Golda Meir

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Golda Meir,prim ministru al Israelului între anii 1969-1974

Golda Meir (גולדה מאיר în ebraică, născută Golda Mabovici, n. 3 mai 1898; d. 8 decembrie 1978) a fost politiciană social-democrată israeliană, al patrulea prim-ministru al statului Israel. Meir a fost aleasă prim ministru al Israelului la 17 martie 1969,[1] după ce servise ca ministru de externe. A fost prima femeie din Israel și a treia din lume care a ocupat funcția de șefă de guvern.

Copilǎria[modificare | modificare sursă]

Golda Meir în Milwaukee, anul 1914

Golda Mabovitch (mai târziu Golda Meir) s-a născut la Kiev în Imperiul Rus, fiică a lui Moshe Mabovici, de meserie dulgher, și a lui Blume Neidici. A avut două surori, Sheyna și Tzipke, și cinci alți frați, dar care au murit în copilărie. Ea a fost foarte apropiată de Sheyna.

În 1903, Moshe Mabovici a plecat să își caute de lucru în New York.[2] În absența lui, restul familiei s-a mutat la Pinsk pentru a se alătura familiei mamei. În 1905, Moshe s-a mutat în Milwaukee, în căutarea unui serviciu mai bine plătit și a intrat într-un atelier de lângă gara locală. În următorul an, el a economisit suficienți bani pentru a-și aduce familia în Statele Unite. Blume conducea o băcănie în partea de nord, unde, de la vârsta de opt ani, Golda devine responsabilă cu magazinul când mama se ducea după marfă. Golda s-a înscris la Fourth Street Grade school (acum Golda Meir School). Un lider, puțin mai târziu, ea a organizat o strângere de fonduri pentru a plăti cărțile colegilor de clasă. După formarea American Young Sisters Society, ea a închiriat o sală și a programat o întâlnire publică pentru acest eveniment. La vârsta de 14 ani ea a studiat la North Division High School și lucra cu jumătate de normă. Mama ei voia ca ea să abandoneze școala și să se căsătorească, dar Golda s-a opus. Ea și-a cumpărat un bilet de tren ce ducea la Denver, Colorado, și a mers să trăiască cu sora ei măritată, Sheya Korngold. Cei din familia Korngold țineau seri intelectuale la ei acasă, unde Meir era expusă diferitelor dezbateri cum ar fi literatura. În autobiografia ei spunea că aceste nopți de dezbateri din Denver au jucat un rol foarte important în viața ei. În Denver l-a cunoscut și pe Morris Meyerson, un pictor, cu care se va mărită la vârsta de 19 ani. În 1913 a început să iasa cu acesta și s-au căsătorit pe 24 decembrie și împreună au plecat să se alăture unei comunități (kibbutz) în Palestina în 1917[3].

Întoarcerea în Milwaukee[modificare | modificare sursă]

În 1913 ea s-a reîntors la North Division High School din Milwaukee absolvind în 1915. După aceea ea a fost profesoară la MPS. Ea s-a alăturat la Poale Zion în 1915. Ea și Morris s-au căsătorit în 1917.[4] Stabilirea în Palestina era condiția ei pentru mariajul lor. Golda a încercat să emigreze în Israel cât mai repede, dar planurile ei au fost năruite datorită anulării emigrărilor din timpul Primului Război Mondial. La puțin timp după nuntă, ea s-a implicat într-o campanie de strângere de fonduri pentru Poale Zion[5], o mișcare marxistă de tip sionist ajungând să călătorească de-a lungul țării.[4] Fiind însărcinată, renunță la copil considerând că situația financiară nu îi permitea creșterea acestuia.[4] Cuplul s-a mutat în Palestina împreună cu sora Goldei, Shayna.

Aliyah[modificare | modificare sursă]

Golda Meir pe câmp

În Palestina, cuplul s-a alăturat unei societăți numită kibbutz. Inițial, prima lor tentativă de alăturare a fost respinsă, dar la final au fost acceptați. Ocupația ei consta în culegerea migdalelor, plantarea copacilor și gătitul în bucătărie. Recunoscând abilitățile ei de lider, a fost aleasă ca reprezentant la Federația Generală a Muncii. În 1924, ea și soțul ei au părăsit societatea și s-au mutat în Tel Aviv înainte de a se stabili în Ierusalim. Acolo au avut un fiu, Menachem, și o fiica, Sarah. În 1928 a fost aleasă secretară a Consiliului Femeilor Muncitoare, fiind necesar că ea să petreacă doi ani ca emisar în Statele Unite[6]. Copiii au venit cu ea, dar Morris nu. Ei s-au despărțit, dar nu au divorțat.[4] Morris a murit în 1951.

Activități în organizația Histadrut[modificare | modificare sursă]

În 1934, după ce s-a întors din Statele Unite, ea s-a alăturat Comitetului executiv al Histadrut (prescurtare de la Federația Generală a Muncitorilor din Israel) și a devenit liderul Departamentului politic. Această funcție a constituit o pregătire importantă pentru viitorul ei rol în conducerea Israelului[7]. În iulie 1938 Meir a fost observator Palestinian la conferința Evian, convocată de președintele American Franklin D Roosvelt să discute despre evreii refugiați, persecutați de naziști. Cele 32 de țări invitate priveau cu ostilitate problema evreilor europeni și susțineau că nu pot ajuta refugiații. Doar Republica Dominicanǎ a acceptat să găzduiască 100.000 de evrei în condiții de înaltă generozitate[8]. Meir a fost foarte dezamăgită.

Rol politic[modificare | modificare sursă]

În iulie 1946, britanicii s-au opus mișcării sioniste în Palestina arestând mulți lideri cum ar fi Moshe Sharett. În această împrejurare, Meir a devenit negociatorul principal între evrei și autoritățile britanice. După ce a fost eliberat, Sharett a mers în Statele Unite, lăsând-o pe Meir în fruntea departamentului politic până în 1948[9]. În ianuarie 1948, Meir reușește să colecteze peste 50 de milioane de dolari de la comunitatea evreilor din Statele Unite, bani care au fost folosiți pentru cumpărarea de arme. Ben-Gurion a scris că rolul lui Meir în statul evreu va apărea în cărțile de istorie. Pe 10 mai 1948, Meir a călătorit către Amman, deghizată ca o musulmancă pentru a vorbi cu regele Abdullah, solicitându-i să nu se alăture celorlalte țări arabe în atacul împotriva evreilor. Ca lider al departamentului politic al agenției evreiești, Meir a cerut ca arabii să fie expulzați.[10]

Cariera de ministru[modificare | modificare sursă]

Meir a fost una din cei 24 de oameni care au semnat declarația de independență pe 14 mai 1948. Dar ziua următoare Israelul a fost atacat de o uniune a armatei Egiptului, Siriei, Iraqului și altele în războiul Arab-Israelian.

Ambasador la Moscova[modificare | modificare sursă]

Meir a fost aleasă ca ambasador al Israelului în Uniunea Sovietică. În timpul misiunii sale la Moscova, care a durat până în 1949, a participat la diferitele activități ale sinagogii din Moscova unde a fost asaltată de miile de evrei scandându-i numele frenetic. Pe bacnota de 10000 de shekel apărută în 1984, este chipul lui Meir pe o parte și o imagine a mulțimii care a aplaudat-o la Moscova.[11]

Ministru al muncii[modificare | modificare sursă]

În 1949, Meir a fost aleasă membru al Mapai (Partidul Muncitoresc din Israrel), unde s-a menținut până în 1974. Din 1949 până în 1956, ea a deținut diverse funcții înalte în stat, promovând multe proiecte de case și drumuri.[12] În 1955, ea a candidat la postul de primar al orașului Tel Aviv, dar a pierdut la o diferență de două voturi, deoarece o grupare politică religioasă i-a retras sprijinul deoarece era femeie[13]

Ministru de externe[modificare | modificare sursă]

Golda Meir la prima întâlnire la Third Knesset

În 1956 ea a devenit ministru de externe, sub tutela lui David Ben-Gurion. Ca ministru de externe, Meir stabilea legături cu diferite state nou formate din Africa pentru a dobândi noi aliați în comunitatea lor internațională. Ea tot odată credea că Israelul era un exemplu de urmat pentru diferitele țări africane. Ea consideră Israelul un exempul pentru că a fost forțat să găsească soluții la tot felul de probleme cu care țările mari și puternice nu s-au confruntat niciodată.[14]. Pe data de 29 octombrie 1957 a fost ușor accidentată la picior când o grenadă a fost aruncată în camera de dezbateri din Knesset. David Ben-Gurion și Moshe Carmel au fost răniți serios. În 1958, în timpul marii migrări a evreilor din Polonia în Israel, Meir a trimis o scrisoare către ambasadorul Israelian în Varsovia cu privire la faptul că nu acceptă oameni bolnavi și handicapați să vină în țară.[15] În 1960 Meir a fost diagnosticată cu cancer limfatic și în 1966, ea se retrage din funcția de ministru de externe acuzând oboseala și o condiție delicată a sănătății, dar întorcându-se în viața publică ca secretar general al Mapai, ajutându-l pe primul ministru Levi Eshkol.

Premier[modificare | modificare sursă]

Meir (centru) alǎturi de Pat şi Richard Nixon în 1973.

După moartea bruscă a lui Levi Eshkol din 26 februarie 1969, partidul a ales-o pe Meir ca successor.[16] Ea a rămas în această funcție până în 1974. Meir a menținut coaliția guvernului formată în 1967, după rǎzboiul de șase zile. În 1969 spre sfârșit, Meir s-a întâlnit cu numeroși lideri mondiali pentru promovarea păcii în orientul mijlociu, inclusiv Richard Nixon, Nicolae Ceaușescu, Papa Paul al VI-lea. În 1973, Meir a găzduit cancelarul Germaniei de vest, Willy Brandit în Israel. În 1970 august Meir acceptă oferta Statelor Unite de pace pentru anularea războiului dintre israelieni și egipteni și oprirea calvarului evreilor.[17]

Jocurile olimpice de la München[modificare | modificare sursă]

În cursul masacrului de la München de la Olimpiada de varǎ din 1972, Meir a cerut salvarea ostaticilor, cetățeni evrei, și pedepsirea criminalilor. Din cauza lipsei de acțiune la nivel global, a ordonat ca organizatorii masacrului să fie asasinați. Scenariul filmului Sword of Gideon din 1986 este bazat pe aceste evenimente.

Disputa cu Austria[modificare | modificare sursă]

Între anii 1970, câțiva evrei stabiliți în Russia au primit permisiunea de a părăsi Uniunea Sovietica pentru Israel prin Austria. Când șapte dintre acești imigranți au fost luați ostatici la granița dintre Austria și Cehoslovacia de către niște teroriști arabi în 1973, cancelarul austriac Bruno Kreisky a închis agenției evreiești accesul în Schonau. Câteva zile mai târziu Meir a încercat să-l convingă pe Kreisky să redeschidă accesul, amintindu-i acestuia de originea lui evreiească. Kreisky a refuzat, iar Meir s-a întors în țară extrem de furioasă.[18]

Yom Kippur War[modificare | modificare sursă]

În zilele dinaintea războiului Yom Kippur, serviciile secrete istraeliene nu și-au dat seama că atacul era iminent. Oricum, pe 5 octombrie 1973, Meir a aflat oficial că forțele Siriene erau adunate pe Inaltimile Golan. Primul ministru a fost alarmat de știri și a simțit că situația îi amintește de ce s-a întâmplat înainte de Războiul de Șase Zile. Sfătuitorii ei au asigurat-o că nu trebuie să-și facă griji, deoarece au informații despre război dinainte ca acesta să fi izbucnit. Deși situația era alarmantă și se impunea mobilizarea forțelor speciale, Meir nu a făcut acest lucru repede. Curând războiul a devenit foarte clar. Cu 5 ore înaintea declanșării ostilităților ea s-a întâlnit cu ministrul apărării Moshe Dayan și cu generalul David Elazar. Între timp Dayan continua să susțină faptul că războiul nu era în favoarea lor și că trebuiau chemate forțele aeriene și două divizii ale armatei. Însă Elazar era de părere că trebuiau lansate atacuri la scală mare asupra forțelor Siriene.[19] Meir credea că Israel nu se putea baza, în privința furnizării de arme, pe țările europene și că singura ei speranță erau Statele Unite. Temându-se că S.U.A. s-ar putea teme să intervină, în caz că Israelul lansează atacuri, Meir s-a opus începerii atacului și a informat Washingtonul asupra deciziei ei. Apoi secretarul S.U.A. Henry Kissinger i-a spus că e bine ce a făcut, deoarece dacă Israelul pornea atacurile S.U.A. “nu-i dădea mai mult de un cui”.

Demisia[modificare | modificare sursă]

După războiul Yom Kippur, guvernul condus de Meir a avut de suferit și a fost criticat pentru modul cum a gestionat războiul. Agranat Commission a început să investigheze faptele și au acuzat-o în mod direct și au dezvăluit faptele făcute de Meir dimineata Yom Kippur:

"Ea a decis înțelept, de comun acord și cu rapiditate, mobilizarea întregii armate și a spus că cea mai importantă era siguranța țării."

Partidul ei a câștigat alegerile în decembrie 1973, dar ea a renunțat pe data de 11 aprilie 1973, deoarece susținea că e mulțumită cu ce a reușit să facă și că 5 ani ca și prim-ministru erau suficienți, cedând astfel locul lui Yitzhak Rabin care a înlocuit-o pe data de 3 iunie 1974. În 1975, ea și-a publicat autobiografia intulată: My Life.[20]

Moartea[modificare | modificare sursă]

Pe 8 decembrie 1978, Meir a murit de cancer limfatic în Ierusalim la vârsta de 80 ani și a fost îngropată pe data de 12 decembrie la Mount Herzl în Jerusalem.

Premii[modificare | modificare sursă]

În 1975, Meir a fost premiată cu Israel Prize pentru îmbunătățirea societății și Statului Israel.[21]

Moștenirea[modificare | modificare sursă]

Reprezentări în filme și opere de teatru[modificare | modificare sursă]

Povestea lui Meir a fost subiectul multor piese. În 1977, Anne Bancroft a jucat rolul lui Golda Meir în William Gibson's Broadway. Actița australiană Judy Davis reprezentat-o pe Meir în tinerețea ei (television film A Woman Called Golda (1982)). Ingrid Bergman a jucat-o pe “bătrâna ” Golda în același film. În 2003, actrița americană Tovah Feldshuh a reprezentat-o pe Broadway (teatru) în Golda's Balcony. “Femeia show” a fost controversată de faptul că Golda Meir era adepta folosirii armelor nucleare. Valerie Harper a reprezentat-o în filmul Golda's Balcony. Colleen Dewhurst a jucat-o în 1986 în filmul Sword of Gideon.[22] Ea a mai fost jucată de actrița polonză Beata Fudalej în 2009 în filmul The Hope by Márta Mészáros.

Comemorări[modificare | modificare sursă]

Golda Meir Square este în New York la sud de Times Square. • Golda Meir School, Milwaukee, Wisconsin[23] • Golda Meir Library, University of Wisconsin–Milwaukee, Wisconsin • Golda Meir Boulevard, Jerusalem, Israel (și o mulțime de alte străzi și școli în Israela) • Golda Meir Center for the Performing Arts, Tel Aviv • Golda Meir Square, New York Cityx • Golda Meir Center for Political Leadership la Metropolitan State College of Denver Golda Meir House, Denver, Colorado

Referințe culturale[modificare | modificare sursă]

În Israel, termenul de "papucii lui Golda" (na'alei Golda), este o referință despre papucii favoriți a lui Golda, dar amintește și de entuziasmul său pentru lucrurile învechite.

Publicații[modificare | modificare sursă]

• This is Our Strength (1962) –lucrările colectate de Golda Meir

• My Father's House (1972)

• My Life (1975). Putnam, ISBN 0-399-11669-9.

De asemenea[modificare | modificare sursă]

• Évian Conference • List of Israel Prize recipients

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ History Today, revistă de istorie
  2. ^ Golda Meir’s American Roots
  3. ^ Metropolitan State College of Denver
  4. ^ a b c d Haaretz, 7 iulie 2008
  5. ^ Elinor Burkett Golda Meir; The Iron Lady of the Middle East, Gibson Square [1] p.37
  6. ^ Golda Meir, Encyclopedia of Zionism and Israel, ed. Raphael Patai, New York, 1971, vol.II, pp. 776–77
  7. ^ Golda Meir", Encyclopedia Judaica, Keter, 1972, Jerusalem, vol. 11, pp. 1242–45
  8. ^ http://www.mjhnyc.org/documents/sosua2.pdf
  9. ^ The Israel-Arab Reader: A Documentary History of the Middle East Conflict: Seventh Revised and Updated E by Walter Laqueur and Barry Rubin
  10. ^ [ http://www.nytimes.com/2008/05/04/books/review/Margolick-t.html?_r=2&pagewanted=1&ref=review]
  11. ^ http://www.iasps.org/nbn/nbn353.htm
  12. ^ http://en.wikipedia.org/wiki/Encyclop%C3%A6dia_Britannica
  13. ^ 'My Life'. Page 232. She 'wasn't very pleased' with B.G. and was 'enraged' by the religious bloc.
  14. ^ Golda Meir, My Life, (NY: Dell Publishing Co., 1975), pp. 308–09
  15. ^ http://jta.org/news/article/2009/12/09/1009622/golda-meir-wanted-to-prevent-sick-polish-olim
  16. ^ http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/march/7/newsid_4205000/4205843.stm
  17. ^ Golda Meir Encyclopedia Judaica, Keter, Jerusalem, 1972, pp. 1242–44.
  18. ^ http://yidwithlid.blogspot.com/2009/09/when-golda-meir-warned-world-about.html
  19. ^ http://hnn.us/roundup/entries/9565.html
  20. ^ http://www.zionism-israel.com/bio/golda_meir_biography.htm
  21. ^ http://cms.education.gov.il/EducationCMS/Units/PrasIsrael/Tashlag/Tashmab_Tashlag_Rikuz.htm?DictionaryKey=Tashlah
  22. ^ http://www.imdb.com/title/tt0092038/
  23. ^ http://www.wisconsinhistory.org/turningpoints/search.asp?id=1434

Legături externe[modificare | modificare sursă]