Naționalism arab

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Steagul Revoltei arabe. Un simbol proeminent al naționalismului arab și baza multor drapele ale state arabe actuale.

Naționalismul arab (arabă القومية العربية al-Qawmiyya al-`arabiyya) este ideologia naționalistă care elogiază gloriile civilizației arabe, limba și literatura arabilor, făcând apel la reînvigorare și de uniune politică în lumea arabă.[1] Premisa sa centrală este că oamenii din Lumea arabă, de la Atlantic până la Marea Arabiei, constituie o singură națiune legată prin patromoniu lingvistic, cultural, religios, și istoric comun.[2][3] Unul din scopurile primare ale naționalismului arab este de a pune capăt influenții occidentului asupra lumii arabe, și înlăturarea acelor elite de conducere arabe considerate a fi dependente de puterile occidentale. Acesta a devenit cunoscut odată cu slăbirea și înfrângerea Imperiului Otoman în secolul al XX-lea și a scăzut după înfrângerea armatelor arabe din Războiul de Șase Zile.[1][2]

Fundament, evoluție și valori promovate[modificare | modificare sursă]

Naționalismul arab a avut un fundament foarte extins și anume teza că toate popoarele arabofone reprezintă o singură națiune. Mișcare inițiată de libanezi de la Universitatea Americană din Beirut, cu activitate în Cairo, era preponderent intelectuală, constând în reevaluarea clasicilor arabi și studierea istoriei islamice.

Rashid Rida, reformator islamic care va influenta in secolul XX filosofia politica a "Statului islamic".

Istorici ca Hans Kohna şi Carlton Hayes asociază naţionalismului într-un mod aproape instinctiv factori ai spaţiului geografic, ai organizării politice şi ai unității naționale. Din această direcţie se desprind idei care invocă argumente mai profunde, precum loialitatea, mândria, realizările, superioaritatea şi conştiinţa naţională ale unui popor. Sintetizând aceste accepţiuni putem concluziona că ideea de naţionalism este strâns legată de concepte ca spaţiu teritorial, limba, rasă, religie, apartenență, fără de care nu am putea-o defini.

Contextul apariţiei naţionalismului arab[modificare | modificare sursă]

În cadrul mișcării reformiste de la sfârşitul secolului al XIX-lea încep a se distinge voci care susţine ideea unei unităţi islamice ca o condiţie esenţială a progresului socio-politic. Cei care susțineau și credeau cu putere în ideea unei unităţi naţionale în lumea islamică aparţineau unor clase sociale superioare, adeseori implicate în administrarea imperiului aflat într-o starea de aservire colonialismului imperial că urmare a căderii califatului din Istanbul. Printre cei care promovau animarea renașterii arabe se numărau lingvişti aparţinând unor familii de renume că Bustani, Yazigi şi Sidyaq. Aceştia doreau acest lucru prin descentralizarea democratică a sistemului de putere otoman.

După pătrunderea puterilor europene în spaţiul islamic putem vorbi de o «  activare a componentei politice a conceptului de comunitatea islamică ». Se cristalizează astfel concepte de construire a unei structuri fizice care să regrupeze toate ţările musulmane. Putem consideră acest lucru un demers natural care, în cadrul dispariţiei vechii structuri ce regrupa toate teoretizările cu privire la identitatea musulmană , s-a cristalizat într-o formă asemănătoare cu ceea ce numim şi întâlnim astăzi că fiind naţionalismul arabic.

Figuri reprezentative[modificare | modificare sursă]

Gamal Abdel Nasser, lider controversat al lumii arabe in secolul XX si fondator al Republicii Unite Arabe.

Figura cea mai carismatică care și-a propus readucerea la viaţă a spiritului naţionalist în cadrul ţărilor musulmane a fost cea a lui Gamal Eddin al-Afgani, care a patentat în Egipt un nou model identitar, o structura de tip federalist ce avea că scop încheierea tuturor conflictelor de tip religios sau naţional ce îşi trăgeau esenţa din afirmarea identităţii arabe, persane, indiene sau din separarea sunnită-şiită.

O altă figura reprezentativă a acestui curent este cea a lui Muhammad Abdu care susţinea că metoda cea mai sigură de alungare a elementelor neislamice este ca unitatea islamică să se contureze în jurul valorilor sacre ale islamului. Totodată, acesta nu privea elementele turcice că fiind perturbatoare, ci din contra, le punea sub spectrul unităţii musulmane.

Astfel se consideră că un stat naţional islamic trebuie să aibă la baza princii că al-igtihad şi as-sura în structura sa de organizare precum şi legea islamică.

Considerat a fi un adversar al naţionalismului arab de tip european,Rashid Rida[4] privea idea unificării arabe ca o ameninţare la dreapta interpretare a Coranului şi dreptele practici ale religiei musulmane. Acesta respingea vehement orice idee care anima un naţionalism ce se fonda pe altceva în afară de solidaritatea religioasă.

Hasan al-Banna şi Frăţia musulmană[modificare | modificare sursă]

Ca fondator şi ideolog al Frăţiei Musulmane, Hasan al-Banna consideră că principalul factor care a contribuit la sfârşitul unităţii musulmane a fost dezbinarea Imperiului Otoman. În lucrările lui se accentuează foarte clar ideea conform căreia conceptul de naţiune este alienat ideii de societate islamică.

Membrii Frăţiei Musulmane resping vehement orice tip de naţionalism fondat pe criterii geografice sau rasiale precum cele menţionate anterior. Astfel se poate explica şi atitudinea lor faţă de înfiinţarea Ligii Arabe pe care o considerau un organism bazat pe idei cu caracter etnic, nu religios.

Se consideră că pentru asigurarea unităţii arabe trebuie instaurat califatul ca structura esenţială pentru aceasta. Ea însă va fi înlocuită de un model statal şi identitar precum cel instaurat în Siria de către partidul Ba’t.

Abd-al Naser şi direcţia panarabă din Egipt[5] au alimentat vigoarea ideii de unitate în ţările arabe. Influenţa acestuia asupra modelului pan-arabist a fost una profundă. Punând prin negocieri capăt unei perioade de prezenţă bitanica în Egipt şi implementând noi reforme sociale şi economice, Naser şi-a creat o puternică imagine de conducător capabil să concretizeze obiectivele naţionalismului arab.

Ca şi model ideologic, naţionalismul islamic a avut de trecut numeroase obstacole. Începând cu caracterul abstrac al ideilor promovate de acesta şi terminându-se cu o schimbare radicală în mentalitatea unor societăţi tradionale, naţionalismul în contextul statelor arabe se poate spune că a reprezentat nimic mai mult decât un eşec pe termen lung, un cumul de idei lipsit de fundamente practice ce nu îşi au originea într-un set propriu de idei, ci mai degrabă într-un model european.

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b "Requiem for Arab Nationalism" by Adeed Dawisha, Middle East Quarterly, Winter 2003
  2. ^ a b Charles Smith, The Arab-Israeli Conflict, in International Relations in the Middle East by Louise Fawcett, p. 220.
  3. ^ Sela, 151
  4. ^ http://www.britannica.com/EBchecked/topic/491703/Rashid-Rida
  5. ^ http://www.britannica.com/EBchecked/topic/404045/Gamal-Abdel-Nasser

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]