Limba arabă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

arabă اللغة العربية al-luġatu al-'arabiyya
Vorbită în	Algeria, Arabia Saudită, Bahrain, Comore, Djibouti, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Irak, Kuweit, Liban, Libia, Maroc, Mauritania, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Somalia, Sudan, Tunisia, Yemen. Limba liturgică a islamului.
Regiuni	lumea arabă
Număr de vorbitori	206-286 de milioane (locul 5)
Sistem de scriere	alfabetul arab
Tipologie lingvistică	VSO flexionară
Clasificare
limbi afro-asiatice semitice semitice de vest semitice centrale arabă arabă
Statut oficial şi codificare
Limba oficială în	Algeria, Arabia Saudită, Bahrain, Ciad, Comore, Djibouti, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Eritreea, Iordania, Irak, Israel, Kuweit, Liban, Libia, Maroc, Mauritania, Oman, Palestina, Qatar, Sahara Occidentală, Siria, Sudan, Tunisia, Yemen Una dintre limbi naţionale în: Mali, Senegal
ISO 639-1	ar
ISO 639-2	ara
SIL	arb
Extras
يولد جميع الناس أحرارًا متساوين في الكرامة والحقوق. وقد وهبوا عقلاً وضميرًا وعليهم أن يعامل بعضهم بعضًا بروح الإخاء.
Răspândire în lume
Distribuţia arabei ca unică limbă oficială (verde) şi oficială împreună cu alte limbi (albastru).
Vizitaţi Wikipedia în arabă!
Această pagină poate conţine caractere Unicode.
modifică

Limba arabă (اللغة العربية al-luġatu al-‘arabiyya) este cea mai mare subramură, ca număr de vorbitori, aflată în uz, din cadrul familiei de limbi semitice. Clasificată ca semitică centrală, aceasta este înrudită îndeaproape cu akkadiana, ebraica, aramaica, siriaca, cananeana, feniciana, limbile etiopiene (gheeză, tigrină, tigri, amhară) etc. În momentul de faţă, araba este limba oficială în Algeria, Arabia Saudită, Bahrain, Comore (alături de alte limbi), Djibuti, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Irak, Kuweit, Liban, Libia, Maroc, Mauritania, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Somalia (alături de somaleză), Sudan, Tunisia, Yemen. Pe lângă araba literară, oficială, peste tot, în comunităţile arabe, sunt folosite, în viaţa de zi cu zi, felurite dialecte arabe. În afara ţărilor menţionate, araba este folosită ca limbă de cult peste tot unde a însoţit islamul: în Asia Centrală, China de Vest, Turcia, Iranul, Afganistanul, India, Pakistanul, Bangladesh, Indonezia, Malaezia, Filipine, Africa Centrală şi Orientală, în unele părţi din Europa (cu precădere, Peninsula Balcanică) etc.^[1] În afara acestor zone care au o lungă şi bogată tradiţie islamică, practic, în momentul de faţă, datorită emigrărilor, există comunitaţi islamice (mai mult sau mai puţin stabile) peste tot în lume. Având în vedere răspândirea şi importanţa sa în lume, din 1974, araba a fost adoptată ca una dintre limbile de lucru ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.^[2]

[modifică] Istoric

Originea arabei nu este suficent lămurită; ea trebuie căutată în idiomurile din Nordul Arabiei, care se deosebesc de sudarabică mai ales prin sistemul de conjugare. Dacă lăsăm la o parte primele documente în arabă – circa 40 de nume proprii presărate în texte asiriene (sec. VIII-VII î.Hr.) şi cele mai vechi inscripţii (numite lihyanite şi thamudeene) găsite în Nordul Penisulei Arabe, notate într-o scriere derivată din alfabetul sudarabic, mai există o serie de inscripţii precum:

• inscripţia de la Ğabal Ramm, la est de al-‘Aqaba (în Iordania de astăzi, de la mijlocul secolului al IV-lea d.Hr.);^[3]
• inscripţia trilingvă (arabă/siriacă/greacă) de la Zabad, de lângă Alep (în Siria de astăzi, 512 d.Hr.);^[4]
• inscripţia de la Ğabal ’Usays, aflat la aproximativ 100 km de Damasc (528 d.Hr.);^[5]
• inscripţia de la Harran (586 d.Hr.).^[6]

In secolul al IV-lea, deja apăruseră în centrul peninsulei regatele arabe ale Lahmizilor în sudul Irakului de astăzi, regatul Ġassanid în sudul Siriei şi regatul kindit. Curţilor acestor regate li se datorează unele exemple notabile de poezie preislamică, precum şi puţinele inscripţii arabe preislamice care s-au păstrat în alfabet arab, alfabet aparut cu mare probabilitate în regiunea Petra (azi în Iordania) în secolul al V-lea.

[modifică] Araba clasică şi araba literară modernă standard (AMS)

Termenul de „arabă” se poate referi atât la araba clasică, la araba literară modernă literară, cât şi la numeroasele varietăţi locale de arabă cunoscute în mod curent ca arabă colocvială (‘āmiyya sau dāriğa), ceea ce poate da naştere la confuzii.

[modifică] Araba clasică

Asemenea tuturor limbilor, araba continuă să evolueze şi astfel putem distinge araba clasică (în special din perioada preislamică şi până în epoca abbasidă, incluzând araba coranică), de araba modernă standard care este folosită în zilele noastre.

Araba clasică este considerata normativă, iar autorii moderni încearcă (şi reuşesc într-o oarecare măsură) să urmeze normele gramaticale ale căror baze au fost puse de către gramaticii clasici (cum ar fi Sibawayhi) şi să folosească vocabularul cuprins în dicţionarele clasice (ca de exemplu Lisān al-‘arab a lui Ibn Manzūr).

[modifică] Araba literară sau araba modernă standard

Araba literară (اللغة العربية الفصحى al-luġatu al-‘arabiyyatu al-fuSHā – „limba arabă cea mai elocventă [dintre limbi]”), se referă atât la limba literară standard folosită ca limbă oficială în statele arabe din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, cât şi la limba arabă clasică, limba marilor opere ale culturii arabe din secolele VII-XII. Limba literară standard, în forme ei simplificată, este folosită în mass media, în învăţământ, în discursuri, în tot ceea ce se scrie: cărţi, ziare, reviste, toată gama de documente, de înscrisuri). Araba literară este singura limbă oficială în toate statele arabe şi singura formă de arabă predată în instituţiile de învăţământ la orice nivel. Trebuie remarcat că araba literară şi formele dialectale sunt cu greu reciproc inteligibile şi de aceea sunt considerate de unii specialişti ca fiind limbi diferite. Limba arabă literară nu se foloseşte în comunicarea cotidiană. Asemenea tuturor limbilor, araba continuă să evolueze şi astfel putem distinge araba clasică (în special din perioada preislamică şi până în epoca abbasidă, incluzând araba coranică), de araba modernă standard care este folosită în zilele noastre.

Spre deosebire de araba clasică, araba modernă standard, trebuind să se supună exigenţelor modernităţii a introdus noi termeni, de neînţeles pentru un autor clasic, atât împrumutaţi din alte limbi (سجارة sigāra „ţigară”; بلون

ballūn „balon”), cât şi creaţi pe baza resurselor lexicale existente (ex: هاتف hātif „telefon” – etimologic: „cel care cheamă”; قطار qiTār „tren” – etimologic: „şir de cămile”, „caravană”).

De asemenea, araba modernă standard a fost influenţată din punct de vedere structural de modelul limbilor străine sau al dialectelor colocviale: de exemplu, textele scrise în AMS folosesc uneori exprimarea „A, B, C şi D” când este vorba de enumerări, pe când în araba clasică este de preferat „A şi B şi C şi D”, iar propoziţiile nominale sunt mai numeroase în AMS decât în araba clasică. Din aceste motive, AMS este tratată separat în sursele non-arabe.

Tonul acestui articol sau al acestei secţiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie. Puteţi contribui la îmbunătăţirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuţie.

Acest articol sau această secţiune pare să conţină cercetare originală. Dacă articolul nu poate fi rescris conform politicii Wikipedia, atunci trebuie şters.

Fenomenul de diglosie se traduce în planul concret prin căderea în desuetudine a arabei clasice în rândurile arabilor înşişi, fapt care ameninţă s-o transforme într-o limbă moartă, aşa cum limba latină după ce a zămilslit prin bastardizare cu dialectele germanice şi slave limbile neo-latine, a încetat să mai fie o limbă vie, de comunicare cotidiană. Din cercul restrâns şi relativ ermetic al specialiştilor în lingvistică, recent, acest fapt a filtrat finalmente până în literatura pentru marele public, astfel încât, de ex., prestigiosul World Almanach, începând cu anul 2001, a retrogradat araba, scoţând-o practic din plutonul primelor 15 limbi cele mai vorbite pe Terra (până la această dată araba era clasată ca fiind a patra, după chineza mandarin, spaniolă şi engleză). Acest lucru se explică prin faptul că araba clasică, în chiar cercurile profane, a încetat să mai fie privită ca o limba vie, de comunicaţie cotidiană, din lipsă cronică de vorbitori. Faptul incredibil că arabii înşişi au renunţat de prea mult timp, de secole, să mai vorbească limba arabă clasică, a sfârşit prin a se impune ca realitate în tările occidentale, ale căror statistici au început să categorisească araba clasică alături de latină si greaca veche ca limbă moartă. Fenomenul acesta de deficienţă majoră în stăpânirea propriei limbi de către arabi, îşi are cauze multiple. Una, deja menţionată, este nivelul material si socio-economic scăzut, în genere, al acestei populaţii. El nu poate da însă socoteală singur de situaţia tragică ilustrată. Cum nici atributul de limbă afro-asiatică (limbi afro-asiatice = limbile semitice şi hamitice), care afişează fenomenul de radicalizare (cuvinte formate şi derivate pe baza unei rădăcini, care este, cel mai adesea, din 3 consoane, nu poate da socoteală de situaţia amintită. Nici sistemul de scriere, bazat pe un alfabet consonantic, nu explică totul în materie de deficit lingvistic. Explicaţia primară se află în altă parte, anume în morfologia extrem de complicată si vocabularul formidabil al acestei limbi: impedimentul major la învăţarea limbii arabe clasice este produs de gonflarea lexicală artificială. Acest fenomen a apărut ca urmare a gustului puternic pentru expresia poetică a populaţiei care a vorbit la origine această limbă. Istoricii ne spun că arabii epocii preislamice percepeau poezia ca având o forţă de atracţie aproape mistică, ea fiind considerată o virtute quasi-divină; poeţii erau consideraţi la curtea diverselor mici regate arabe ca fiind oaspeţi de seamă, şi chiar unii dintre prinţii arabi erau la rândul lor poeţi, aşa cum a fost cazul cu talentatul Imru-l-Qais. Funcţia poeţilor în acele vremuri era şi aceea de genealogi: într-o lume tribală, aşa cum a fost şi mai este înca lumea arabă, cunoaşterea ascendenţei era deosebit de importantă, iar poeţilor le revenea misiunea cunoaşterii detaliate a liniei de strămoşi a fiecărui arab mai important, şi a fiecărui trib sau clan. In perioada preislamică, în fiecare an erau organizate în oraşe precum Ocaz (aproape de Meca), cu ocazia târgurilor de mărfuri, concursuri de poezie ce erau adevarate "turniruri" ale expresiei orale. Poezioarele câştigătoare aveau onoarea să fie scrise cu litere aurii pe ţesături negre, care erau apoi atârnate de Kaba, sanctuar şi loc de pelerinaj atât în perioada preislamică cât şi după impunerea islamului.

Admiraţia aceasta fără limite pentru poezie a arabilor vremii, făcea ca poeţii să fie consideraţi adesea ca fiind inspirati de duhuri. Şi această aură explică cum pasiunea pentru poezie a facut din arabă o limbă cu un fond de cuvinte colosal: astfel, araba clasică "coranică" (numită aşa pentru a o diferenţia de varianta ei "uşurată", folosită în presă, şcoală şi guvern, deşi carcteristicile ei, profuziunea terminologică inclusiv, existau deja înainte de apariţia islamului) este limba care deţine recordul mondial în materie de fond lexical, având pe undeva în jurul a 2 milioane de cuvinte! Asta în condiţiile în care o limbă modernă, a unei culturi importante la nivel global, precum engleza şi franceza, de abia ating, dacă ating, 300 de mii de cuvinte. Inflaţia de sinonime se explică deci prin faptul că arabii au fost fascinaţi dintotdeauna de figurile de stil ale poeţilor lor, care au creat sinonime peste sinonime, atât pentru a răspunde nevoii de versificare cât şi aceleia de originalitate stilistică, de unde polisemia cronică a limbi clasice, care aşa cum am văzut mai sus, departe de a o ajuta să capete strălucire, a făcut-o de fapt să pice în desuetudine, din lipsa de vorbitori. Astfel, deşi în lume sunt aprox. 320 de milioane de arabi, doar un pic peste 2 treimi dintre ei (adică aprox. 215 de milioane) ştiu să scrie/citească, iar aceştia din urmă uzează de forma simplificată, uşurată (cine poate cunoaşte 2 milioane de cuvinte!??) a limbii clasice. Acesta a fost motivul pentru care limba cultă n-a reuşit să depăşească în rândul maselor, niciodată aproape (3), nivelul de "muzică pentru ureche". Astfel, în lumea arabă populaţia vorbeşte araba colocvială, iar elitele alfabetizate cunosc, mai mult sau mai puţin, pe lângă aceasta, şi araba clasică (din nou trebuie subliniat că e vorba despre forma ei simplificată, chiar numită uneori "araba clasică din presă", în contrast cu cea amplă, care e numită adesea, deşi inexact d.p.d.v. istoric, "coranică"), cât să asigure înţelegerea, fie ea şi aproximativă şi rudimentară, a prea-complexei arabe coranice; cât despre fondul creaţiei literare, poetice clasice, ea ramâne practic inaccesibilă majorităţii ABSOLUTE a populaţiei arabe, cifrele avansate relativ la cei care pot să-i pătrundă subtilităţile fiind de circa 1 sau 2 procente din totalul arabilor. (4) Oricât de surprinzătoare poate fi această situaţie, ea nu se datorează unei inabilităţi a arabilor de a-şi învăţa propria limbă, ci dificultăţii obiective a oricărui individ de a memora un fond de cuvinte atât de impunător şi a stăpâni regulile complicate care guvernează sintaxa şi morfologia. De ex., pentru o aceeasi noţiune există zeci şi chiar sute de sinonime! (5) Se poate concluziona deci că dragostea de elocvenţă nu este întotdeauna benefică, iar apetitul nemăsurat pentru retorică, limbuţie şi emfază, realmente omoară până la urmă o limbă. Şi revenind la observaţia de plecare, astfel se explică că statistici serioase, aşa cum sunt cele ale W.A.B.F. (World Almanach and Book of Facts), nu mai consideră azi araba clasică ca fiind o limbă vie, adică un vehicul de comunicare cotidiană între indivizi, trimiţând-o alături de siriacă, latină şi greaca veche, în bibliotecile lingviştilor şi istoricilor literaturii. Aceste virtuţi devenite defecte, nu sunt, aşa cum s-a mai spus anterior, singurele responsabile de perpetuarea diglosiei şi nivelului ridicat de analfabetism funcţional: polisemiei i se adaugă o altă specificitate arabă, de data asta general-semită, anume "derivaţia radicală", adică obţinerea unei familii de noţiuni înrudite dintr-o rădăcină de 3 litere, ca şi în alte câteva limbi afro-asiatice, printre care şi ebraica. Importanţa acestui principiu este atât de mare, încât dicţionarele sunt ordonate în funcţie de rădăcini ("radicali"), nu alfabetic aşa cum suntem obişnuiţi, de unde imensul handicap de a trebui să cunoşti rădăcinile şi semnificaţiile lor generale, pentru a putea să afli, căutând în dicţionar, sensul exact al unui termen, adică semnificaţia precisă a unuia sau altuia dintre membrii familiei generate de rădăcină. Acestui fenomen i se mai adaugă şi faptul că sintaxa depinde mai mult de vocalizarea unei rădăcini decât de poziţia acesteia în propoziţie. Astfel, o aceeaşi înşiruire de litere şi cuvinte, funcţie de vocalizare (care este opţională, să nu uităm!), poate avea 2 semnificaţii opuse: "tânărul l-a lovit pe om", sau "omul l-a lovit pe tânar". O altă particularitate deconcertantă şi demobilizantă pedagogic este şi faptul că adesea un singur cuvânt poate constitui prin el însuşi o propoziţie, fiind astfel şi substantiv şi verb în acelaşi timp. Modul dual, altă curiozitate barocă a limbii arabe clasice, şi el mărturiseşte aceeaşi redundanţă exagerată: avem singular, plural şi … dual. Iată totuşi un exemplu unde araba ţine la precizie, unde toate celelalte limbi au ales concizia. Rezumând, constatăm că dificultăţile gramaticale fac ca araba să fie afectată şi azi de vechi probleme, şi asta în primul rând datorită faptului că la un moment dat în istoria ei, a avut neşansa de a fi declarată prea-uşuratic "limba sacră", şi astfel împietrită şi anchilozată pentru totdeauna într-o formă care n-a răspuns niciodată (n-a existat un moment istoric în care masa mare a populaţiei s-o stăpânească) şi nu răspunde nici azi scopului pentru care limbile există. Astfel, în mod tragic, "limba sacră" a zeului religiei islamice e cunoscută de doar 215 milioane de oameni dintr-un miliard şi mai bine de credicioşi! Adică aproximativ 15 la sută dintre ei, şi asta că ne referim la acea formă simplificată a ei, căci altfel acest procent pică la sub 1 procent din acest milliard şi ceva. În privinţa sacralităţii limbii, Coranul însuşi în surata "poeţilor" şi în aceea a "explicaţiilor detaliate" (fussiliat) este totuşi foarte clar, afirmând că motivul pentru care mesajul divin este formulat în arabă este pentru ca acesta să fie înţeles de către Mahomed şi arabii lui. Ideea de limbă sacră, "a zeilor", sau "dată de zei", ea este veche, nu reprezintă o inovaţie a arabilor sau a zeului lor: istoria ne raportează că înaintea lor egiptenii au considerat şi ei că au o limbă sacră (limba egipteană era cunoscută sub numele de "cuvintele divine" (medouneter)), aşa cum şi sumerienii credau că zeii lor le-au dăruit limba pentru a putea să se înţeleagă între ei. Din aceasta cauză a mumificării ei, putem constata azi că toate regulile fundamentale ale limbilor moderne au evoluat în ultimii o mie cinci sute de ani, mai puţin, nu e greu de ghicit, araba. Fapt care explică printre altele de ce şi azi, la mai bine de 30 de ani de la începutul procesului de "arabizare" a învăţământului, ţările Magrebului au încă în majoritate un învăţământ superior tehnic în care limbile de predare sunt franceza sau engleza, probă elocventă a faptului că araba deţine un vocabular tehnic şi ştiinţific limitat, fapt ce-o face incapabilă să descrie faptul ştiinţific contemporan, şi asta în ciuda bogăţiei sale lexicale de excepţie. Asta explică de ce rămâne încă un deziderat aducerea mentalităţlor în Lumea arabă în secolul XX, căci cât timp stăpânirea de către arabi într-un timp suficient scurt, la paritate cu însuşirea altor limbi, a propriei lor limbi, adică a vehiculului esenţial al propriei lor educaţii, prezintă un handicap de o astfel de dimensiune, lucrurile avansează lent. Dacă tinerii de azi şi de ieri se lovesc de imense dificultăţi în învăţarea regulilor gramaticale ale arabei clasice, ei nu trebuie blamaţi cât timp un mare învăţat arab, anume Mahomed Abduh, considerat un maestru al stăpânirii limbii clasice, spunea despre perioada în care a învăţat limba: "Incompetenţa mă împingea să renunţ la căutarea cunoaşterii, căci deznădejdia mă cuprindea." Deşi posedând un rezervor potenţial cifrat la peste 300 de milioane de oameni, araba, această potenţial a patra limbă ca număr de vorbitori în lume, este din punct de vedere al imprimării de titluri de cărţi, a … 24 limbă de publicare! La nivel de utilizare în reţea ea deţine locul 16. În ultimii 6 ani, o serie de rapoarte P.N.U.D. (ale căror kit-uri de presă sunt disponibile în arabă, engleză şi franceză pe site-ul agenţiei O.N.U. menţionate) ne arată de altfel că în toată lumea arabă (aprox. 300 de milioane de oameni) se traduc anual tot atâtea cărţi cât traduce şi Grecia (aprox. 10 milioane de oameni) în aceeaşi perioada de timp, iar aceeaşi Lume arabă a tradus în ultima mie de ani tot atâtea cărţi cât traduce Spania (o ţară europeană de dimensiune medie) într-un an. În plus, din păcate, din aceste puţine cărţi editate în lumea arabă, aşa reduse numeric cum sunt ele, procentul reprezentat de acelea a căror tematică este religioasă, este net superior procentului pe care îl afişează restul lumii la această categorie. Nici o mirare în aceste condiţii că decalajul societal care se cască între restul lumii şi Lumea arabă este considerabil.

(1) - Lucrarea Limbile lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1981, pagina 25, afirmă, de ex.: arabofonul fiind considerat un fel de bilingv (în măsura în care are un anumit nivel socio-cultural)). În acelaşi sens, Şerif Şubaşi* spune în lucarea lui "Jos Sibaweh", publicată în Egipt în 2004, la pagina 120, primul paragraf:

"Experienţa este aceea care m-a convins de existenţa prăpastiei dintre araba dialectală şi cea clasică. Străinii buni cunoscători ai arabei clasice, care au petrecut ani buni studiind limba noastră, rămân uluiţi când încep să le vorbesc în dialectul egiptean. Ei îmi destăinuie, nu fără o oarecare jenă, că nu înţeleg nimic!"

Şerif Şubaşi este renumit scriitor şi jurnalist egiptean, vice-ministru al culturii în perioada 2002-2006, şeful biroului parizian al grupului de presă Al-Ahram, funcţionar UNESCO în perioada 1980-2001, fost prezentator al jurnalului televizat egiptean în limba franceză.

(2) - Şerif Şubaşi, Sabia şi virgula: Pagina 66:

Sunt surprins adesea de numărul incredibil de mare de greşeli comise de către cei mai mari intelectuali arabi în propria lor limbă. Aceştia sunt totuşi figuri ilustre ale vieţii literare din Egipt şi Lumea arabă. Ascultându-i, mă întreb cum se poate ca nişte spirite atât de mari pot ignora în aşa măsură propria limbă. Există oare în Franţa, Anglia, Spania sau Brazilia, sau în alte părţi, vreun singur om de cultură care să-şi ignore în aşa măsură limba maternă?

Pagina 65: Cele mai multe discursuri ale şefior de stat arabi sunt pline de greşeli flagrante, mai ales în materie de vocalizare. Pentru o ureche expertă, aceste greşeli fonetice sunt un supliciu. Cât despre circularele si notele oficiale ale oraganismelor guvernamentale, ele sunt pur şi simplu pline de erori!

Pagina 56: Nimeni printre cei din tinerele generaţii, chiar şi dintre acei care au ieşit de curând din cele mai bune universităţi, nu este capabil să redacteze un text în araba clasică fără a comite greşeli grosolane, fie el şi unul din absolvenţii în drept sau litere, care sunt chemaţi prin chiar profilul lor să folosească limba în viaţa lor profesională.

Pagina 15 jos, 16 sus: Cunoscând calitatea învăţământului limbii în Franţa si în alte tări occidentale, pot afirma că nivelul lingvistic ai absolvenţilor de universitate (profil care să nu fie literatura arabă) în Egipt, este egal cu nivelul de competenţă lingvistică al unui elev francez care a absolvit liceul (colegiul).

(3) Ştim asta din scrierile lui Mahmud Mohamed Şaker, care redă contextul versurilor următoare ale lui Al-Mutanabi: <<Acest cuvânt ce mi-era teamă să-l declin corect, de teamă să nu fiu descoperit, eu cel care nu comite niciodată erori.>> Vedem astfel că şi-n epoca celui mai mare poet arab (sec. al 10-lea), cei mai mulţi dintre cei cultivaţi comiteau erori de vorbire.

(4) Sabia şi virgula, Şerif Şubaşi, pagina 109: Proporţia celor care înţeleg poezia arabă, adevărată coloană vertebrală a patrimoniului nostru cultural, este, vai!, derizorie. În alte ţări arabe, mai puţin populate decât Egiptul şi care afişează rate mai ridicate de instrucţie, poate această proportţie e un pic mai ridicată. Dar mă îndoiesc că şi aici, ea depăşeşte în cele mai bune cazuri 2 sau 3 procente din totalul populaţiei. Asta însemnând că media pe Lumea arabă e pe undeva în jur de 0,5 procente. Poezia nu este singura în cauză. Daţi spre citire un clasic al literaturii arabe, de exemplu Al-Afgani, Cartea cânturilor de Al-Isfahani (secolul X, cronică artistică) unor cititori cultivaţi dar nespecializaţi, şi veţi constata că doar o infimă proporţie dintre ei o va înţelege şi gusta. De câte ori propun acest gen de încercări celor din jur, sunt stupefiat de fiecare dată de reacţiile furioase pe care le provoacă. Cei mai mulţi dintre interlocutorii mei evită să răspundă şi preferă sa nege un fapt care totuşi este evident, anume că majoritatea arabilor sunt incapabili să guste poezia şi literatura clasică fără explicaţii detaliate. Asta este un grav defect al mentalităţii arabe, anume refuzul de a înfrunta realitatea, dublat de o tendinţă deliberată de a se legăna cu iluzii, atitudini pe care le-am analizat în eseul meu "Răul arab".

({{{2}}})

[modifică] Araba „colocvială” sau „dialectală”

Araba „colocvială” sau „dialectală” se referă la numeroasele varietăţi regionale, continuatoare ale vechilor dialecte arabe, influenţate de substraturi, adstraturi, suprastraturi diferite de la o regiune la alta, vorbite curent în ţările arabe din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, şi care constituie limbajul folosit în viaţa de zi cu zi. Acestea diferă uneori atât de mult încât vorbitori din regiuni aflate la mare distanţă să nu se poată înţelege pe baza dialectelor proprii. Deşi aceste varietăţi nu sunt folosite pentru comunicarea în scris, există totuşi o oarecare literatură (in special piese de teatru şi poezii) în care ele sunt folosite. În ultima vreme, dialectele arabe sunt tot mai mult prezente pe internet, în discuţiile pe chat, SMS etc., iar la televiziune, în telenovele şi talk show-uri.

[modifică] Fenomenul de diglosie

Situaţia socio-lingvistică a arabei din epoca modernă reprezintă un exemplu ilustrativ al fenomenului lingvistic de diglosie – folosirea, în mod curent, a doua varietăţi distincte ale aceleaşi limbi, de obicei în situaţtii sociale diferite. În cazul arabei, se poate presupune că arabii cu studii au capacitatea de a vorbi (mai mult sau mai puţin) atât dialectul lor local, cât şi araba literară învăţată la şcoală. Această situaţie de diglosie facilitează fenomenul de schimbare de cod (code-switching) prin care un vorbitor oscilează între cele două varietăţi fără să îşi dea seama, câteodată chiar în cadrul aceleaşi propoziţii. În cazul în care arabi cu studii superioare din zone diferite se angajează într-un dialog şi ajung la concluzia ca dialectele lor nu sunt reciproc inteligibile (de exemplu, un marocan şi un irakian), ar trebui ca amândoi să poată trece la araba literară pentru a putea comunica fără probleme.

Pentru domeniile în care sunt folosite cele două varietăţi, araba dialectală şi araba literară, deosebit de ilustrativă este explicaţia oferită de cercetoarea algeriană Aziza Boucherit care consideră că araba dialectală este folosită „pentru a exprima emoţiile, pasiunile, visurile, pentru a murmura cântece de leagăn, pentru a recita poeme, pentru a spune basme copiilor, pentru a glumi, a râde, a plânge. Într-un cuvânt, pentru a trăi”. Iar pe de altă parte, există cealaltă arabă, cea literară, în care se spun lucruri oficiale, se scrie literatură, se face ştiinţă etc.

[modifică] Influenţa arabei asupra altor limbi

Araba a împrumutat multe cuvinte altor limbi ale lumii islamice, având un rol comparabil cu cel al latinei pentru limbile europene. În Evul Mediu, araba a funcţionat de asemenea ca un vehicul major pentru cultură, în special ştiinţe, matematică şi filozofie, având drept rezultat faptul ca multe limbi europene au împrumutat, de asemenea, numeroase cuvinte arabe. Araba a fost şi, într-o oarecare măsură, mai este încă o sursă majoră de vocabular pentru diverse limbi: berberă, kurdă, persană, swahili, urdu, hindi (în special varianta vorbită), bengali, turcă, tătară, malaeză, indoneziană etc. De pildă, cuvântul arab pentru carte, kitāb, este folosit în toate limbile amintite mai sus cu excepţia limbilor malaeză şi indoneziană (unde este specializat cu sensul de carte religioasă). Dintre limbile europene, spaniola şi portugheza au cel mai mare număr de cuvinte împrumutate din arabă.

Termenii împrumutaţi variază de la terminologie religioasă (cum ar fi cuvântul berber tazallit „rugăciune” < Salāt), termeni academici (ca de exemplu mantiq în tătară – „logică”), termeni economici (ca englezescul sugar – zahăr < sukkar) până la conjuncţii folosite curent (cuvântul urdu pentru „dar” – lekin).

Majoritatea varietăţilor berbere (ca de exemplu kabyle), împreună cu swahili, au împrumutat unele numerale din arabă.

Majoritatea termenilor religioşi folosiţi de musulmanii din întreaga lume sunt împrumuturi directe din arabă, cum ar fi ğannat „rai”, ğahannam „iad”, dīn „religie”, zakāt „danie”, imām „imam” etc.

În limbile care nu s-au aflat în contact direct cu limba arabă, împrumuturile de lexic arab au fost făcute prin intermediul altor limbii; de exemplu, majoritatea cuvintelor de origine arabă din urdu au intrat prin persană, multe cuvinte arabe din limba tătară|tătară]] au fost împrumutate din limba turcă|turcă]] etc.

[modifică] Influenţa arabei asupra limbii române

Şi în limba română, ca, de altfel, în toate limbile vorbite în Europa, au pătruns cuvinte de origine arabă. Împrumuturile din arabă în română s-au produs, în general, pe două căi:

• una livrescă, prin intermediul unor limbi occidentale precum franceza, spaniola, italiana. În general, termenii împrumutaţi pe această cale aparţin diverselor ştiinţe: alchimie şi chimie, algebră, arsenal, alcool, alcalin, azimut, cifră, elixir, logaritm;

• alta orală, difuză, ca în toate limbile balcanice, prin intermediul limbii turce, mare vehiculatoare de cuvinte arabe. Nu de puţine ori, unele din aceste cuvinte capătă o conotaţie peiorativă. Exemple: amanet, băcan, catifea, chef, fitil, habar, hal, muşteriu, maidan, dugheană, şerbet, hain, cherem, mahala.

[modifică] Influenţa altor limbi asupra arabei

Numeroase împrumuturi datează din perioada preislamică (înainte de secolul al VII-ea), împrumuturi din limbi semitice, ca şi araba, precum aramaica, ebraica, sud-arabica, etiopiana (geez), precum şi din limbi nesemitice precum persana şi greaca, limbi purtătoare ale unor civilizaţii superioare celei arabe de atunci. Împrumuturile din limbile semitice-surori sunt destul de dificil de decelat, având în vedere marea asemănare dintre ele. Această asemănarea poate fi pusă în evidenţă prin cuvântul câine, de exemplu:

• akkadiană: kalbu

• ebraică: kelev

• aramaică: kalbä

• etiopiană (geez):kalb

• arabă clasică: kalb

În ceea ce priveşte lexicul coranic, acesta are în jur de o sută de cuvinte împrumutate din limbile menţionate mai sus, la care se adaugă copta, latina şi vechi idiomuri turcice. Iată câteva exemple: rahmān (milos, milostiv), împrumutat din ebraică, ce reprezintă unul dintre cele 99 de nume cunoscute ale lui Dumnezeu (toate surele coranice mai puţin a IX-a încep cu o invocaţie ce cuprinde şi acest cuvânt); nabī (profet), împrumutat din ebraică; salāt (rugăciune, rugăciunea de tip islamic), împrumutat din aramaică; sirāt (cale, calea cea dreaptă amintită chiar în prima sură din Coran, al-Fātiha), care a intrat în aramaică din greacă unde fusese împrumutat din latină, strata;firdaws (paradis, rai) şi ibrīq (ibric), împrumutate din persană etc.

În perioada califatului abbasid, când au fost traduse numeroase cărţi din culturile greacă, persană, indiană şi siriacă, numeroase cuvinte au fost împrumutate din aceste limbi, de exemplu: ğizya (impozit funciar impus de califatul islamic) şi bī'a (biserică, loc de adunare), împrumutate din siriacă; faylasūf (filosof), qistās (balanţă), qāmūs (dicţionar), kīmyā' (chimie, alchimie), qalam (condei, creion), dirham (drahmă), împrumutate din greacă etc.

- Cuvintele străine împrumutate de arabă în perioadele modernă şi contemporană aparţin unor domenii felurite şi sunt, în general, din franceză, engleză, italiană:

a) politică, social, diplomaţie: barlamān ← fr. „parlament” (parlament); kādir ← fr. „cadre” (cadru, personal); aristuqrātiyya ← fr. „aristocratie” (aristocraţie); qunsul ← „consul” (consul) etc.

b) literatură şi artă: sīnāriyō ← it. „scenario” (scenariu); kūrūs ← engl. „chorus” (cor) etc.

c) nume de ştiinţe: ğiyūlūğiyya ← fr. „géologie”, it. „geologia” (geologie); bātūlūğiyya ← engl. „pathology” (patologie) etc.

d) comerţ şi navigaţie: bank ← fr. „banque” (bancă); fātūra ← it. „fattura” (factura); yaht ← engl. „yacht” etc.

Dacă la singular substantivele împrumutate sunt uşor de recunoscut, atunci când intră pe schema de plural intern nu li se mai poate identifica uşor originea: fātūra (factură), pl. fawātīr.

[modifică] Araba şi islamul

Decoraţia unei coperţi de Coran

Coranul este exprimat în limba arabă şi, în mod tradiţional, musulmanii consideră limba arabă coranică ca fiind perfectă ca şi Coranul însuşi. De aceea ei susţin că este imposibil de tradus într-o aşa manieră încât să i se redea sensul exact. Până de curând, unele şcoli de gândire islamică considerau că nu ar trebui să fie tradus deloc. Totuşi, însuşi profetul Muhammad a îndemnat la traducerea Coranului pentru răspândirea învăţăturilor sale la popoarele vorbitoare de alte limbi.În acest sens, însoţitorul său persan Salmān Pāk (Salman cel Pur) a tradus Al-Fātiha ("Deschizătoarea", prima sură din Coran) în limba persană (A. Fawzi, Hayāt Muhammad "Viaţa lui Muhammad", Baġdād, 1983: 65)

Deşi limba arabă este în general asociată cu islamul (fiind limba de cult), trebuie subliniat că ea este vorbită, de asemenea, de către arabii creştini, evreii mizrahi, şi de către comunităţi religioase mai mici cum ar fi ceea a mandeenilor irakieni.

Majoritatea musulmanilor din lume nu vorbesc araba, dar cunosc o serie de expresii fixe, cum ar fi cele folosite în rugăciunea islamică, fără să le înţeleagă neapărat sensul. Totuşi, învăţarea arabei reprezintă o parte importantă din aria curriculară a oricărei persoane care doreşte să se specializeze în ştiinţele religioase islamice.

[modifică] Sistemul de scriere

[modifică] Istoric

Alfabetul arab este derivat dintr-o formă cursivă a alfabetului nabatean, derivat la rândul său din cel aramaic (din care, prin intermediar fenician, s-au dezvoltat, printre altele, şi alfabetele grec, latin, chirilic). Acest alfabet, folosit în secolele al IV-lea - al V-lea d.Hr. de către triburile arabe de la Hirah şi ’Anbar, a pătruns în Hiğaz, inclusiv la tribul Qurayš – tribul profetului Muhammad – unde a fost introdus de către Harb bin ’Umayyah.

Alfabetul arab s-a dezvoltat, cu precădere, începând cu secolul al VII-lea, odată cu fixarea în scris a textului sacru al religiei islamice, Coranul.

Într-o primă fază, textul Coranului a fost notat într-un ductus consonantic, defectiv, în care acelaşi semn grafic reprezenta mai multe consoane, iar vocalele scurte nu erau marcate. De exemplu, sunetelor b, t, t, n, y le corespundea grafic un singur semn, ceea ce îngreuna lectura şi chiar înţelegerea textului. De aceea, ’Abu-l-’Aswad ad-Du‘ali (m. 688) a introdus un sistem constituit din puncte colorate, prin care se indicau vocalele scurte. Către anul 700, califul ’umayyad ‘Abdu-l-Malik, sub influenţa guvernatorului al-Hallağ bin Yūsuf porunceşte să fie făcută diferenţierea consoanelor în scris. Al-Halil bin ’Ahmad al-Farahidi (m. 786) a înlocuit sistemul de notare a vocalelor scurte folosit de ’Abu-l-’Aswad ad-Du‘ali printr-un alt sistem ce cuprinde şase semne:

• trei pentru vocalele scurte:

• unul pentru a indica absenţa vocalei după o consoană (sukūn);

• unul pentru indicarea unei consoane duble (šadda');

• unul pentru indicarea prelungirii vocalei "a" (madda).

[modifică] Prezentare generală

Acest sistem, care s-a impus în mod exclusiv din secolul al XI-lea, este folosit şi astăzi. Cu timpul, alfabetul arab a atins un înalt nivel de sofisticare, el variind de la forma rigidă, unghiulară, a stilului kufic până la numeroasele stiluri cursive: naskh, thuluth, muhaqqaq, nasta‘liq, şi ruq‘a. În general, în momentul de faţă, stilul naskh ar.: نسخ), fiind foarte uşor de citit, se foloseşte în textele tipărite, iar stilul ruq‘a (ar.: رقعة) pentru scrierea de mână.

Scrierea în alfabetul arab se face de la dreapta la stânga, aşadar, invers faţă de direcţia scrierii în alfabetul latin. Invers, dar nu şi anormal, căci, dacă veţi încerca să faceţi orice activitate cu mâna. mişcarea naturală, instinctivă, va fi, de regulă, de la dreapta la stânga.^{[necesită citare]} Aşadar, am putea spune că direcţia scrierii arabe ţine de firesc.

Alfabetul arab are douăzeci şi nouă de litere (inclusiv semnul suplimentar hamza, „pinten”, care notează consoana oclusivă, glotală, sonoră cunoscută sub numele de stop glotal) care notează consoanele şi vocalele lungi. Comparativ cu alfabetul latin, alfabetul arab nu cunoaşte litere mari (majuscule) sau mici (minuscule). De asemenea, nu există litere specific de tipar ori specific de mână, ci doar stiluri de scriere diferite aşa cum am arătat mai sus. În schimb, deoarece literele se leagă între ele, în cea mai mare parte a situaţiilor, au forme diferite în funcţie de relaţia lor cu celelalte litere din cuvânt.

Pentru vocalele scurte se folosesc semne puse deasupra sau dedesubtul consoanelor (numai în cărţile destinate învăţării limbii arabe, precum şi în cărţile sfinte, Coran şi Biblie, pentru a evita erorile de citire); în textele obişnuite, vocalele scurte nu apar decât pentru a evita confuzii între cuvinte care au acelaşi schelet consonantic, dar se diferenţiază prin vocale. Pe lângă aceste semne suplimentare, pentru vocalele scurte, mai există o serie de semne cum ar fi:

• šadda, semnul dublării unei consoane;
• sukūn, semnul care indică lipsa vocalei după o consoană.

Alfabetul arab, cu unele adaptări, se foloseşte, fie în exclusivitate, fie în paralel cu alte alfabete, şi pentru notarea altor limbi din Asia, precum persana (farsi), kurda, pashto, urdu, malaeza, şi a unor limbi din Africa, precum swahili, hausa, berbera etc. Printre alte limbi care au folosit alfabetul arab, amintim aici turca-osmană, până în 1928, azera, până în 1924 ş.a.

[modifică] Caligrafia

Caligrafia arabă nu s-a demodat aşa cum s-a întâmplat cu caligrafia în Europa, ci este încă socotită de către arabi ca fiind o formă majoră de artă; caligrafii sunt foarte respectaţi în societatea arabă. Fiind cursivă, spre deosebire de scrierea latină, scrierea arabă este folosită pentru a transcrie versete din Coran, hadith-uri, sau pur şi simplu proverbe într-o formă artistică. Compoziţia este de multe ori abstractă, dar câteodată scrisului i se dă o forma concretă, cum ar fi cea a unei plante, a unui animal, a unei corăbii.

[modifică] Transliterare

Există diferite metode pentru transliterarea cuvintelor arabe prin care acestea sunt redate în mod exact şi eficient în alfabet latin. Metodele de o mare acurateţe permit cititorului să recreeze cuvântul exact folosind alfabetul arab. Totuşi, aceste sisteme se bazează pe semne diacritice uneori, destul de complicate, de elaborate. Alte sisteme mai puţin exacte folosesc deseori câte două caractere (ca de exemplu sh şi kh), care sunt mai uşor de citit, dar sacrifică minuţiozitatea sistemelor ştiinţifice. În unele cazuri, sunetele reprezentate prin sh sau kh pot apărea scrise cursiv sau subliniate – în acest fel, pot fi deosebite de sunetele s,h şi k,h când apar separat.

In ultimele decenii, în mod special în anii ’90, au apărut tehnologii de comunicare de provenienţă occidentală, care s-au răspândit în lumea arabă, cum ar fi calculatoarele, Internetul, e-mailul, IRC-ul, mesajele instant sau sms-urile. La început, majoritatea acestor tehnologii nu puteau folosi decât alfabetul latin, iar unele încă nu oferă araba ca opţiune. Ca rezultat, vorbitorii de limbă arabă comunică cu ajutorul acestor tehnologii transliterând textul arab în caractere latine, sistem cunoscut ca IM Arabic.

Pentru a utiliza acele litere arabe care nu pot fi reprezentate în mod exact folosind scrierea latină, sunt folosite cifre şi alte caractere. De exemplu, cifra „3” poate fi folosită pentru reprezentarea literei arabe „ع”, ‘ayn. Nu există o denumire pentru acest tip de transliterare, dar unii îl numesc "alfabetul arab de chat". Există şi alte sisteme de transliterare, ca de exemplu folosirea punctelor sau majusculelor pentru reprezentarea echivalentelor emfatice ale anumitor consoane. De exemplu, prin această practică, litera „د”, sau dal, poate fi transcrisa prin d, iar echivalentul său emfatic, „ض”, poate fi transcris prin majuscula /D/ sau prin minuscula /ḍ/ cu un punct sub ea.

[modifică] Structura silabei

Limba arabă are două tipuri de silabe:

• silabe deschise: (consoană-vocală scurtă:qa-lam "creion") şi (consoană-vocală lungă: mā-ra-sa "a practica");
• silabe închise: (consoană-vocală scurtă-consoană: šub-bāk "fereastră"); (consoană-vocală lungă-consoană: ša-rīk "partener") şi (consoană-vocală-consoană-consoană: dars "lecţie").

Orice silabă începe cu o consoană – sau o consoană este preluată de la un cuvânt anterior prin elidare – în special în cazul articolului hotărât, al (folosit atunci când se începe o propozitie) sau -l (atunci când urmează unui alt cuvânt). De exemplu:maktabu-l-mutarğim „biroul traducătorului” devine mak-ta-bul-mu-tar-ğim când este rostit pe silabe, luat separat, „traducătorul” se pronunţă al-mutarğim.

[modifică] Gramatica

Din punct de vedere tipologic, limba arabă literară este o limbă flexionară, sintetică, ceea ce înseamnă că are o gramatică extrem de bogată, cu multe reguli (în arabă, termenul pentru "gramatică" este chiar al-qawā'id „regulile")şi cu multe excepţii de la acestea. Ceea ce se prezintă în continuare nu este decât o mică parte a acestei gramatici, aleasă în aşa fel încât cititorul să-şi poate face o idee generală.

[modifică] Rădăcina

La fel ca în multe alte limbi semitice, structura verbală arabă se bazează, de obicei, pe o rădăcină triconsonantică, care nu este prin natura sa un cuvânt, dar conţine sensul semantic. Consoanele š-r-b, de exemplu, arată rădacina care înglobează sensul larg de „a bea”, s-r-q, „a fura”, ‘-k-l, „a mânca” etc.

Cuvintele se formează prin ataşarea la radăcina triconsonantică (sau, rareori, cvadriconsonantică) a unei structuri vocalice şi a unor afixe (prefixe, sufixe, infixe). În mod tradiţional, gramaticienii arabi au folosit rădacina f-‘-l, „a face”, ca prototip pentru formarea cuvintelor. De la oricare rădacină triconsonantică, se pot forma până la zece forme (în araba clasică cincisprezece), fiecare cu prototipul său particular. Aceste forme, alături de participii şi nume verbale, sunt principalele mijloace de formare a vocabularului în limba arabă.

[modifică] Verbul

Verbele în limba arabă au marcă pentru persoană (prima, a doua, a treia), gen şi număr. Se conjugă după două mari paradigme (denumite îndeplinit şi neîndeplinit); două diateze (activă şi pasivă) şi cinci moduri la neîndeplinit: indicativ, imperativ, conjunctiv, jusiv sau apocopat şi energic. Are de asemenea doua tipuri de participiu (activ şi pasiv) şi un nume de acţiune (a nu se confunda cu infinitivul).

Îndeplinitul şi neîndeplinitul se referă, în general, la aspectul verbal, dar unii autori consideră că sunt timpuri verbale sau o combinaţie între timpuri şi aspecte verbale. Pentru evitarea polemicilor, din ce în ce mai mulţi autori le denumesc "forma cu prefixe" (Fp) şi "forma cu sufixe" (Fs).

Îndeplinitul sau forma cu sufixe se construieşte folosind sufixe care combină persoana, numărul şi genul într-un singur morfem, în vreme ce neîndeplinitul sau forma cu prefixe se construieşte folosind o combinaţie de prefixe (pentru persoană) şi sufixe (pentru gen şi număr).

Celelalte moduri, fără imperativ, sunt marcate prin sufixe: /u/ pentru indicativ, /a/ pentru conjunctiv, vocala zero pentru apocopat şi /an/ pentru modul energic. Imperativul preia terminaţiile apocopatului, dar fără prefixe. Pasivul este marcat prin schimbarea vocalelor în interiorul verbului: šariba (a bea) - šuriba (a fost băut).

[modifică] Substantivul

Substantivele din araba literară au

• trei cazuri care corespund
  • nominativului (terminaţia u): al-waladu (copilul)
  • acuzativului (terminaţia a): al-walada (pe copilul)
  • genitivului (care corespunde atât genitivului, cât şi acuzativului prepoziţional, terminaţia i): al-waladi (copilului)

• trei numere:
  • singular: rağul^un (bărbat)
  • dual: rağulāni (doi bărbaţi)
  • plural; acesta este indicat:
    • fie prin terminaţii (puralul extern): muhandis-muhandisūna (inginer-ingineri); mudarrisa - mudarrisāt (profesoară-profesoare)",
    • fie prin modificării interne în structura cuvântului (pluralul intern): rağul-riğāl (bărbat-bărbaţi), walad-'awlãd (copil-copii), ğidār-ğudrān (perete-pereţi), bayt-buyūt (casă-case) etc. Gramaticile clasice menţionează în jur de 50 de scheme de formare a pluralui intern sau „spart".

• două genuri. Masculinul nu are o desinenţă specială, în timp ce femininul singular se marchează cu /–at/, care se reduce la /–ah/ sau /–a/ când se pronunţă pauzal:
  • masculin: kalb (câine)
  • feminin: kalba (căţea)

• două tipuri de determinare:
  • cu articolul hotărât al-,
  • cu construcţia genitivală de anexiune sau status constructus.

Construcţia genitivală se foloseşte pentru a determina un substantiv printr-o relaţie genitivală: baytu-l-ğār „casa vecinului" (bayt „casă";ğār „vecin").

Substantivele articulate primesc articolul proclitic /al-/, din care atât /a/ cât şi /l/ pot fi asimilate de sunetele din apropiere.

Substantivele nedeterminate sunt marcate în general prin sufixul /–n/, care se numeşte tanwīn: nominativ: walad^un (un copil); acuzativ: walad^an (pe un copil); genitiv: waladⁱⁿ (unui copil).

[modifică] Adjectivul

Adjectivele în araba literară au marcă pentru caz, număr, gen, aşa cum au şi substantivele.

[modifică] Pronumele

Pronumele în araba literară au marca pentru persoană, număr şi gen. Există două tipuri, şi anume, pronumele independente şi cele enclitice sau afixe.
Pronumele enclitice sunt ataşate la sfârşitul verbului, substantivului sau prepoziţiilor şi exprimă complementele verbale şi prepozitionale sau posesia, în cazul substantivelor.
Pronumele afix pentru persoana întâi singular are forme enclitice diferite pentru verb: (/-ni), iar pentru prepoziţii şi substantive(/-y/ după consoane, /-ya/ după vocale).

[modifică] Acordul

Substantivele, verbele, pronumele şi adjectivele se acordă unele cu altele în toate privinţele. Totuşi, pluralul substantivelor neumane fac acordul cu femininul singular. Mai mult, un verb într-o poziţie iniţială în cadrul propoziţiei sau frazei apare întotdeauna la singular, indiferent de numărul gramatical al substantivului cu funcţie de subiect.
La numeralele care denumesc unităţile, de la trei la zece (atât independente, cât şi în combinaţii) apare acordul polar, ceea ce înseamnă că un numeral cu formă de feminin însoţeşte un substantiv masculin şi invers: sittatu 'awlādin (şaşe copii); sittu banātin (şase fete) .

[modifică] Varietăţi dialectale de arabă

„Araba colocvială” este un termen generic prin care sunt desemnate varietăţile dialectele vorbite în întreaga lume arabă. Araba colocvială, aşa cum s-a mai spus, diferă destul de mult de araba literară. Principala diviziune dialectală se face între dialectele nord-africane şi cele din Orientul Mijlociu, urmată de distincţia dintre dialectele sedentare şi dialectele nomade, care sunt mult mai conservatoare. Vorbitorii unora dintre aceste dialecte nu se pot înţelege perfect cu vorbitorii unui alt dialect arab; chiar dacă vorbitorii din Orientul Mijlociu se pot înţelege între ei, în general, aceştia întâmpină adesea dificultăţi în înţelegerea nord-africanilor (deşi vice-versa lucrurile stau mai bine, datorită popularităţii filmelor şi unor mijloace de informare din Orientul Mijlociu – în special din Egipt).

Dialectele vorbite au abandonat distincţia cazuală şi folosesc forma de dual foarte limitat (se mai foloseşte doar la substantive, iar întrebuinţarea acestei forme nu mai este cerută în toate circumstanţele). De asemenea, aproape toate dialectele au pierdut tanwīn-ul, (marca nedeterminării în limba arabă) şi pasivul intern sau vocalic.

Un factor de diferenţiere a dialectelor este influenţa limbilor vorbite înainte în zonă, care au asigurat un numar semnificativ de cuvinte noi, şi care au influenţat uneori chiar şi pronunţia sau topica; oricum, un factor mult mai semnificativ pentru majoritatea dialectelor este, aşa cum se întâmplă în rândul limbilor romanice, păstrarea (sau schimbarea semnificaţiei) diferitelor forme clasice. Aşadar, cuvântul irakian aku, levantinul fīh, şi cuvâtul nord-african kayen, toate înseamnă “există”, şi toate provin din formele arabei clasice (yakūn, fīhi şi respectiv kā’in), dar acum ele sună foarte diferit.

Principalele grupări dialectale sunt:

• Araba egipteană: vorbită de aproape 76 de milioane de egipteni, fiind, varietatea înţeleasă poate cel mai mult, datorită popularitaţii filmelor şi emisiunilor de televiziune egiptene.
• Araba magrebită (araba algeriană, marocană, tunisiană şi malteză şi dialectul libian din vest). Dialectele marocan şi algerian sunt vorbite de câte 20 de milioane de oameni.
• Araba levantină (dialectul sirian, libanez şi palestinian de vest, iordanian din vest şi araba cipriotă maronită).
• Araba mesopotamiană (vorbită în Irak, Anatolia, estul Siriei, Khuzistan) cu diferenţe mari între dialectele gilit din sud, şi dialectele mult mai conservatoare qeltu, dialectele din zonele nordice.
• Araba din estul Peninsulei Arabe (estul Arabiei Saudite, Irakul de vest, Siria de est, Iordania şi regiuni din Oman).
• Araba din Golf sau Khalīji (Bahrein, Provincia Saudită de Est, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar şi Oman).

Alte varietăţi includ:

• Hassānīya (în Mauritania şi Sahara de Est)
• Araba sudaneză (cu un dialect care se prelungeşte până în Ciad)
• Araba din Hijaz (coasta de vest a Arabiei Saudite, nordul Arabiei Saudite, estul Iordaniei, vestul Irakului).
• Araba din Nejd (regiunea Nejd din centrul Arabiei Saudite).
• Araba din Yemen (din Yemen până în sudul Arabiei Saudite).
• Araba andalusă (Iberia până în sec. XVII).
• Araba siciliană (Sicilia, sudul Italiei până în sec XIV).
• Malteza, care se vorbeşte în insula mediteraneană Malta, este singura care s-a format ca limbă de sine-stătătoare, cu norme literare independente. Pe lângă fonologie, malteza se aseamănă destul de mult cu varietăţile urbane ale arabei tunisiene, deşi, pe parcursul istoriei, limba a adoptat numeroase împrumuturi, trasături fonetice şi fonologice, dar şi câteva tipare gramaticale din italiană, siciliană şi engleză. De asemenea, este singura limbă semitică care se scrie în alfabet latin.

[modifică] Limba arabă la universităţi din Bucureşti

• Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti [1].

• Secţia de limbă arabă a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” [2]

• Universitatea Spiru Haret, Catedra de limbi germanice, slave şi orientale [3]

[modifică] Vezi şi

• Centrul de studii arabe, Universitatea din Bucureşti
• Alfabetul arab
• Limba arabă clasică
• Listă de ţări în care araba este limbă oficială
• Yves Goldenberg
• George Grigore

[modifică] Bibliografie selectivă, autori români

[modifică] Manuale, dicţionare, ghiduri de conversaţie

• Bădicuţ, Ilie şi Drondoe, Stelian, Dicţionar român-arab; arab-român. Editura Nemira,1997
• Goldenberg, Yves, Manual de limba arabă, Editura Universităţii din Bucureşti, 1978
• Grigore, George şi Dobrişan, Nicolae, Ghid de conversaţie român-arab, Teora, Bucureşti, 1993, 1997, 1998, 2001, 2006
• Grigore, George (ş.a.), Qāmūs ğumal wa 'ibārāt ‘arabī-rūmānī (Dicţionar frazeologic arab-român), Arkan, Bagdad, 1995
• Grigore, George, Ghid de conversaţie arab-român Cris Book, Bucureşti, 1996
• Grigore, George şi Dobrişan, Nicolae Dicţionar arab-român, Teora, Bucureşti, 1998 [4]
• Grigore, George, Ghid de conversaţie arab-român, Teora, Bucureşti, 1998
• Grigore, George, Limba arabă - pronunţie şi scriere, Editura "Fundaţia România de Mâine", Bucureşti, 2002, 2006
• Vainovski-Mihai, Irina, Curs practic de limba arabă. Caiet de exerciţii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2006 [5]
• Vainovski-Mihai, Irina, Limba arabă. Structuri gramaticale minimale, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007 [6]

[modifică] Cursuri universitare

• Anghelescu, Nadia, Curs de sintaxă a limbii arabe moderne, Editura Universităţii din Bucureşti, 1973
• Anghelescu, Nadia, Semantica modalităţilor în limba arabă, Editura Universităţii din Bucureşti, 1981
• Dobrişan, Nicolae, Curs de fonetica şi morfologia limbii arabe, Editura Universităţii din Bucureşti, 1975
• Dobrişan, Nicolae,Curs de lexicologie arabă, Editura Universităţii din Bucureşti, 1984.

[modifică] Monografii dedicate limbii arabe

• Anghelescu, Nadia, La langue arabe dans une perspective typologique, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004. ISBN 973-575-918-7.

[modifică] Monografii dedicate dialectelor arabe

• Grigore, George, L'arabe parlé à Mardin. Monographie d'un parler arabe périphérique, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, ISBN (13) 978-973-737-249-9 [7]

[modifică] Publicaţii periodice academice

• Romano-Arabica, serie nouă (începând din anul 2001),publicaţie anuală a Centrului de Studii Arabe (Editor: Nadia Anghelescu; Co-editor: George Grigore), Universitatea din Bucureşti. ISSN 1582-6953.

[modifică] Bibliografie generală pentru arabistica românească

• Feodorov, Ioana, The Arab World, in the Romanian Culture [8]

[modifică] Note

1. ^ Cf. Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii, Ed. Ştiinţifică, 1981, pp. 23-24.
2. ^ Vezi: What are the official languages of the United Nations? pe situl Organizaţiei Naţiunilor Unite.
3. ^ Cf. James A. Bellamy, "Two Pre-islamic Arabic Inscriptions Revised: Jabal Ramm and Umm Al-Jimmāl", Journal of the American Oriental Society, Vol. 108, No. 3 (Jul. - Sep., 1988), pp. 369-378.
4. ^ Cf. Irfan Shahîd, Byzantium and the Arabs in the Fifth Century, Dumbarton Oaks, 1989, p. 413, n. 35.
5. ^ Irfan Shahîd, Op. cit., pp. 117-122.
6. ^ Cf. George Grigore, Limba arabă. Pronunţie şi scriere, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2002, p. 7.

[modifică] Legături externe

• ro Contribuţii româneşti la dialectologia arabă
• ro Limba şi cultura arabă online - Pagina studenţilor Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti
• ro Paginile personale ale cadrelor didactice de la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
• en Limba arabă online - Learn Arabic Language
• en Kitāb Gharā'ib (Cartea curiozităţilor), manuscris din sec. XI

Media:Exemplu.ogg