răspunzând la raidurile de gherilă continue ale OEP în nordul Israelului, Israelul a lansat un alt raid represiv în sudul Libanului în 1988. Pe fondul tensiunilor în creștere cu privire la criza din Kuweit, polițiștii de frontieră israelieni au tras într-o mulțime palestiniană revoltată lângă moscheea Al-Aqsa din Ierusalim. 20 de persoane au fost ucise și aproximativ 150 rănite. În timpul războiului din Golf din 1991, OEP l-a susținut pe Saddam Hussein și atacurile cu rachete scud împotriva Israelului. În ciuda indignării publice, Israel a luat în seamă solicitarea SUA de-a se abține de a răspunde la atacuri și nu a participat la acest război.[120][121]

Ițhak Rabin și Yasser Arafat dau mâna la semnarea Acordurilor de la Oslo, cu Bill Clinton în spatele lor, 1993

În 1992, Ițhak Rabin a devenit prim-ministru în urma unor alegeri în care partidul său a solicitat compromisul cu vecinii Israelului.[122][123] În anul următor, Shimon Peres, în numele Israelului, și Mahmoud Abbas din partea OEP, au semnat Acordurile de la Oslo, care au dat Autorității Naționale Palestiniene dreptul de a guverna părți din Cisiordania și Fâșia Gaza.[124] OEP a recunoscut, de asemenea, dreptul Israelului de a exista și a promis încetarea terorismului.[125] În 1994, Tratatul de pace Israel-Iordania a fost semnat, ceea ce face Iordania a doua țară arabă care a normalizat relațiile cu Israelul.[126] Sprijinul arab public pentru Acorduri a fost deteriorat de continuarea colonizării israeliene[127] și de punctele de control, precum și de deteriorarea condițiilor economice.[128] Sprijinul israelian public pentru Acorduri s-a diminuat deoarece Israelul a fost lovit de atacuri sinucigașe palestiniene.[129] În cele din urmă, în timp ce pleca de la un un miting de pace în noiembrie 1995, Ițhak Rabin a fost asasinat de către un evreu din aripa de extremă dreapta care s-a opus Acordurilor.[130]

La sfârșitul anilor 1990, Israel, sub conducerea lui Benjamin Netanyahu, s-a retras din Hebron, și a semnat Memorandumul Wye River, oferind un control mai mare la Autoritatea Națională Palestiniană.[131] Ehud Barak, ales prim-ministru în 1999, a început noul mileniu prin retragerea forțelor din sudul Libanului și a desfășurarat negocieri cu președintele Autorității Palestiniene, Yasser Arafat și cu președintele american Bill Clinton, la Summit-ul Camp David din 2000. În timpul reuniunii la nivel înalt, Barak a oferit un plan pentru înființarea unui stat palestinian, dar Yasser Arafat l-a respins.[132] După eșecul negocierilor și o vizită controversată a liderului Likud, Ariel Sharon, la Muntele Templului, a început a doua Intifada. Sharon a devenit prim-ministru într-un scrutin special în 2001. În timpul mandatului său, Sharon a realizat planul său de a se retrage unilateral din Fâșia Gaza și, de asemenea, a inițiat construcția barierei israeliene de separare cu Cisiordania.[133]

În iulie 2006, un atac de artilerie al Hezbollah asupra comunităților Israelului de la frontiera de nord și o răpire transfrontalieră a doi soldați israelieni a declanșat cel de-al doilea război din Liban.[134][135] Doi ani mai târziu, în mai 2008, Israelul a confirmat că a fost discutat un tratat de pace cu Siria pentru un an, cu Turcia ca mediator.[136] Cu toate acestea, la sfârșitul anului, Israel a intrat într-un alt conflict, când încetarea focului între Hamas și Israel a luat sfârșit. Războiul din Gaza a durat trei săptămâni și s-a încheiat după ce Israel, a anunțat un armistițiu unilateral.[137][138] Hamas a anunțat încetarea focului separat, cu propriile sale condiții retragerea completă și deschiderea punctele de frontieră. Deși nicio parte nu a încetat complet focul, armistițiul a rămas stabil.

Geografie și climă[modificare | modificare sursă]

Pădurea în jurul Ein Kerem, un sat în interiorul granițelor municipale ale Ierusalimului
Craterul Makhtesh Ramon, tip de crater, existent doar în Israel și în Peninsula Sinai

Israelul este situat la capătul estic al Mării Mediterane, delimitat de către Liban la nord, Siria la nord-est, Iordania la est, și Egipt, la sud-vest. Acesta se află între latitudinile 29 ° și 34 ° N, și longitudinile 34 ° și 36 ° E.

Pe teritoriul suveran al Israelul, cu excepția tuturor teritoriilor capturate de Israel în timpul Războiului de Șase Zile din 1967, suprafața este de aproximativ 20.770 km pătrați, dintre care doi la sută este apă.[2] Suprafața totală sub conducere israeliană, când sunt incluse Înălțimile Golan și Ierusalimul de Est este de 22.072 km pătrați,[139] iar suprafața totală sub control israelian, incluzând zona controlată militar și sub guvernare parțial palestiniană, Cisiordania, este 27.799 km pătrați.[140] În ciuda dimensiunii sale mici, Israelul este casă, la o varietate de caracteristici geografice, de la deșertul Negev, în sud, până la zonele muntoase din Galileea, Carmel și spre Înălțimile Golan în partea de nord. Câmpia israeliană de coastă pe țărmurile Mediteranei este casa, la șaptezeci la sută din populația națiunii. La est de zonele muntoase centrale se află Valea Iordanului, care formează o mică parte din cei 6.500 de kilometri din Valea Rift.

Râul Iordan curge de-a lungul Văii Iordanului, de la Muntele Hermon, prin Valea Hulah și Marea Galileii la Marea Moartă, cel mai de jos punct de pe suprafața Pământului.[141] Mai la sud este Arabah, care se încheie cu Golful Eilat, o parte a Mării Roșii. Unice pentru Israel și Peninsula Sinai sunt makhteshim sau circurile de eroziune.[142] Cel mai mare makhtesh din lume este Craterul Ramon[143] în Negev, care măsoară 40 km cu 8 km.[144] Un raport privind starea ecologică a bazinului Mării Mediterane afirmă că Israelul are cel mai mare număr de specii de plante pe metru pătrat din toate țările din bazin.[145]

Temperaturile în Israel variază foarte mult, mai ales în timpul iernii. Regiunile mai mult muntoase pot fi vântoase, friguroase și uneori inzapezite; în Ierusalim ninge cel puțin o dată în fiecare an.[146] Între timp, orașele de coastă, cum ar fi Tel Aviv și Haifa, au un climat tipic mediteranean, cu ierni reci, ploioase și veri lungi, calde. Zona Beer Șeva și Negevul de Nord au un climat semiarid, cu veri calde, ierni reci, dar cu zile mai puține ploioase decât la climatul mediteranean. Negevul de Sud și zonele Arava au climă deșertică, cu veri foarte calde și uscate, și ierni blânde, cu câteva zile de ploaie. Cea mai mare temperatură din continentul Asia (53,7 °C/128.7 °F) a fost înregistrată în 1942, la Kibuțul Tirat Zvi în valea nordului râului Iordanul.[147]

Din mai până în septembrie, ploile în Israel sunt rare.[148][149] Cu resurse limitate de apă, Israelul a dezvoltat diferite tehnologii de economisire a apei, inclusiv irigare prin picurare.[150] Israelienii profită considerabil de asemenea de lumina soarelui disponibilă pentru energie solară, ceea ce face Israelul națiunea lider în utilizarea energiei solare pe cap de locuitor (practic, la fiecare casă se folosesc panouri solare pentru încalzirea apei).[151]

Patru regiuni diferite fitogeografice există în Israel, din cauza localizării țării între climat temperat și zonele tropicale, riverane la Marea Mediterana, la vest și în est deșertul. Din acest motiv, flora si fauna din Israel este extrem de diversă.

Exista 2.867 de specii cunoscute de plante găsite în Israel. Dintre acestea, cel puțin 253 de specii sunt introduse și neindigene.[152] Din luna mai 2007, există 190 de rezervații naturale în Israel.[153]

Politica[modificare | modificare sursă]

Clădirea Knessetului, (Parlamentului Israelului) la Ierusalim

Israel funcționează în cadrul unui sistem parlamentar ca o republică democratică cu sufragiu universal.[2] Un membru al parlamentului susținut de o majoritate parlamentară devine prim-ministru, de obicei, aceasta este președintele celui mai mare partid. Prim-ministrul este șeful guvernului și șef de cabinet.[154][155] Israelul este guvernat de un parlament de 120 de membri, cunoscut sub numele de Knesset. Statutul de membru al Knesset-ului se bazează pe reprezentarea proporțională a partidelor politice,[156] cu un prag electoral de 2%, care, în practică, a dus la guvernele de coaliție.

Alegerile parlamentare sunt programate la fiecare patru ani, dar coalițiile instabile sau în urma unui vot de neîncredere de către Knesset poate dizolva un guvern mai devreme. Legile de bază ale Israelului funcționeaz ca o constituție nescrisă. În 2003, Knesset-ul a început să elaboreze o constituție oficială pe baza acestor legi.[2][157]

Președintele Israelului este șeful statului, cu atribuții limitate și în mare parte ceremoniale.[154]

Sistemul juridic[modificare | modificare sursă]

Curtea Supremă a Israelului, Givat Ram, Ierusalim.

Israelul dispune de un sistem cu trei nivele juridice.

  • Judecătoriile de pace - instanțele cu magistrați, situate în cele mai multe orașe din țară.
  • Judecătoriile districtuale - servesc ca curte de primă instanță și curte de instanță de apel, ele sunt situate în cinci din cele șase districte ale Israelului.
  • Curtea Supremă de Justiție de la Ierusalim, instanța supremă cu un dublu rol: cel de înaltă instanță de apel și cel de Înaltă Curte de Justiție. În acesta din urmă, Curtea Supremă de Justiție acționează ca un tribunal de primă instanță, care permite persoanelor fizice, atât cetățenii, cât și celor care nu sunt cetățeni, de a cere ajutorul judiciar împotriva deciziilor autorităților de stat.[158][159]. Israelul nu a ratificat Statutul de la Roma cu privire la Curtea Penală Internațională, invocând scepticismul cu privire la capacitatea acestei instanțe de a-și păstra neutralitatea politică, deși îi sprijină obiectivele[160].

Sistemul juridic al Israelului combină trei tradiții juridice: drept comun englez, dreptul civil, dreptul evreiesc.[2] El se bazează pe principiul stare decisis (precedent) si este un sistem acuzator, unde părțile în cauza aduc probe în fața instanței. Cazurile Curții sunt decise de judecători profesioniști, mai degrabă decât de jurați.[158] Căsătoria și divorțul sunt sub jurisdicția instanțelor religioase: evreiești, musulmane, druze și creștine. Un comitet format din membri ai Knesset-ului, judecătorii Curții Supreme de Justiție, precum și membrii Israeli Bar realizează alegerea judecătorilor.[161] Administrația instanțelor Israelului (atât instanțele de judecată „Generale” cât și a instanțelor Muncii), sunt efectuate de către administrația instanțelor, situată în Ierusalim. Atât instanțele generale, cât și cele muncitorești sunt instanțe fără suport pe hârtie: dosarele instanței precum și deciziile Curții sunt depozitate electronic.

Legea de bază Israeliană: Demnitatea umană și Libertate încearcă să apere drepturile și libertățile omului în Israel. Israel este singura țară din regiune clasată „Liberă” de către Freedom House pe baza nivelului libertăților civile și a drepturilor politice; „Teritoriile Ocupate Israeliene/Autoritatea Palestinienă", au fost clasate „Nu sunt libere”.[162][163] În 2010, Israelul propriu-zis fost clasat pe locul 86 în funcție de Indicele libertății presei realizat de Reporteri fără Frontiere, a doua cea mai bine clasată țară din regiune după Liban, care se află pe 78.[164]

Diviziuni administrative[modificare | modificare sursă]

Districtele Israelului: (1) Nord, (2) Haifa, (3) Central, (4) Tel Aviv, (5) Ierusalim, (6) Sud

Statul Israel este împărțit în șase districte administrative principale, cunoscut sub numele de mehozot (מחוזות; singular: mahoz) - Central, Haifa, Ierusalim, Nord, Sud, și districtele Tel Aviv. Districtele sunt în continuare împărțite în cincisprezece subdistricte cunoscute sub numele de nafot (נפות; singular: ANAF), care sunt ele însele împărțite în cincizeci de regiuni naturale.[165]

Număr District Oraș principal Subdistrict Populație
1 Nord Nazaret Marea Galileei, Safed, Acra, Golan, Valea Izreel 1.279.200
2 Haifa Haifa Haifa, Hadera 913.000
3 Central Ramla Rișon Le-Țion, Șaron (Netania), Petah Tikva, Ramla, Rehovot 1.854.900
4 Tel Aviv Tel Aviv Tel Aviv 1.285.000
5 Ierusalim Ierusalim Ierusalim 945.000
6 Sud Beer Șeva Așkelon, Beer Șeva 1.106.900
A Înălțimile Golan Kațrin 40,000
B Iudeea și Samaria Modi'in Illit (Cea mai mare „colonie”/oraș) Cisiordania 2.622.000 [166]

(350.000 coloniști evrei)‏‏[167]

C Fâșia Gaza Gaza Gaza, Rafah 1.605.000 ‏‏[168]

În scopuri statistice, țara este împărțită în trei zone metropolitane: Zona metropolitană Tel Aviv (populație 3.206.400), Zona metropolitană Haifa (populație 1.021.000), și Zona metropolitană Beer Șeva (populație 559.700).[169] Cea mai mare municipalitate a Israelului, atât în ​​populației cât și în suprafață,[170] este Ierusalimul cu 773.800 de locuitori într-o zonă de 126 de kilometri pătrați. Statisticile guvernului israelian asupra Ierusalimului includ populația și suprafața din Ierusalimul de Est, care este recunoscut pe scară largă ca parte a Teritoriilor palestiniene sub ocupație israeliană.[171] Tel Aviv, Haifa, și Rishon LeZion sunt următoarele orașe ca populație ale Israelului, cu o populație de 393.900, 265.600 și respectiv 227.600.[170]

Teritoriile ocupate de Israel[modificare | modificare sursă]

Hartă care prezintă Cisiordania, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan
În 1967, ca urmare a Războiului de Șase Zile, Israelul a obținut controlul asupra Cisiordaniei (Iudeea și Samaria), Ierusalimul de Est, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan. Israelul a luat, de asemenea, controlul Peninsulei Sinai, dar a înapoiat o Egiptului, ca parte a Tratatului de Pace Israel-Egipt din 1979. După ce Israelul a capturat aceste teritorii, a început să construiască colonii cu cetățeni israelieni în fiecare dintre ele. Israelul a aplicat dreptul civil la Înălțimile Golan și Ierusalimul de Est, integrându-le în teritoriul său suveran și acordând locuitorilor săi stare de rezidență permanentă și posibilitatea de a aplica pentru cetățenie. În schimb, Cisiordania a rămas sub ocupație militară, iar palestinienii din această zonă nu pot deveni cetățeni. Fâșia Gaza este independentă de Israel, fără prezență israeliană militară sau civilă, dar Israel continuă să mențină controlul asupra spațiului aerian și a apelor. Fâșia Gaza și Cisiordania sunt văzute de către palestinieni și cea mai mare parte a comunității internaționale ca locul unui viitor stat palestinian.[172][173] Consiliul de Securitate ONU a declarat anexarea Ierusalimului de Est și a Înălțimile Golan ca fiind „nulă și nedorită” și continuă să vadă teritoriile ca fiind ocupate.[174][175] Curtea Internațională de Justiție, principalul organ judiciar al Națiunilor Unite, a afirmat, în opinia sa consultativă din 2004 privind legalitatea construcției unui zid de separare israelian în Cisiordania, că terenurile capturate de Israel în Războiul de Șase Zile, inclusiv Ierusalimul de Est, sunt teritorii ocupate.[176]

Statutul Ierusalimului de Est, în orice viitor acord de pace a fost uneori un obstacol dificil în cadrul negocierilor dintre Guvernul Israelian și reprezentanți ai palestinienilor, Israel, considerând acest teritoriu ca fiind al său, precum și o parte din capitala sa. Cele mai multe negocieri cu privire la teritorii au fost pe baza Rezoluției Consiliului de Securitate a ONU nr. 242, care subliniază „inadmisibilitatea dobândirii de teritorii prin război” și solicită Israelului să se retragă din teritoriile ocupate în schimbul normalizării relațiilor cu statele arabe, un principiu cunoscut sub numele de „Teren pentru pace”.[177][178][179]

Economie[modificare | modificare sursă]

Tancul israelian Merkava 4
Zeev, Vehicul blindat cu multiple utilizări folosit și de Armata română - poliția militară.
Pistolul-mitralieră Uzi cel mai solicitat din lume între anii '60-'80
Soldat estonian înarmat cu arma automată israeliană Galil în Războiul din Irak

Țara start-up-ului[modificare | modificare sursă]

Israelul are o economie modernă și diversificată, fiind unul dintre statele dezvoltate. Lipsit de resurse naturale Israelul ocupă un loc de frunte - pe cap de locuitor - în dezvoltarea de tehnologii avansate și de patente[180].

Resurse naturale[modificare | modificare sursă]

Resursele naturale sunt foarte reduse, mai importante fiind rezervele de fosfați.

Industrie[modificare | modificare sursă]

Industria tradițională (textilă și alimentară) a fost completată de noi ramuri printre care prelucrarea petrolului, a cauciucului, construcțiile de mașini. Recent, Israelul dezvoltă și ramuri de vârf printre care industria aeronautică și electronică. O ramură industrială mai deosebită o reprezintă prelucrarea diamantelor.

Agricultură[modificare | modificare sursă]

Deși dispune de terenuri agricole reduse, are un înalt randament datorită mecanizării și irigațiilor. Produsele agricole principale sunt citricele, măslinele, vița de vie și cerealele. Se cresc intensiv bovine.

Turism[modificare | modificare sursă]

Moschea „Cupola de Piatră”, Ierusalim

Turismul este centrat pe vizitarea monumentelor istorice, a teritoriilor biblice și îndeosebi a „orașului sfânt” — Ierusalim.

În dezvoltarea economică a Israelului, un rol important îl are sectorul financiar-bancar.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Evreii din Israel cuprind o majoritate de „nativi” — născuți în țară, porecliți în limbajul curent sabra (în românește „sabri”, în ebraică „tzabarim”), restul fiind imigranți născuți în străinătate și stabiliți, la diferite vârste, în Israel.

În luna august a anului 2005, Israelul, împreună cu Ierusalimul de Est, avea o populație de 6.912.700 de locuitori, structurată astfel: 76% evrei, 20% (împreună cu Ierusalimul de Est) arabi și 4% alte minorități (druzi — aici considerați separat de populația arabă —, cerchezi, armeni), precum și un număr remarcabil de evrei având „doar” tatăl evreu; de asemenea, nepoți de evrei, parteneri de viață ai unor evrei — de origine rusă, ucraineană, română etc. — și care nu sunt recunoscuți ca evrei după legea religioasă, dar care, în marea lor majoritate, sunt laici și se identifică cu evreii israelieni moderni.

După criterii religioase — conform unor statistici[necesită citare] — evreii israelieni sunt în proporție de 12% foarte religioși (ultraortodocși), 10% religioși (ortodocși), 35% „tradiționaliști” ortodocși, iar restul de 43% sunt laici. În rândurile laicilor, majoritatea preferă, la nevoie, serviciile religioase ale ritului ortodox pe care îl cunosc din familie, iar o mică minoritate apelează la serviciile spirituale ale riturilor iudaice mai noi, ca de exemplu iudaismul conservativ și reformat. De asemenea exista mii de karaiți, evrei creștinați - majoritatea membri ai unor comunități protestante, denumite evrei mesianici, și un număr foarte mic de evrei romano-catolici, câteva sute de samariteni.

Arabii sunt 91% musulmani suniți și 9% creștini de mai multe rituri. Druzii, care, în general, se consideră arabi, au un cult provenit din islamul șiit ale cărui revelații sunt împărtășite doar de o elită de inițiați. Cerchezii sunt o mică minoritate musulmană sunită și vorbesc o limbă caucaziană - limba adîghee . Armenii, creștini, sunt aici, de asemenea, o minoritate foarte mică.

Statul israelian are aproximativ 7,406,900 de locuitori, după ultimul recensământ din 2008, în 2010 populația Israelului a ajuns la aproximativ 7,5 milioane de locuitori. Israelul are două limbi oficiale : ebraică și arabă. Ebraica este limba principală a statului și este vorbită de majoritatea populației, iar limba arabă - în varianta palestineană - este vorbită curent de minoritatea arabă, precum și, în graiuri și dialecte din diverse țări arabe, ca limbă secundară, de către imigranți evrei, mai ales vârstnici, originari din aceste țări. Începând cu 2008, cetățenii israelieni arabi au ajuns să reprezinte 20% din populație. Mulți israelieni vorbesc destul de bine în limba engleză, care a fost și limba oficială a țării în timpul regimului colonial al mandatului britanic în Palestina între anii 1918-1948. Engleza este învățată încă din clasele primare. Fiind o țară de imigranți, sunt înca mult uzitate limbile ultimelor mari valuri de imigrație din anii 1970-2000, ca rusa și amharica. Atașamantul de țară al populației Israelului din 1948 și până astăzi este relativ mare în comparație cu alte țări populate de imigrări în masă. Emigrația din Israel spre alte țări, mai ales în Statele Unite și Canada este descrisă de demografi ca fiind modestă, dar pentru ministerele guvernului israelian reprezintă uneori un motiv de preocupare. În 2009, 300,000 de cetățeni israelieni trăiau în așezări aflate în Cisiordania (sau Iudeea și Samaria, după terminologia folosită adesea în Israel) cum sunt Ma'ale Adumim și Ariel; comunități evreiesti care existaseră în vremea mandatului britanic și înainte de înființarea statului Israel, au fost reînființate după războiul de 6 zile, de pildă în perimetrul orașului Hebron și în zona Gush Etzion. 18,000 de mii de israelieni trăiesc în zona Platoului Golan. În 2006, 20,000 de evrei locuiau în cartiere din Ierusalimul de Est. Numărul total de coloniști israelieni este de 500,000 (6,5% din populația totală a Israelului). Aproximativ 7,800 de evrei israelieni locuiau și practicau ramuri agricole în așezările din Fâșia Gaza până când au fost evacuați de guvernul Ariel Sharon în anul 2005.

Israelul a fost stabilit ca un cămin național pentru evrei și este cunoscut ca „Statul evreiesc”. În țară, o lege de reîntoarcere dă dreptul tuturor evreilor și urmașilor de evrei până la treia generație să primească cetățenia israeliană odata cu așezarea în țară. Mai mult de trei sferturi sau 75,5% din populația evreiască provin dintr-o diversitate de culturi evreiești din lume. Aproximativ 68% din evrei sunt născuți în Israel, 22% sunt imigranți din Europa și America și 10% sunt imigranți din Asia și Africa ( incluzând Lumea Arabă ). Evreii care au imigrat în Israel din lumea arabă și urmașii lor constituie circa 40%-50% din evreii israelieni.

Imigrația în Israel[modificare | modificare sursă]

Între 1990 și 1994, imigrația evreilor din fosta URSS și a familiilor lor a crescut populația Israelului cu mai mult de 12%. Circa 300,000 de imigranți vorbitori sau cunoscători de limba rusă în Israel, majoritatea laici, sunt considerați „creștini” de către rabinii ortodocși, pentru că, în interpretarea iudaică ortodoxă, doar copiii care au mame evreice sunt considerați evrei. La momentul respectiv Israelul a acceptat primirea unui număr mic de refugiați din Vietnam și din Bosnia. De asemenea s-au mai stabilit în țară mici noi comunități creștine protestante și neo- protestante din Germania, Finlanda, etc precum și o comunitate mică a evreilor negri din Statele Unite. În ultimul deceniu, un mic număr de persoane din țări europene România, Rusia, Ucraina etc., din Filipine, Thailanda, China, din Africa și America de Sud care au venit la lucru în Israel s-au stabilit aici, de obicei în urma unor legături de căsătorie.În primul deceniu al secolului al XXI-lea au intrat în Israel multe mii de refugiați legali și ilegali, mai ales din Sudan, Sudanul de Sud și Eritreea.

În Israel trăiesc circa 130.000 de evrei români[181]. La acest număr se adăugă și urmașii familiilor originare din România, care mai au cunoștințe de limba română, astfel încât se poate vorbi de un număr de cca. 350.000 de oameni[181]. Majoritatea evreilor din România, circa 350,000-400.000[182], care au rămas în viață după al Doilea Război Mondial, au emigrat în mai multe valuri în Israel.

Populație istorică[modificare | modificare sursă]


Cultură[modificare | modificare sursă]

Palatul cărții, Muzeul Israel, Ierusalim
Sărbători
Dată Nume Nume local Datele posibile în
calendarul gregorian
1 Tișri Anul nou Roș Hașana între 6 sept și 5 oct
10 Tișri Ziua ispășirii Iom Kipur între 15 sept și 14 oct
15 Tișri Sărbătoarea colibelor Sukot între 20 sept și 19 oct
22 Tișri Adunarea zilei a opta Șemini Ațeret între 27 sept și 26 oct
15 Nisan Paștele Pesah între 27 martie și 25 aprilie
21 Nisan Paștele Pesah între 2 aprilie și 1 mai
5 Iyar Ziua Independenței Iom HaAțmaut între 16 aprilie și 15 mai
6 Sivan Rusaliile / Săptămânile Șavuot între 16 mai și 14 iunie
14 Adar Purim Purim între 16 februarie și 14 martie


Știința în Israel[modificare | modificare sursă]

Universități[modificare | modificare sursă]

În Israel funcționează nouă universități și câteva zeci de institute și „colegii” recunoscute și aflate sun controlul academic al Comisiei israeliene de studii superioare, cu dreptul de a acorda diplome de studii superioare. Doctorate pot fi acordate exclusiv de Institutul Weizmann și de universități - cu excepția Universității Libere (prin corespondență).

Lista univesităților israeliene[modificare | modificare sursă]

Lista univesităților israeliene de mai jos (conform acronimelor în limba engleză) cuprinde saiturile pe internet, data ctitoriei, numărul de studenți și clasificarea internațională după WebOMetrics (top 3000), [2] Shanghai Jiao Tong University (SJTU)] (top 500) și The Times Higher Education Supplement (THES) (top 200):

Institutul Internet Domain Data
deschiderii
Studenți
/pe anul
Nivelul academic mondial
(WebOMetrics, SJTU, THES)
Nivelul mondial
Matematică
(SJTU)
Nivelul mondial
Informatică
(SJTU)
Universitatea Ebraică din Ierusalim (HUJI) huji.ac.il 1918 22,600/2003 121, 53, 77 16 27
Technion-ul
(Israel Institute of Technology, IIT)
technion.ac.il 1912 13,000/2005 101–150, 78, 194 51-75 18
Institutul de știință Weizmann (WIS) weizmann.ac.il 1949 700/2006 346, 93, N/A N/C 12
Universitatea Bar-Ilan (BIU) biu.ac.il 1955 26,800/2008 570, 301–400, N/C
Universitatea Tel Aviv (TAU) tau.ac.il 1956 29,000/2005 166, 101–150, 114 30 29
Universitatea din Haifa (HU) haifa.ac.il 1963 13,000/2005 510, 402–508, N/C
Universitatea Ben Gurion
a Negev-ului
(BGU)
bgu.ac.il 1969 19,000/2010 448, 301-400, N/C
Universitatea Deschisă (OPENU) openu.ac.il 1974 39,000/2005 1893, N/C, N/C

Premii Nobel[modificare | modificare sursă]

Medalia Premiului Nobel
12 israelieni au fost distinși cu Premiul Nobel:
  1. Shmuel Yosef Agnon, 1966, literatură.
  2. Menahem Begin, 1978, pace (împreună cu Anwar Sadat, pentru tratatul de pace cu Egiptul)
  3. Șimon Peres, 1994, pace (împreună cu Ițhak Rabin și Yasser Arafat pentru Tratatul de la Oslo.
  4. Ițhak Rabin, 1994, pace (împreună cu Șimon Peres și Yasser Arafat pentru Tratatul de la Oslo.
  5. Daniel Kahneman, 2002, economie, pentru Luarea de decizii în condiții de incertitudine[183].
  6. Avram Hershko, 2004, chimie, împreună cu Aaron Ciechanover și Irwin Rose, pentru degradația proteică intracelulară mediată de ubiquitin[184][185]
  7. Aaron Ciechanover 2004, chimie, împreună cu Avram Hershko și Irwin Rose, pentru degradația proteică intracelulară mediată de ubiquitin[184][185].
  8. Israel Robert Aumann, 2005, economie, pentru descoperiri în teoria jocurilor.
  9. Ada Yonath, 2009, chimie, pentru „studii ale structurii și funcțiilor ribozomului”, împreună cu Thomas A. Steitz și Venkatraman Ramakrishnan[186].
  10. Dan Shechtman, 2011, chimie, pentru descoperirea cvasi-cristalelor.[187].
  11. Michael Levitt, 2013, chimie, împreună cu Martin Karplus și Arieh Warshel, „pentru dezvoltarea modelelor multiscalare aplicabile în cazul sistemelor chimice complexe”[188].
  12. Arieh Warshel, 2013, chimie, împreună cu Martin Karplus și Michael Levitt, „pentru dezvoltarea modelelor multiscalare aplicabile în cazul sistemelor chimice complexe”[188].

FieldsMedalFront.jpgMedalia Fields[modificare | modificare sursă]

Deoarece nu se acordă Premiul Nobel pentru matematică, premiul corespondent este Medalia Fields:

Elon Lindenstrauss, 2010[189]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

a.   ^ Legea Ierusalimului afirmă „Ierusalimul, complet și unit, este capitala Israelului” și că orașul servește drept sediu al guvernului, adăpostește rezidența președintelui, birourile guvernului, Curtea Supremă și parlamentul. Rezoluția 478 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (din 20 August 1980; 14–0, SUA s-a abținut de la vot) declara că Legea Ierusalimului este „nulă și neavenită” și solicita statelor membre să-și retragă misiunile diplomatice din Ierusalim. Organizația Națiunilor Unite și toate statele membre refuză să accepte Legea Ierusalimului (vezi Kellerman 1993, p. 140) și au ambasade în alte orașe, cum ar fi Tel Aviv, Ramat Gan, și Herzliya (vezi CIA Factbook și Harta Israelului). Congresul SUA a adoptat ulterior Legea Ambasadei la Ierusalim, care afirma că ambasada SUA trebuie mutată la Ierusalim și că orașul trebuie recunoscut drept capitala Israelului. Totuși Ministerul federal al justiției, prin Biroul de avize legale, a conchis că prevederile acestei legi „impietează asupra unor prerogative exclusiv prezidențiale în domeniul afacerilor externe și sunt neconstituționale”. De la adoptarea acestei legi, toți președinții au decis că a muta ambasada ar fi nefolositor intereselor de securitate națională a SUA și au decis să emită moratorii suspendând orice acțiune sub acest aspect. Autoritatea Palestiniană crede că Ierusalimul de Est trebuie să fie capitala viitorului stat palestinian. Statutul final al orașului așteaptă negocieri viitoare intre Israel și Autoritatea Palestiniană. (vezi "Negotiating Jerusalem," Palestine–Israel Journal).
  1. ^ Declarația lui Ben Gurion cu privire la proclamarea Ierusalimului ca capitala Israelului
  2. ^ a b c d e f g Israel la The World Factbook
  3. ^ Latest Population Statistics for Israel
  4. ^ Monthly Bulletin of Statistics”. Israel Central Bureau of Statistics. 7 august 2013. http://www1.cbs.gov.il/webpub/pub/text_page_eng.html?publ=93. Accesat la 7 august 2013. 
  5. ^ Press release – First data from the 2008 Population Census – Completed in July, 2009, Israeli Central Bureau of Statistics (CBS), 30 septembrie 2009, http://www.cbs.gov.il/hodaot2009n/14_09_192e.pdf, accesat la 18 mai 2010 
  6. ^ a b c d International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, September 2011: Report for Selected Countries and Subjects. Data for the year 2011.
  7. ^ a b Human development indices”. United Nations Development Programme. http://hdr.undp.org/en/media/HDR_2010_EN_Table1.pdf. Accesat la 4 noiembrie 2010. 
  8. ^ Israel”, CIA Factbook (CIA), https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/is.html, accesat la 13 aprilie 2010 
  9. ^ Skolnik 2007, pp. 132–232
  10. ^ en Israel”, Country Report (Freedom House), 2007, http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=363&year=2007&country=7199, accesat la 15 iulie 2007 
  11. ^ en Brenner, Michael; Frisch, Shelley (1 aprilie 2003). Zionism: A Brief History. Markus Wiener Publishers. p. 184 
  12. ^ en Zionist Leaders: David Ben-Gurion 1886–1973”. Israel Ministry of Foreign Affairs. http://www.mfa.gov.il/MFA/History/Modern+History/Centenary+of+Zionism/Zionist+Leaders-+David+Ben-Gurion.htm. Accesat la 13 iulie 2011. 
  13. ^ a b Gilbert, Martín (2005), The Routledge Atlas of the Arab–Israeli conflict, Routledge, ISBN 978-0415359009 
  14. ^ en The status of Jerusalem”. The Question of Palestine & the United Nations. United Nations Department of Public Information. http://www.un.org/Depts/dpi/palestine/ch12.pdf. „East Jerusalem has been considered, by both the General Assembly and the Security Council, as part of the occupied Palestinian territory.” 
  15. ^ BBC News (29 martie 2006). „Analysis: Kadima's big plans. http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/middle_east/4856762.stm. Accesat la 10 octombrie 2010. 
  16. ^ BC Kessner, HS Today. „Israel's Hard-Learned Lessons. http://www.hstoday.us/content/view/891/92/. Accesat la 7 octombrie 2010. [nefuncțională]
  17. ^ The Institute for National Security Studies. „The Legacy of Undefined Borders, Tel Aviv Notes No. 40, June 5, 2002. http://www.inss.org.il/publications.php?cat=21&incat=&read=203. Accesat la 7 octombrie 2010. 
  18. ^ The Epoch Times. „Israel Journal: A Land Without Borders. http://www.theepochtimes.com/n2/content/view/34590/. Accesat la 7 octombrie 2010. 
  19. ^ a b Population. http://www.cbs.gov.il/www/yarhon/b1_e.htm. 
  20. ^ Israel closes decade with population of 7.5 million”, Haaretz, 31 decembrie 2009, http://www.haaretz.com/hasen/spages/1138784.html, accesat la 31 decembrie 2009 
  21. ^ Time Series-DataBank, Central Bureau of Statistics, http://www.cbs.gov.il/ts/, accesat la 20 februarie 2009 
  22. ^ en Selected Statistics on Jerusalem Day 2007 (Hebrew)”. Israel Central Bureau of Statistics. 14 mai 2007. http://www.cbs.gov.il/hodaot2007n/11_07_084b.doc. 
  23. ^ en Golan belongs to Syria, Druze protest
  24. ^ Rummel 1997, p. 257. "A current list of liberal democracies includes: Andorra, Argentina, ... , Cyprus, ... , Israel, ..."
  25. ^ en Global Survey 2006: Middle East Progress Amid Global Gains in Freedom, Freedom House, 19 decembrie 2005, http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=70&release=317, accesat la 1 iulie 2007 
  26. ^ en WHO: Life expectancy in Israel among highest in the world Haaretz, May, 2009.
  27. ^ International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2011: Nominal GDP list of countries. Data for the year 2010.
  28. ^ Israel's accession to the OECD”. Oecd.org. http://www.oecd.org/document/38/0,3343,en_2649_34487_45697574_1_1_1_1,00.html. Accesat la 29 septembrie 2010. 
  29. ^ Ministerul Afacerilor externe - Ambasada României de la Tel Aviv.
  30. ^ Popular Opinion, The Palestine Post, 7 decembrie 1947, p. 1, http://www.jpress.org.il/Repository/getFiles.asp?Style=OliveXLib:LowLevelEntityToSaveGifMSIE_TAUEN&Type=text/html&Locale=english-skin-custom&Path=PLS/1947/12/07&ChunkNum=-1&ID=Ar00105&PageLabel=1 [nefuncțională]
  31. ^ On the Move”, Time, 31 mai 1948, http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,798687-2,00.html, accesat la 6 august 2007 
  32. ^ Wells, John C. (1990), Longman pronunciation dictionary, Harlow, England: Longman, p. 381, ISBN 0582053838  entry "Jacob".
  33. ^ "And he said, Thy name shall be called no more Jacob, but Israel: for as a prince hast thou power with God and with men, and hast prevailed." (Genesis, 32:28, 35:10). See also Hosea 12:5.
  34. ^ Exodus:6:16–20
  35. ^ Barton & Bowden 2004, p. 126. "The Merneptah Stele... is arguably the oldest evidence outside the Bible for the existence of Israel as early as the 13th century BCE."
  36. ^ Judaism in late antiquity, Jacob Neusner, Bertold Spuler, Hady R Idris, BRILL, 2001, p. 155
  37. ^ Art and Judaism in the Greco-Roman world: toward a new Jewish archaeology, Steven Fine, Cambridge University Press, 2005, pp. 13–14
  38. ^ From the King James Version of the Bible: "And the Lord thy God will bring thee into the land which thy fathers possessed, and thou shalt possess it; and he will do thee good, and multiply thee above thy fathers." (Deuteronomy, 30:5).
  39. ^ From the King James Version of the Bible: "But if ye turn unto me, and keep my commandments, and do them; though there were of you cast out unto the uttermost part of the heaven, yet will I gather them from thence, and will bring them unto the place that I have chosen to set my name there." (Nehemiah, 1:9).
  40. ^ Walking the Bible Timeline”, Walking the Bible (Public Broadcast Television), http://www.pbs.org/walkingthebible/timeline.html, accesat la 29 septembrie 2007 
  41. ^ Friedland & Hecht 2000, p. 8. "For a thousand years Jerusalem was the seat of Jewish sovereignty, the household site of kings, the location of its legislative councils and courts."
  42. ^ Ben-Sasson 1985
  43. ^ Matthews, Victor H. (2002), A Brief History of Ancient Israel, Westminster John Knox Press, p. 192, ISBN 978-0664224363 
  44. ^ Miller, J. Maxwell; Hayes, John Haralson (1986), A History of Ancient Israel and Judah, Westminster John Knox Press, p. 523, ISBN 978-0664212629 
  45. ^ Ben-Sasson 1985, p. 1232
  46. ^ Scheindlin, Raymond P. (2000), A Short History of the Jewish People: From Legendary Times to Modern Statehood, Oxford University Press, p. 288, ISBN 978-0195139419 
  47. ^ Oppenheimer, A'haron and Oppenheimer, Nili. Between Rome and Babylon: Studies in Jewish Leadership and Society. Mohr Siebeck, 2005, p. 2.
  48. ^ Cohn-Sherbok, Dan (1996), Atlas of Jewish History, Routledge, p. 58, ISBN 978-0415088008 
  49. ^ Palestine: History”, The Online Encyclopedia of the Roman Provinces (The University of South Dakota), 22 februarie 2007, http://www.usd.edu/~clehmann/erp/Palestine/palestin.htm, accesat la 13 martie 2009 
  50. ^ Morçöl 2006, p. 304
  51. ^ a b c d Gil, Moshe (1997), A History of Palestine, 634–1099, Cambridge University Press, ISBN 978-0521599849 
  52. ^ a b Kramer, Gudrun (2008), A History of Palestine: From the Ottoman Conquest to the Founding of the State of Israel, Princeton University Press, p. 376, ISBN 978-0691118970 
  53. ^ en Rosenzweig, p. 1 "Zionism, the urge of the Jewish people to return to Palestine, is almost as ancient as the Jewish diaspora itself. Some Talmudic statements ... Almost a millennium later, the poet and philosopher Yehuda Halevi ... In the 19th century ..."
  54. ^ a b en Geoffrey Wigoder, G.G. (ed.), „Return to Zion”, The New Encyclopedia of Judaism (via Answers.Com) (The Jerusalem Publishing House), http://www.answers.com/topic/return-to-zion, accesat la 8 martie 2010 
  55. ^ en An invention called 'the Jewish people' – Haaretz – Israel News, Ha'aretz, arhivat din original la 1 august 2008, http://web.archive.org/web/20080801082209/http://www.haaretz.com/hasen/spages/959229.html, accesat la 9 martie 2010 
  56. ^ en From the King James Version of the Bible: "the Lord your God will bring you back from captivity ... and gather you again from all the peoples ... and will bring you into the land which your fathers possessed and you shall possess it" (Deut. 30:1–5).
  57. ^ Gilbert 2005, p. 2. "Jews sought a new homeland here after their expulsions from Spain (1492)..."
  58. ^ en Eisen, Yosef (2004), Miraculous journey: a complete history of the Jewish people from creation to the present, Targum Press, p. 700, ISBN 1-56871-323-1 
  59. ^ en Morgenstern, Arie (2006), Hastening redemption: Messianism and the resettlement of the land of Israel, USA: Oxford University Press, p. 304, ISBN 978-0195305784 
  60. ^ en Jewish and Non-Jewish Population of Palestine-Israel (1517–2004), Jewish Virtual Library, http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Society_&_Culture/israel_palestine_pop.html, accesat la 29 martie 2010 
  61. ^ en Barnai, Jacob (1992), The Jews in Palestine in the Eighteenth Century: Under the Patronage of the Istanbul committee of Officials for Palestine, University Alabama Press, p. 320, ISBN 978-0817305727 
  62. ^ a b c d en Immigration, The American-Israeli Cooperative Enterprise, http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Immigration/immigtoc.html, accesat la 12 iulie 2007  The source provides information on the First, Second, Third, Fourth and Fifth Aliyot in their respective articles. The White Paper leading to Aliyah Bet is discussed Jewishvirtuallibrary.org
  63. ^ en Kornberg 1993 "How did Theodor Herzl, an assimilated German nationalist in the 1880s, suddenly in the 1890s become the founder of Zionism?"
  64. ^ en Herzl 1946, p. 11
  65. ^ en Chapter One: The Heralders of Zionism, Jewish Agency for Israel, http://www.jewishagency.org/JewishAgency/English/Jewish+Education/Compelling+Content/Eye+on+Israel/120/Chapter+One+The+Heralders+of+Zionism.htm, accesat la 12 iulie 2007 
  66. ^ en Romano 2003, p. 30
  67. ^ Macintyre, Donald (26 mai 2005), „The birth of modern Israel: A scrap of paper that changed history”, The Independent (London), http://www.independent.co.uk/news/world/middle-east/the-birth-of-modern-israel-a-scrap-of-paper-that-changed-history-492084.html, accesat la 7 ianuarie 2009 
  68. ^ Yapp, M.E. (1987). The Making of the Modern Near East 1792–1923. Harlow, England: Longman. p. 290. ISBN 0-582-49380-3 
  69. ^ Scharfstein 1996, p. 269. "During the First and Second Aliyot, there were many Arab attacks against Jewish settlements... In 1920, Hashomer was disbanded and Haganah ("The Defense") was established."
  70. ^ League of Nations: The Mandate for Palestine, July 24, 1922”, Modern History Sourcebook (Fordham University), 24 iulie 1922, http://www.fordham.edu/halsall/mod/1922mandate.html, accesat la 27 august 2007 
  71. ^ J. V. W. Shaw , "A Survey of Palestine, Vol 1: Prepared in December 1945 and January 1946 for the Information of the Anglo-American Committee of Inquiry", Reprinted 1991 by The Institute for Palestine Studies, Washington, D.C., page 148
  72. ^ The Population of Palestine Prior to 1948, MidEastWeb, arhivat din original la 27 iunie 2007, http://web.archive.org/web/20070627173238/http://www.mideastweb.org/palpop.htm, accesat la 12 iulie 2007 
  73. ^ Fraser 2004, p. 27
  74. ^ Background Paper No. 47 (ST/DPI/SER.A/47), United Nations, 20 aprilie 1949, http://unispal.un.org/UNISPAL.NSF/0/2248AF9A92B498718525694B007239C6, accesat la 31 iulie 2007. 
  75. ^ Best 2003, pp. 118–119
  76. ^ History: Foreign Domination, Israel Ministry of Foreign Affairs, 1 octombrie 2006, http://www.mfa.gov.il/MFA/Facts+About+Israel/History/HISTORY-+Foreign+Domination.htm, accesat la 6 iulie 2007 
  77. ^ Bregman 2002, pp. 40–41
  78. ^ Gelber, Yoav (2006), Palestine 1948, Brighton: Sussex Academic Press, p. 17, ISBN 978-1902210674 
  79. ^ Tal, David (2003), War in Palestine, 1948: Israeli and Arab Strategy and Diplomacy, Routledge, p. 471, ISBN 978-0714652757 
  80. ^ Morris, Benny (2008), 1948: A History of the First Arab-Israeli War, New Haven, Conn.: Yale University Press, ISBN 0300151128 
  81. ^ Clifford, Clark, "Counsel to the President: A Memoir", 1991, P 20.
  82. ^ Rabinovich, Itamar; Reinharz, Jehuda (2007), Israel in the Middle East: Documents and Readings on Society, Politics, and Foreign Relations, Pre-1948 to the Present, Brandeis, p. 74, ISBN 978-0874519624 
  83. ^ Karsh, Efraim (2002), The Arab–Israeli conflict: The Palestine War 1948, Osprey Publishing, ISBN 978-1841763729 
  84. ^ Morris, Benny, The Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, p. 602, ISBN 9780521009676 
  85. ^ Two Hundred and Seventh Plenary Meeting, The United Nations, 11 mai 1949, http://domino.un.org/UNISPAL.NSF/1ce874ab1832a53e852570bb006dfaf6/0b3ab8d2a7c0273d8525694b00726d1b, accesat la 13 iulie 2007. 
  86. ^ Lustick 1988, pp. 37–39
  87. ^ Israel (Labor Zionism)”, Country Studies (Library of Congress), http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/iltoc.html, accesat la 12 februarie 2010 
  88. ^ Shulewitz, Malka Hillel (2001), The Forgotten Millions: The Modern Jewish Exodus from Arab Lands, Continuum, ISBN 978-0826447647 
  89. ^ Population, by Religion and Population Group, Israel Central Bureau of Statistics, 2006, http://www1.cbs.gov.il/reader/shnaton/templ_shnaton_e.html?num_tab=st02_01&CYear=2006, accesat la 7 august 2007 
  90. ^ Bard, Mitchell (2003). The Founding of the State of Israel. Greenhaven Press. p. 15 
  91. ^ Hakohen, Devorah (2003), Immigrants in Turmoil: Mass Immigration to Israel and Its Repercussions in the 1950s and After, Syracuse University Press, ISBN 978-0815629696 ; for ma'abarot population, see p. 269.
  92. ^ Shindler 2002, pp. 49–50
  93. ^ Gilbert 2005, p. 58
  94. ^ The Suez Crisis, University of San Diego, 5 decembrie 2005, http://history.sandiego.edu/GEN/20th/suez.html, accesat la 15 iulie 2007  [nefuncțională]
  95. ^ Gorst, Anthony; Johnman, Lewis (1997), The Suez Crisis, Routledge, ISBN 978-0415114493 
  96. ^ Adolf Eichmann, Jewish Virtual Library, http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Holocaust/eichmann.html, accesat la 18 septembrie 2007 
  97. ^ Cole 2003, p. 27. "...the Eichmann trial, which did so much to raise public awareness of the Holocaust..."
  98. ^ Justice Ministry Reply to Amnesty International Report, Israel Ministry of Foreign Affairs, 5 iulie 1995, http://www.mfa.gov.il/MFA/Government/Law/Legal%20Issues%20and%20Rulings/JUSTICE%20MINISTRY%20REPLY%20TO%201995%20AMNESTY%20INTERNATION, accesat la 10 august 2007 
  99. ^ Maoz, Moshe (1995), Syria and Israel: From War to Peacemaking, USA: Oxford University Press, p. 70, ISBN 978-0198280187 
  100. ^ Segev 2007, p. 178
  101. ^ Segev 2007, p. 289
  102. ^ Smith 2006, p. 126. "Nasser, the Egyptian president, decided to mass troops in the Sinai...casus belli by Israel."
  103. ^ Bennet, James (13 martie 2005), „The Interregnum”, The New York Times Magazine, http://www.nytimes.com/2005/03/13/magazine/13PALESTINIANS.html?pagewanted=2, accesat la 11 februarie 2010 
  104. ^ Israel Ministry of Foreign Affairs – The Palestinian National Covenant- July 1968, Mfa.gov.il, http://www.mfa.gov.il/MFA/Foreign+Relations/Israels+Foreign+Relations+since+1947/1947-1974/33+The+Palestinian+National+Covenant-+July+1968.htm, accesat la 13 martie 2009 
  105. ^ Silke, Andrew (2004), Research on terrorism: trends, achievements & failures, Routledge, p. 149, ISBN 978-0714653112, http://books.google.com/?id=rSpfNJQ4CbAC&pg=PA149&dq=palestinian+terror+1970s&cd=1#v=onepage&q=, accesat la 8 martie 2010 
  106. ^ Gilbert, Martin (2002), The Routledge Atlas of the Arab–Israeli conflict: The Complete History of the Struggle and the Efforts to Resolve It, Routledge, p. 82, ISBN 978-0415281164, http://books.google.com/?id=UNvJ1FOwiAwC&pg=PA82&dq=palestinian+terror+1970s&cd=4#v=onepage&q=, accesat la 8 martie 2010 
  107. ^ Andrews, Edmund L. and John Kifner."George Habash, Palestinian Terrorism Tactician, Dies at 82." The New York Times. 27 Jan 2008. Retrieved 12 May 2008.
  108. ^ 1973: Arab states attack Israeli forces”, On This Day (The BBC), 6 octombrie 1973, http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/october/6/newsid_2514000/2514317.stm, accesat la 15 iulie 2007 
  109. ^ Agranat Commission, Knesset, 2008, http://www.knesset.gov.il/lexicon/eng/agranat_eng.htm, accesat la 8 aprilie 2010 
  110. ^ Bregman 2002, pp. 169–170 "In hindsight we can say that 1977 was a turning point..."
  111. ^ Bregman 2002, pp. 171–174
  112. ^ Bregman 2002, pp. 186–187
  113. ^ Bregman 2002, pp. 186
  114. ^ Cleveland, William L. (1999), A history of the modern Middle East, Westview Press, p. 356, ISBN 978-0813334899 
  115. ^ Ian Lustick (1 ianuarie 1997), „Has Israel Annexed East Jerusalem?”, Middle East Policy V (1), arhivat din original la 1 august 2008, http://web.archive.org/web/20080801164123/http://www.mepc.org/journal_vol5/9701_lustick.asp, accesat la 8 iulie 2007. 
  116. ^ See for example UN General Assembly resolution 63/30, 2009 Jan 23, passed 163 for, 6 against [1]
  117. ^ Bregman 2002, p. 199
  118. ^ Tessler, Mark A. (1994), A History of the Israeli–Palestinian conflict, Indiana University Press, p. 677, ISBN 978-0253208736 
  119. ^ Stone & Zenner 1994, p. 246. "Toward the end of 1991,... were the result of internal Palestinian terror."
  120. ^ Haberman, Clyde (9 decembrie 1991), „After 4 Years, Intifada Still Smolders”, The New York Times, http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=9D0CE7DB173EF93AA35751C1A967958260, accesat la 28 martie 2008 
  121. ^ Mowlana, Gerbner & Schiller 1992, p. 111
  122. ^ Bregman 2002, p. 236
  123. ^ From the End of the Cold War to 2001, Boston College, arhivat din original la 14 septembrie 2007, http://web.archive.org/web/20070914065512/http://www.bc.edu/research/cjl/meta-elements/texts/cjrelations/resources/education/Israel_Palestine/cold_war_ends.htm, accesat la 16 iulie 2007 
  124. ^ The Oslo Accords, 1993, U.S. Department of State, http://history.state.gov/milestones/1990-2000/Oslo, accesat la 30 martie 2010 
  125. ^ Israel-PLO Recognition – Exchange of Letters between PM Rabin and Chairman Arafat – Sept 9- 1993, Israeli Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.il/MFA/Peace%20Process/Guide%20to%20the%20Peace%20Process/Israel-PLO%20Recognition%20-%20Exchange%20of%20Letters%20betwe, accesat la 31 martie 2010 
  126. ^ Harkavy & Neuman 2001, p. 270. "Even though Jordan in 1994 became the second country, after Egypt to sign a peace treaty with Israel..."
  127. ^ Settlements information, Foundation for Middle East Peace, Sources of Population Growth: Total Israeli Population and Settler Population, 1991–2003, arhivat din original la 11 mai 2008, http://web.archive.org/web/20080511203844/http://www.fmep.org/settlement_info/stats_data/settler_population_growth/sources_population_growth_1991-2003.html, accesat la 12 decembrie 2007 
  128. ^ Kurtzer, Daniel; Lasensky,Scott (2008), Negotiating Arab-Israeli peace: American leadership in the Middle East, United States Institute of Peace Press, p. 44, ISBN 978-1601270306 
  129. ^ Cleveland, William L. (1999), A history of the modern Middle East, Westview Press, p. 494, ISBN 978-0813334899 
  130. ^ Israel marks Rabin assassination”. BBC News. 12 noiembrie 2005. http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/4431728.stm. 
  131. ^ The Wye River Memorandum, U.S. Department of State, 23 octombrie 1998, arhivat din original la 30 mai 2012, https://archive.is/WJMf, accesat la 30 martie 2010 
  132. ^ Gelvin 2005, p. 240
  133. ^ West Bank barrier route disputed, Israeli missile kills 2”. The Associated Press (via USA Today). 29 iulie 2004. http://www.usatoday.com/news/world/2004%20Jul%2029-west-bank_x.htm. Accesat la 16 iulie 2007. [nefuncțională]
  134. ^ "Permanent Ceasefire to Be Based on Creation Of Buffer Zone Free of Armed Personnel Other than UN, Lebanese Forces" United Nations Security Council, 11 August 2006
    Escalation of hostilities in Lebanon and in Israel since Hizbollah's attack on Israel on 12 July 2006
  135. ^ Harel, Amos (13 iulie 2006), „Hezbollah kills 8 soldiers, kidnaps two in offensive on northern border”, Haaretz, http://www.haaretz.com/hasen/pages/ShArt.jhtml?itemNo=737825, accesat la 13 august 2006 
  136. ^ Walker, Peter; News Agencies (21 mai 2008), „Olmert confirms peace talks with Syria”, The Guardian (London), http://www.guardian.co.uk/world/2008/may/21/israelandthepalestinians.syria, accesat la 21 mai 2008, „Israel and Syria are holding indirect peace talks, with Turkey acting as a mediator...” 
  137. ^ Koutsoukis, Jason (5 ianuarie 2009), „Battleground Gaza: Israeli ground forces invade the strip”, Sydney Morning Herald, http://www.smh.com.au/news/world/battleground-gaza/2009/01/04/1231003847085.html, accesat la 5 ianuarie 2009 
  138. ^ Ravid, Barak (19 ianuarie 2009), „IDF begins Gaza troop withdrawal, hours after ending 3-week offensive”, Haaretz, http://www.haaretz.com/hasen/spages/1056246.html, accesat la 29 ianuarie 2009 
  139. ^ Area of Districts, Sub-Districts, Natural Regions and Lakes” (PDF), Statistical Abstract of Israel (Israel Central Bureau of Statistics), 2006, http://www1.cbs.gov.il/shnaton57/st01_01.pdf 
  140. ^ Israel (Geography)”, Country Studies (The Library of Congress), 7 mai 2009, http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/iltoc.html, accesat la 12 februarie 2010 
  141. ^ The Living Dead Sea, Israel Ministry of Foreign Affairs, 1 aprilie 1999, ISBN 0826404065, http://www.mfa.gov.il/MFA/MFAArchive/1990_1999/1999/4/FOCUS%20on%20Israel-%20The%20Living%20Dead%20Sea, accesat la 20 iulie 2007 
  142. ^ Makhteshim Country, UNESCO, ISBN 9546421359, http://whc.unesco.org/en/tentativelists/1486/, accesat la 19 septembrie 2007 
  143. ^ Jacobs 1998, p. 284. "The extraordinary Makhtesh Ramon – the largest natural crater in the world..."
  144. ^ Makhtesh Ramon, Jewish Virtual Library, http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/vie/Ramon.html, accesat la 12 februarie 2010 
  145. ^ Rinat, Zafrir (2 iunie 2008), „More endangered than rain forests?”, Haaretz, http://www.haaretz.com/hasen/spages/988204.html, accesat la 29 iulie 2008 
  146. ^ Goldreich 2003, p. 85
  147. ^ Watzman, Haim (8 februarie 1997), Left for dead, http://environment.newscientist.com/article/mg15320684.400-left-for-dead--plans-to-rescue-the-rapidly-shrinking-dead-sea-may-be-good-news-forindustry-and-tourists-but-the-strange-life-forms-that-thrive-in-its-supersaltywaters-still-face-a-perilous-future-says-ithaim-watzmanit.html, accesat la 29 iulie 2008 
  148. ^ Average Weather for Tel Aviv-Yafo, The Weather Channel, http://www.weather.com/outlook/travel/businesstraveler/wxclimatology/monthly/graph/ISXX0026, accesat la 11 iulie 2007 
  149. ^ Average Weather for Jerusalem, The Weather Channel, http://www.weather.com/outlook/events/weddings/wxclimatology/monthly/graph/ISXX0010, accesat la 11 iulie 2007 
  150. ^ Sitton, Dov (20 septembrie 2003), Development of Limited Water Resources- Historical and Technological Aspects, Israeli Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.il/mfa/facts%20about%20israel/land/focus%20on%20israel-%20development%20of%20limited%20water%20reso, accesat la 7 noiembrie 2007 
  151. ^ Grossman, Gershon; Ayalon, Ofira; Baron, Yifaat; Kaufman, Debby, Solar energy for the production of heat, Samuel Neaman Institute, http://www.neaman.org.il/neaman/publications/publication_item.asp?fid=590&parent_fid=490&iid=3639, accesat la 7 noiembrie 2007 
  152. ^ Flora of Israel Online”. Flora.huji.ac.il. http://flora.huji.ac.il/browse.asp?action=browse&group=1070. Accesat la 29 septembrie 2010. 
  153. ^ The Israel Nature and Parks Authority-רשות הטבע והגנים”. Parks.org.il. 28 aprilie 2009. http://www.parks.org.il/BuildaGate5/general2/data_card.php?Cat=~~~660964978~Card13~&ru=&SiteName=parks&Clt=&Bur=351331723. Accesat la 29 septembrie 2010. 
  154. ^ a b Field Listing — Executive Branch”, The World Factbook (Central Intelligence Agency), 19 iunie 2007, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2077.html, accesat la 20 iulie 2007 
  155. ^ In 1996, direct elections for prime minister were inaugurated, but the system was declared unsatisfactory and the old one reinstated. See Israel's election process explained, BBC News, 23 ianuarie 2003, http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/2683259.stm, accesat la 31 martie 2010 
  156. ^ The Electoral System in Israel, The Knesset, http://www.knesset.gov.il/description/eng/eng_mimshal_beh.htm, accesat la 8 august 2007 
  157. ^ Mazie 2006, p. 34
  158. ^ a b The Judiciary: The Court System, Israel Ministry of Foreign Affairs, 1 august 2005, http://www.mfa.gov.il/MFA/Government/Branches%20of%20Government/Judicial/The%20Judiciary-%20The%20Court%20System, accesat la 5 august 2007 
  159. ^ Israel’s high court unique in region, The Boston Herald, 9 septembrie 2007, http://www.bostonherald.com/news/opinion/editorial/view.bg?articleid=1030205, accesat la 15 septembrie 2007 
  160. ^ Israel and the International Criminal Court, Office of the Legal Adviser to the Israeli Ministry of Foreign Affairs, 30 iunie 2002, http://www.mfa.gov.il/MFA/MFAArchive/2000_2009/2002/6/Israel%20and%20the%20International%20Criminal%20Court, accesat la 20 iulie 2007 
  161. ^ The State — Judiciary — The Court System, Israel Ministry of Foreign Affairs, 1 octombrie 2006, http://www.mfa.gov.il/MFA/Facts+About+Israel/State/THE+STATE-+Judiciary-+The+Court+System.htm, accesat la 9 august 2007 
  162. ^ Freedom in the World 2008 – Israel, Freedom House, 2008, http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=22&year=2008&country=7416, accesat la 27 mai 2009 
  163. ^ Freedom in the World 2008 – Palestinian Authority-Administered Territories (Israel), Freedom House, 2008, http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=363&year=2008&country=7535, accesat la 27 mai 2009 
  164. ^ Press Freedom Index 2010, Reporters Without Borders, 13 septembrie 2011, http://en.rsf.org/press-freedom-index-2010,1034.html, accesat la 13 septembrie 2011 
  165. ^ (doc) Introduction to the Tables: Geophysical Characteristics, Central Bureau of Statistics, http://www.cbs.gov.il/shnaton53/download/st_eng01.doc, accesat la 4 septembrie 2007 
  166. ^ „CIA world factbook”. 
  167. ^ More than 300.000 settlers live in west bank. http://www.haaretz.com/print-edition/news/idf-more-than-300-000-settlers-live-in-west-bank-1.280778. 
  168. ^ „CIA world factbook”. 
  169. ^ (PDF) Localities, Population, and Density, http://www.cbs.gov.il/shnaton60/st02_16.pdf, accesat la 30 ianuarie 2010 
  170. ^ a b (PDF) Population of localities numbering above 2,000 residents and other rural population, Central Bureau of Statistics, 30 septembrie 2009, http://www.cbs.gov.il/population/new_2010/table3.pdf, accesat la 19 februarie 2010 
  171. ^ Roberts 1990, p. 60 Although East Jerusalem and the Golan Heights have been brought directly under Israeli law, by acts that amount to annexation, both of these areas continue to be viewed by the international community as occupied, and their status as regards the applicability of international rules is in most respects identical to that of the West Bank and Gaza.
  172. ^ Primor, Adar (24 octombrie 2009), „Solana: EU aims to establish a Palestinian state at the earliest possible moment within the 1967 borders.”, Haaretz, http://www.haaretz.com/hasen/spages/1123034.html [nefuncțională]
  173. ^ United States: "an independent and viable state based on the 1967 lines, with agreed swaps", U.S. Department of State, 25 noiembrie 2009, arhivat din original la 27 noiembrie 2009, http://web.archive.org/web/20091127073143/http://www.state.gov/secretary/rm/2009a/11/132434.htm, accesat la 10 aprilie 2010 
  174. ^ Golan Heights: UNSC Res. 497, UN, 1981, http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/418/84/IMG/NR041884.pdf?OpenElement, accesat la 10 aprilie 2010 
  175. ^ East Jerusalem: UNSC Res. 478, UN, 1980, http://domino.un.org/UNISPAL.NSF/0/dde590c6ff232007852560df0065fddb?OpenDocument, accesat la 10 aprilie 2010 
  176. ^ Arabs will ask UN to seek razing of Israeli wall, MSNBC, 9 iulie 2004, http://www.msnbc.msn.com/id/5400559/, accesat la 7 iulie 2010 
  177. ^ Olmert: Willing to trade land for peace, Ynetnews, 16 decembrie 2006, http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-3340641,00.html, accesat la 26 septembrie 2007 
  178. ^ Syria ready to discuss land for peace”, The Jerusalem Post, 12 iunie 2007, arhivat din original la 21 noiembrie 2007, http://web.archive.org/web/20071121060510/http://www.jpost.com/servlet/Satellite?cid=1181570258086&pagename=JPost/JPArticle/ShowFull, accesat la 26 septembrie 2007 
  179. ^ Egypt: Israel must accept the land-for-peace formula”, The Jerusalem Post, 15 mai 2007, arhivat din original la 1 mai 2008, http://web.archive.org/web/20080501231415/http://www.jpost.com/servlet/Satellite?pagename=JPost/JPArticle/ShowFull&cid=1173879095966, accesat la 26 septembrie 2007 
  180. ^ en Senor, Dan & Singer, Saul: Start-up Nation: The Story of Israel's Economic Miracle, Publisher: Twelve; Reprint edition: September 7, 2011, ISBN 0-446-54147-8, ISBN 978-0-446-54147-3.
  181. ^ a b Muncitorii români, doriți în Israel, 24 Noiembrie 2011, Cristina Lica, evz.ro, accesat la 24 noiembrie 2011
  182. ^ Prietenia româno-israeliană la nevoie se cunoaște, 7 Iulie 2011, Carmen Gavrila, Paul Ciocoiu, evz.ro, accesat la 7 iulie 2011
  183. ^ en Kahneman, D.: Maps of bounded rationality: A perspective on intuitive judgment and choice. Les Prix Nobel 2002 [Nobel Prizes 2002], T. Frangsmyr (Ed.), Stockholm, Sweden, 2003.
  184. ^ a b en Nobel citation
  185. ^ a b en Avram Hershko & Aaron Ciechanover, 2004 Nobel in Chemistry – A web article
  186. ^ Premiul Nobel pentru Chimie 2009”. Academia Regală Suedeză de Științe. 7 octombrie 2009. http://nobelprize.org/nobel_prizes/chemistry/laureates/2009/press.html. 
  187. ^ Premiul Nobel pentru Chimie 2011”. Comunicat de presă al Academiei Regale Suedeze de Științe. 5 octombrie 2011. http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/chemistry/laureates/2011/press.html. 
  188. ^ a b The Nobel Prize in Chemistry 2013
  189. ^ Israeli wins world's most prestigious math prize”. ynet. 19 august 2010. http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-3939799,00.html. Accesat la 19 august 2010. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

ISBN 0-471-67952-6, ISBN 978-0-471-67952-3.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Coordonate: 31°N 35°E / 31°N 35°E / 31; 35