Acra

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acra
עכו (ebraică)
عكّا (arabă)
Akko
City of Acre, Israel (aerial view, 2005).jpg
Stema Acra
Stemă
Acra se află în Israel
{{{alt}}}
Acra
Poziția geografică
Coordonate: Coordonate: 32°55′N 35°04′E / 32.917°N 35.067°E / 32.917; 35.06732°55′N 35°04′E / 32.917°N 35.067°E / 32.917; 35.067

Țară Israel Israel
District Nord

Guvernare
 - Primar Șimon Lankri

Suprafață
 - Oraș 13,53  km²

Populație (2010)
 - Oraș 46.617 locuitori
 - Densitate 3,445,4 loc./km² 

Fus orar EET (UTC+2)
 - Ora de vară (DST) EEST (UTC+3)

Site: Sit oficial

Acra (ebraică : עַכּוֹ, Akko; arabă عكّا, ʻAkkā), denumit în epoca elenistică Antiochia tis Ptolemaidos (greacă Αντιόχεια της Πτολεμαΐδος) sau pe scurt: Ptolemaïs, iar în epoca cruciată Saint-Jean d'Acre, este un oraș din vestul Galileei în Districtul de Nord din Israel. Este situat pe coasta Mării Mediterane, la nord-est de golful Akko, 23 km la nord de Haifa. La sfârșitul anului 2007, populația localității era de 46.000 de locuitori.[1], majoritatea evrei, iar o minoritate arabi.

Akko este unul din porturile cele mai vechi din lume, ale cărui începuturi se pierd în negurii epocii bronzului timpuriu. Vreme de generații a fost un punct cheie pentru controlarea Palestinei sau a Țării Sfinte, deoarece poziția sa pe o zonă largă de coastă permitea un acces prielnic spre restul Galileei și interiorul țării.

A cunoscut perioade de înflorire și de decădere și a trecut prin mâinile multor cuceritori. A cunoscut apogeul când a servit drept capitala Regatului cruciat al Ierusalimului, în secolul al XIII-lea, și mai târziu ca reședință a lui Ahmed Al Djazzar, la finele veacului al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, însemnătatea sa a scăzut în favoarea orașului Haifa, care i-a luat locul ca port principal în nordul țării. Dezvoltarea sa a fost de atunci cu mult încetinită.

În anul 2001, partea veche a orașului Akko a fost declarată de UNESCO ca loc din patrimoniul mondial. În anul 2008, și locurile sfinte ale religiei bahaiste, aflate la Akko și în Galileea de vest, au fost recunoscute, de asemenea, de către UNESCO ca loc protejat din patrimoniul universal. În oraș și în împrejurimile lui se află Al Bahja, locul cel mai sfânt al religiei bahaiste.

Diferitele denumiri ale orașului[modificare | modificare sursă]

Originea numelui Akko e necunoscută. El apare în documente numeroase — egiptene și altele —, în Biblie fiind menționat o singură dată în cartea Judecători 1,31 אָשֵׁר לֹא הוֹרִישׁ אֶת יֹשְׁבֵי עַכּוֹ וְאֶת יוֹשְׁבֵי צִידוֹן וְאֶת אַחְלָב וְאֶת אַכְזִיב וְאֶת חֶלְבָּה וְאֶת אֲפִיק וְאֶת רְחֹב

„Nici Așer n-a izgonit pe locuitorii din Aco, nici pe locuitorii din Sidon, nici pe cei din Ahlab, din Aczib, din Helba, din Afic și din Rehob”
[2]

În tradiția evreiască (în tratatul Shkalim din Talmudul palestinean), numele Akko este asociat poruncii lui Dumnezeu, atunci când apele Potopului s-au apropiat de oraș: „Până aici (Ad ko) și nu mai mult”."עד כה תבוא ולא תוסיף" ‏‏[3]

Grecii antici credeau că aici a găsit eroul mitologic Herakles niște ierburi tămăduitoare, adică Ἄκη Ake = „leac”. Când dinastia lagidă sau ptolemeică a cucerit orașul, numele i-a fost schimbat în Ptolemais sau Antiohia din Ptolemais (Αντιόχεια από Πτολεμαΐδα), probabil de către Ptolemeu al II-lea Filadelful. Arabii, care au cucerit localitatea în secolul al VII-lea i-au redat numele antic semitic sub forma Akka عكا. În vremea cruciadelor creștinii occidentali au numit orașul Sfântul Ioan din Acra, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul -, respectiv în franceză , engleză și italiană: Saint Jean d'Acre, Saint John d'Acre sau San Giovanni d'Acri. Ei au confundat locul cu localitatea biblică Ekron , în versiunea lor „Accaron”, Când și-au dat seama de identificarea biblică eronată, cruciații au precizat: Nonest urbs Accaron, quam quilibet estimat, Accon illa Philistea, Ptolemaida dicitur ista.[4]. (Nu este acest Accon Accaron, cum credeau unii, acela era filistean, acestuia i s-a spus Ptolemais). Denumirea St Jean d'Acre sau Acra este încă folosită în unele limbi europene. După cucerirea orașului de către mameluci i-a fost redat numele de Akka care a fost folosit și în timpul stăpânirii otomane.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Acra sau Akko se află în partea nordică a Șesului Coastei Israelului (Mishor Hahof), la sud mărginindu-se cu așa numitul golf Acra de la extremitatea nordică a golfului Haifa, iar la vest cu Marea Mediterană. Orașul este așezat la șes, distingându-se doar o singură înălțime, la est, - colina Tel Akko (în arabă Tell al Fukhar). Lungimea zonei construite este de 3.5 km de la nord la sud și de 3 km de la est la vest. În apropierea orașului se află mai multe așezări rurale, între care, la nord -Bustan Hagalil și Shomrat, la sud Eyn Hamifratz și Kfar Masaryk, iar la răsărit - localitatea Jedaida-Makr. Orașul vechi Akko se întinde pe o mică peninsula de dimensiuni 400|400 m, care desparte Golful Acra de Marea Mediterană. Cartierele orașului modern s-au extins pornind din acest nucleu către nord și către est.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Perioada feniciană, egipteană și ebraică antică[modificare | modificare sursă]

Numele Aak care apare pe lista tributarilor lui Tutmes al III-lea (sec XVI î.Hr.) ar putea fi o referire la Acra. Localitatea antică până la era elenistică se afla pe colina cunoscută ca Tel Akko. Ea a fost așezată pentru prima oară în epoca bronzului timpuriu, dar a a fost părăsită apoi vreme de un mileniu. Când a fost reînnoită în epoca bronzului mijlociu ea a cuprins un oraș fortificat și o cetățuie. Aceasta este perioada în care Acra este menționată în Textele execrațiilor din Egiptul antic. Orașul canaanean- fenician a ajuns la culmea înfloririi în veacurile al XIV-lea și al XIII-lea î.H., când poseda un port activ, aflat în legături comerciale cu Ciprul și cu orașele din bazinul Mării Egee. „Akka” e amintită în vremea aceasta în tăblițele cu Scrisorile de la Tell al Amarna și în inscripții găsite în orașul Ugarit. [5] La începutul epocii fierului s-au așezat pe colină membri ai populației Shardana, unul din așa numitele „Popoare ale mării” dar ulterior au dominat aici din nou fenicienii. În Biblie, (Judecători 1:31), desi atribuita patrimoniului tribului Asher, Acra este unul din locurile din care israeliții nu i-ar fi putut alunga pe canaaneni. Potrivit lui Josephus, regele Israelului, Solomon, ar fi stăpânit și aici prin intermediul unui guvernator provincial. Dar, în principal, orașul a fost cea mai mare partea a timpului afiliat politic cu Fenicia. În jurul anului 725 î.Hr Acra s-a alăturat orașelor Sidon and Tir într-o revoltă împotriva lui regelui asirian Shalmaneser V.[6] Alt rege asirian, Senaherib, a distrus orașul pe la 701 î.Hr., dar localitatea a fost ulterior reconstruită. În vremea stăpânirii persane, începând din jumătatea secolului al IV-lea, nucleul locuit al așezării a început să se mute spre vest, spre Orașul Vechi din vremurile noastre, proces încheiat în epoca elenistică. Colina Tel Akko a fost abandonată la finele secolului al II-lea î.H., deși câteva puține ruine demonstrează locuirea ei și în vremuri mai târzii. Anumite tradiții evreiești menționează aflarea mormântului lui Amnon, fiul lui David în apropiere de Akko, de asemenea și localizarea în preajmă a mormântului profetesei biblice Dvora. [7].

Perioada elenistică - Ptolemei, Seleucizi și regatul evreiesc al Hasmoneilor[modificare | modificare sursă]

Colina Tel Akko

După ce sub stăpânirea persană ahemenidă, Acra , aflată în vasalitate față de orașul Sidon, a jucat un rol important ca bază militară și navală, jucând un rol în campaniile contra Egiptului, în cea de-a doua jumătate a secolului al IV î.H. a intrat odată cu tot Imperiul persan în controlul lui Alexandru Macedon. În secolul al IV -lea, atât sub dominația persană, cât și sub Alexandru cel Mare, s-au bătut aici monede cu inscripții feniciene de aur și argint,[8] Preluând denumirea semitică antică a orașului, Grecii preferau să o pronunțe Ake, după cuvântul grecesc care însemna "leac." Potrivit mitologiei grecești, Heracles a găsit aici plante medicinale care l-au ajutat să-și vindece rănile.[9] Josephus, la vremea sa, l-a numit în transcipția sa grecească Akre. Numele orașului a fost schimbat în Antiochia Ptolemais la scurt timp după ce Alexandru cel Mare l-a cucerit. Denumirea Ptolemais este legată probabil de Ptolemeu lagidul și Dinastia Ptolemeică care a stăpânit în Egipt și în regiunile limitrofe după împărțirea regatului lui Alexandru.[10] Începând din anul 261 î.H localitatea a devenit o colonie militară a Regatului ptolemeic egiptean. La finele veacului al II-lea î.H. s-a încheiat procesul de consolidare a așezării urbane în zona de șes dintre colina Tell Akko și coasta marii. Ptolemaida a devenit cel mai însemnat port al Palestinei (Iudeea) antice și unul din orașele cele mai mari din lumea elenistică, având o suprafață de 100 hectare.[11]. După bătălia de la Paneion din 200 î.H., orașul a fost anexat la regatul Siriei Seleucide. Populația orașului era în cea mai mare parte formată din greci și fenicieni. În anul 165 î.H conducătorul evreu Simeon Tarsitul (Shimon Hatarsi sau Thassi), unul din frații Macabei, i-a învins pe elenii Seleucizi în mai multe bătălii în Galileea , iar aceștia au fost nevoiți să se retragă spre orașul Ptolemaida, care a rămas sub controlul lor. În anul 153 i.H pretendentul Alexandros Balas, presupus fiu al lui Antiohos al IV-lea și aflat în război cu Demetrios I pentru coroana Regatului Seleucid, a reușit să cucerească Ptolemaida fără vărsare de sânge. Balas a ajuns la un acord cu Ionatan Hasmoneul, prin care a obținut sprijinul militar al evreilor în lupta contra rivalului său. În anul 150 î.H Ptolemaida a fost scena unei reuniuni internaționale deosebite: nunta noului rege seleucid învingător Alexandros Balas cu prințesa Cleopatra Thea, în prezența tatălui acesteia, regele Ptolemeos al VI-lea. La nuntă a fost invitat și Ionatan Hasmoneul, marele preot al Ierusalimului. Dar după moartea lui Alexandros Balas în 145 î.H, războiul civil dintre Seleucizi a reizbucnit, de data aceasta între comandantul rebel Diodotos Trifon, în tabăra căruia se afla Antiohos al VI-lea, copilul defunctului Balas, și Demetrios al doilea, fiul lui Demetrios I. O a treia vizită la Ptolemaida, în scopul unor tratative cu Diodotos Trifon, cu care se aliase, i-a fost fatală lui Ionatan Macabeul. Prin înșelăciune, Trifon l-a luat prizonier împreună cu toată suita sa. Pe însoțitori i-a omorât de îndată, iar pe Ionatan însuși, mai târziu. Autorii gloselor Tosafot la Talmud, susțin că doi dintre conducătorii evreilor din acea perioadă, din rândurile fraților Macabei sau Hasmonei, sunt înmormântați la Akko -Ptolemaida. Se crede că ar fi vorba de Elazar ben Hashmonai, ginerele lui Matityahu, și de Ionatan Macabeul, cel ucis acolo de către Trifon.

Ptolemaida a fost o dată și ținta unei ofensive a regelui evreu Alexander Ionatan Yanay, sprijinit de regina Cleopatra a III-a. Locuitorii au chemat atunci în ajutor pe ex-regele egiptean Ptolemeu al IX-lea care a invadat cu acest prilej Galileea și a cauzat mari distrugeri în regiune. [12]

În anii protectoratului și ai dominației romane (63 î.H - 395 d.H), apoi bizantine (395-636)[modificare | modificare sursă]

Sub romani localitatea s-a bucurat de autonomie, uneori pe monedele ei figurând și vechiul nume semitic Akko - sub forma grecească AKH. Julius Caesar a vizitat cetatea în 47 î.H.. Protejatul său, regele Irod cel Mare a zidit în oraș numeroase edificii publice, între care un gymnasium.

Noul Testament relatează cum apostolul Pavel a zăbovit o zi la Ptolemaida în drumul său de la Tyr la Cezareea:

„ „Iar noi, sfârșind călătoria noastră pe apă, de la Tir am venit la Ptolemaida și, îmbrățișând pe frați, am rămas la ei o zi.

Iar a doua zi, ieșind, am venit la Cezareea...””
—Faptele apostolilor 27,7-8 [13]

Orașul a mai fost ocupat de Cleopatra a VII-a a Egiptului și chiar de regele armean Tigran cel Mare (prin 73 î.H), care a luat prizonieră pe suverana seleucidă locală Cleopatra Selene. În vremea împăratului Caligula fruntașii orașului l-au întâlnit în anul pe guvernatorul Siriei, Publius Petronius, pentru a-l implora să renunțe la planul de instalare a unei statui a cezarului la Templul din Ierusalim. Sub împăratul roman Claudius s-a stabilit în localitate o colonie romană de veterani denumită Colonia Claudii Cæsaris. Portul a fost renovat iar monedele au început să poarte și inscripții în latină. În timpul împăratului Nero pe monedele de aici sta scris „Colonia Ptolemais”.

După izbucnirea în anul 66 d.H. a Marii Răscoale antiromane a evreilor, cunoscută în istorie și ca „Războiul iudeilor” Gesius Florus a organizat un masacru teribil a circa 2000 de evrei din Acra (dupa cifrele indicate de Josephus Flavius), cu colaborarea elenilor din oraș. Prin portul Acra au avut acces în Iudeea legiunile romane în frunte cu Flavius Vespasianus, venite pentru a reprima răscoala, și aici au fost cartiruite forțele care au participat la expediția militară în vederea cuceririi Galileei. Săpături arheologice la nord-vest de Tell Akko au găsit un mare cimitir, utilizat între mijlocul secolului I și începutul secolului al IV-lea - cimitirul coloniei Claudia Ptolemais. El cuprindea altare și pietre de mormânt, resturi de sacrificii de animale, obiecte de sticlă, monede și bucăți de metal. Acra a jucat un rol însemnat și în reprimarea 'răscoalei lui Galus. Ca și în războiul iudeilor, romanii au pornit din acest punct spre inima Galileei și i-au supus pe răsculați.

Așa cum s-a menționat, de la cucerirea Canaanului de către triburile lui Israel și până în zilele celui de-al doilea Templu, Acra nu era, în general, considerată a fi un oraș ebraic propriu zis. Opiniile în rândurile evreilor înșiși erau împărțite în legătura cu apartenența localității la Țara lui Israel și în legatură cu aplicabilitatea poruncilor Legii referitoare la Țara Sfântă în cazul acestei localități. Una din opinii susținea că frontiera Țării lui Israel trecea prin Acra și că doar o parte din oraș făcea parte din patrimoniul triburilor ebraice, iar o altă parte nu. Conform celeilate opinii, orașul se afla în întregime în afara domeniului Țării lui Israel, frontiera țării trecând prin zidul de miazăzi al Acrei. În perioada de după distrugerea Templului din Ierusalim, un număr de evrei au revenit în oraș. Acra e menționată în Talmud de câteva ori. Au trăit aici câțiva din învățații tanaim mai cunoscuți, ca rabbi Shimon Ben Yehuda "din Kfar Akko" , ucenic al renumitului rabin Shimon Bar Yohay și rabbi Yehuda Ben Agra. În Acra au mai trăit mai apoi și numeroși învățați amoraim, ca de pildă Tanhum Ben Rabbi Hiya și rabbi Abba D'min Akko care îndeplinea și funcții de fruntaș al comunității locale.

După divizarea Imperiului Roman în 395 d.Hr. Acra a fost administrată, ca și întreaga Palestină, de către Imperiul Roman de Răsărit, cunoscut și ca Imperiul Bizantin.

Stăpânirea califilor arabi (636-1104)[modificare | modificare sursă]

După ce armata bizantină a lui Heraclius a fost distrusă de armata musulmană a lui Khalid ibn al-Walid în Bătălia de la Yarmouk și orașul creștin Ierusalim a capitulat în fața califului Umar, Acra a fost ajuns sub stăpânirea Califatului arab începând din anul 636 sau 638, Sub Omeiazii din Damasc, califul Muawiyah a folosit instalațiile rămase din vremea bizantinilor și a construit la Akka o flotă destinată cuceririi Ciprului și expedițiilor spre nordul Africii. În secolul al IX-lea Akko a ajuns ca întreagă țară în mâinile lui Ahmed Ibn Tulun din Egipt. Ibn Tulun a reconstruit portul și în timpul domniei lui, după spusele geografului arab contemporan Al Muqaddasi, orașul a început să cunoască o perioadă de prosperitate. După o scurtă perioadă de reintrare în stăpânirea Bizanțului, Akko intră în veacul al X-lea sub dominația califatului șiit al Fatimizilor cu centrul în Egipt.

Dominația cruciată (1104-1187 și 1191-1291)- capitala regatului creștin al Ierusalimului (1191-1291)[modificare | modificare sursă]

Harta cetăţii cruciate Accon sau Acre din secolul al XIII-lea
Refectoriul în citadela Cavalerilor Ospitalieri

În anul 1103, Baldovin I, care venise cu prima cruciadă în 1099 și cucerise Ierusalimul devenind primul rege cruciat al Ierusalimului, a constatat ca porturile Jaffa și Haifa ce-i stateau la dispoziție nu erau suficiente pentru nevoile noului regat și necesitau întăriri cu brațe de muncă din Europa. De aceea , el s-a hotarat, în acel an, să cucerească Akko cu ajutorul flotei genoveze. În acest scop a asediat Akko în două rânduri, în 1103 și în 1104. După al doilea asediu, care a durat douăzeci de zile, în 1104 Akko a fost cucerit. Cruciații l-au transformat în principalul lor port în Țara Sfântă și l-au transformat într-un oraș catolic. La început, noii stăpânitori au numit cetatea Accon și au ridicat in ea fortificații cu ziduri și turnuri care se văd până în zilele noastre. În muncile de construcții au folosit materiale din clădirile zidite în perioadele precedente, ale căror urme au dispărut în mare măsură din aceasta cauză . Ca răsplată pentru sprijinul lor, genovezii au obținut de la Baldovin privilegii deosebite: între altele, li s-a predat spre administrare autonomă unul din cartiere, aflat la intrarea în port, și au fost scutiți de impozite. În anul 1123 a luat ființă și un cartier venețian, ca rasplată pentru contribuția orașului italian la cucerirea Tyrului în Liban.Privilegiile venețienilor și ale genovezilor au fost ulterior lărgite cu scopul de a mai atrage populatie creștină în oras. Cartierele, denumite comune, adăposteau instituții publice, foruri administrative sub conducerea unui consul venit din metropolă, și zone auxiliare, comerciale și de servicii. Drepturi similare au fost acordate si oraselor italiene Amalfi si Pisa, de asemenea s.au alocat cartiere ordinelor de cavaleri călugari - Cavalerii Templieri și cel al Ospitalierilor. templieri și hospitalieri . Salah ad Din a cucerit orașul la 10 iulie 1187. Forțe creștine conduse de Guy de Lusignan, supraviețuitoare ale luptelor grele de la Hattin l-au asediat în august 1189 cu ajutorul navelor din Pisa și a infanteriei, dar nu au izbutit să-l recucerească. Salah ad Din a adaugat noi intaririi fortificatiilor cetatii. Totuși musulmanii l-au pierdut până la urmă în iulie 1191 în fața noilor valuri de cruciați veniți din Europa cu A treia cruciadă și în primul rând, a oștilor lui Richard Inimă de Leu și ale lui Filip cel Frumos, regele Franței, care au schimbat raportul de forțe în favoarea creștinilor. După ce nu reușiseră să elibereze Ierusalimul, cruciații au facut din Akko capitala Regatului lor, numit în continuare Regatul Ierusalimului. Ea a rămas capitală vreme de un secol, până în anul 1291. Orasul s-a extins in aceasta perioada spre nord si i s-a adaugat un teritoriu in forma de triunghi, numit Mont Musard În anul 1229 Cavalerii Ospitalieri , cunoscuți și ca Ioaniți, au obținut controlul în oraș. De aceea orașul a început să fie numit Sfântul Ioan din Acra, Saint Jean d'Acre. Au fost reluate mari lucrări de construcții, în jurul portului s-a deschis un cartier comercial foarte activ, orașele italiene și-au reclădit cartierele și recăpătat privilegiile. Cu cei circa 50 000 locuitori ai săi, Akko a devenit principala urbe creștină al Levantului.

Tunelul templierilor la Acra

Curând însă, rivalitatea dintre metropolele italiene, mai ales dintre Genova si Venetia, a deviat de-a dreptul într-un conflict armat care a semănat distrugeri repetate în localitate. Conflictul a culminat, la 24 iulie 1258 cu o bătălie navală în golful Akko, care s-a incheiat cu victoria Veneției și cu abandonarea orașului de către genovezi.

În vremea dominației cruciate s-a reconstituit în Akko și o însemnată comunitate evreiască. În anul 1165 prin Akko a ajuns în Palestina renumitul rabin, filosof și medic Moshe Ben Maimon, cunoscut ca Rambam sau Maimonide, care a și locuit în oraș vreme de jumătate de an. În perioada șederii sale la Akko, Maimonide a legat o relație strânsă cu rabinul local Yefet si ulterior a menținut cu acesta o corespondență când s-a întors în Egipt. In anul 1211, în cadrul a cea ce s-a numit „imigrația Tosafiștilor” (Baaley Tosafot) au ajuns în oraș și alți rabini renumiți , printre care rabbi Shimshon Ben Avraham din Sens și rabbi Yehonatan din Lunel. Incepând din 1258, cel mai important din rabinii evreilor din Franta, Rabbenu Yehiel din Paris, și-a transferat ieșiva de la Paris la Akko, ca urmare a arderii Talmudului. După moartea sa în 1266 conducerea ieșivei "DeParis", a fost preluata de Rabbi Moshe ben Nahman, cunoscut ca Ramban sau Nahmanides. Și astfel, în acei ani din veacul al XIII-lea, a ajuns comunitatea evreiască din Akko să fie una din cele mai importante din lumea iudaică, în Palestina și în afara ei. Cucerirea mamelucă în 1291 a pus capăt înfloririi ei, ea dispersându-se în mare parte și pierzându-și importanța.

Sfârșitul prezenței cruciate aici și cu aceasta, a ultimei lor citadele în Țara Sfântă a fost consecința unu asediu sângeros din partea mamelucilor dinastiei Aiubide în 1291.

Stăpânirea otomană[modificare | modificare sursă]

Otomanii sub sultanuul Selim I au capturat orașul în 1517, după care a început să decadă. Henry Maundrell în 1697 l-a găsit în ruine cu excepția unui caravanserai ocupat de câțiva negustori francezi, o moschee și câteva barăci.[14] Către sfârșitul secolului al XVIII-lea orașul a renăscut sub stăpânirea șeicului Dhaher al-Omar. Urmașul său, Jezzar Pasha, guvernator al Damascului l-a îmbunătățit și fortificat. În jurul anului 1780 Jezzar i-a alungat pe negustori în ciuda protestelor guvernului francez și a refuzat primirea unui consul.

În 1799 Napoleon, urmând scopul de a trezi o rebeliune a sirienilor împotriva turcilor a apărut înaintea Acrei dar după un asediu de două luni (martie-mai) a eșuat în fața turcilor ajutați de William Sidney Smith și marinarii britanici.

Jezzar a fost urmat de fiul său Suleiman, sub stăpânirea căruia orașul a prosperat până în 1831, când generalul egiptean Ibrahim Pașa a asediat orașul și i-a distrus clădirile. În timpul Crizei Orientale din 1840 a fost bombardat pe 4 noiembrie de forțele aliate britanice, austriece și franceze și în anul următor redat turcilor.

Mandatul Britanic[modificare | modificare sursă]

1948 Războiul Arabo-Israelian[modificare | modificare sursă]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Surse și legături exterioare[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Table 3 - Population of Localities Numbering Above 1,000 Residents and Other Rural Population”. Israel Central Bureau of Statistics. 30 iunie 2008. http://www.cbs.gov.il/population/new_2009/table3.pdf. Accesat la 18 octombrie 2008. 
  2. ^ Biblia Cornilescu,1921
  3. ^ cap.5, halaha 2, după comentariul „Korban Eda”
  4. ^ site-ul școlii de ofițeri navali din Acra
  5. ^ Burraburias II către Amenhotep al IV-lea, scrisoarea Nr. 2
  6. ^ Becking Bob (1992) The Fall of Samaria: An Historical and Archaeological Study BRILL, ISBN 90-04-09633-7 pp 31-35
  7. ^ צבי אילן, קברי צדיקים בארץ ישראל, תשנ"ז Tzvi Ilan - Morminte de drepți venerați în Israel, p. 316, 355
  8. ^ Yehoshua Zlotnik - Mint coining in Akko
  9. ^ The Guide to Israel, Zev Vilnay, Ahiever, Jerusalem, 1972, p. 396
  10. ^ Acco, Ptolemais, Acre”. BiblePlaces.com. http://www.bibleplaces.com/acco.htm. Accesat la 20 octombrie 2008. 
  11. ^ Eitan, Univ.Haifa Mărturii ale unor mânere de amfore în legatură cu extinderea Acrei elenistice după datele lui Gerald Finkelstein pe site-ul Serviciului de antichități al Israelului
  12. ^ Josephus Flavius - Antichități Judaice 13:2
  13. ^ Biblia ortodoxă on line
  14. ^ Maundrell, Henry (1836). A Journey from Aleppo to Jerusalem: At Easter, A.D. 1697. S. G. Simkins. p. 90. http://books.google.com/books?id=LG09AAAAMAAJ&printsec=titlepage&source=gbs_summary_r&cad=0#PPA91,M1. Accesat la 20 octombrie 2008