Războiul Arabo-Israelian din 1948-1949

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Războiul arabo-israelian din 1948)
Salt la: Navigare, căutare
Războiul arabo-israelian din 1948
Parte a

Căptanul Avraham ("Bren") Adan înalță Steagul de cerneală la Um Rașraș (actualmente Eilat) marcând sfărșitul războiului.[1]
Informații generale
Perioadă mai 1948 - martie 1949
Loc Israel
Rezultat Din cele 6 armate arabe care au invadat Israelul 3 au fost distruse;
Armata egiptiană a suferit pierderi grele concretizând doar o mică parte din planurile propuse;
Legiunea Arabă iordaneză a suferit pierderi grele, dar și-a îndeplinit majoritatea sarcinilor;
Israelul și-a creat în timpul luptelor Armata Israeliană de Apărare, obținând o victorie aproape absolută pe toate fronturile, definitivată prin armistițiul din 1949.
Casus belli Opunerea prin forță a statelor arabe la dreptul de autodeterminare a evreilor în cadrul unui stat independent pe teritoriul acordat de ONU (Rezoluția 181 din noiembrie 1947 a Adunării Generale a ONU de a împărți Palestina între evrei și arabi).[2]
Modificări teritoriale În urma războiului Palestina mandatară a fost reîmpărțită între:
Iordania - Malul vestic al Iordanului și zona de est a Ierusalimului, inclusiv locurile sfinte,
Egipt - Fășia Gaza
Israel - majoritatea teritoriului fostei Palestine mandatare.
Combatanți
 Israel
Înainte de 26 mai 1948: Organizațiile paramilitare Haganah, Irgun, LEHI, Palmah și MAHAL (voluntari din străinătate).

După 26 mai 1948, Armata Israeliană de Apărare - ȚAHAL
Egipt Regatul Egiptian

Egipt Sudanul Anglo-Egiptian[3][4][5]
 Siria
 Iordania
 Liban
Irak Regatul Irakian
Flag of Saudi Arabia (1938 to 1973).svgArabia Saudită[6]
Flag of the Mutawakkilite Kingdom of Yemen.svgRegatul Mutavakilit Yemenit [7]
Teritoriile PalestinieneArmata Războiului Sfânt (Jihad)
Flag of the Arab League.svgArmata Arabă de Eliberare
Muslim Brotherhood Emblem.jpgFrații Musulmani

Conducători
IsraelHaim Weizmann
IsraelDavid Ben-Gurion
IsraelYigael Yadin
IsraelYaakov Dori
IsraelDavid Marcus
IsraelDavid Șaltiel
IsraelIsser Beeri
IsraelMoșe Dayan
IsraelIsrael Galili
Israel Igal Alon
IsraelȘimon Avidan
IsraelIțhak Pundak
IsraelIsrael Amir
 Iordania John Bagot Glubb
 Iordania Norman Lash
 Iordania Habis al-Majali
EgiptEgipt Ahmed Ali al-Mwawi
EgiptEgipt regele Faruk I
EgiptEgipt Muhamad Nagib
Flag of the Arab League.svg Liga Arabă Fauzi al-Kaucgi
Flag of the Arab League.svg Liga Arabă Abdul Rahman Hasan Azam
Teritoriile Palestiniene Palestina Hagi Amin Al-Huseini
Teritoriile Palestiniene Palestina Hasan Salama(d.)
Efective
Israel: inițial - 29.677, a ajuns la 115.000 în martie 1949 (populația Israelului in mai 1948 era de 806.000 evrei). Egipt: inițial - 10.000, a ajuns la 20.000
Irak: inițial - 3.000, a ajuns la 15.000 – 18.000
Siria: 2.500 – 5.000
Iordania: 8.000 – 12.000
Liban: 1,000[8]
Saudia: 800–1.200
Armata Arabă de Eliberare: 3.500 - 6.000
Pierderi
6.373 morți (circa 4000 soldați și 2.400 civili) 4.000 morți (referitor exclusiv la egiptieni, sirieni și iordanieni)[9]


8,000+ morți din celelalte armate arabe și palestinieni[10]

Războiul arabo-israelian din 1948 (noiembrie 1947 - iulie 1949), numit de israelieni Războiul de Independență (în ebraică : :מלחמת העצמאות, Milhemet HaAțmaut), sau Războiul de Eliberare (în ebraică : :מלחמת השחרור, Milhemet HaȘihrur) și de arabi Catastrofa (în arabă النكبة, „al-Nakba”) s-a declanșat ulterior unui război civil de șase luni (1947-1948) între arabii și evreii din Palestina mandatorie, în urma retrocedării mandatului britanic în Palestina Organizației Națiunilor Unite în anul 1947 și a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de împărți Palestina între evrei și arabi. Conducerea „ișuv-ului” (evreii care locuiau în Palestina, cu excepția cercurilor de evrei ultra religioși, „haredim”), a acceptat această împărțire fără entuziasm, datorită situației geografice dezmembrate și pierderii Ierusalimului. Liderii arabi palestinieni au respins total hotărârea de împărțire, pe baza promisiunii statelor arabe de intervenție armată masivă, consecutivă declarației de constituire a unui stat evreiesc și a sfaturilor britanice care le garantau un succes militar imediat și definitiv care urma să se încheie cu aruncarea evreilor în mare.

Cinci state arabe, Egiptul, Iracul, Transiordania (Iordania), Libanul și Siria și Liga arabă, prin „Armata Arabă de Eliberare” au invadat teritoriul acordat Statului Israel nou creat[11].

Războiul s-a încheiat cu un armistițiu semnat în 1949 între Egipt, Iordania, Liban, Siria și Israel, care nu a fost urmat de tratate de pace și nu a pus capăt conflictului arabo-israelian.

În urma cuceririlor teritoriale ale Israelului din Războiul de Șase Zile (1967), majoritatea statelor arabe și a palestinienilor, cu sprijinul unor state și organizații situate la stânga spectrului politic, s-au arătat dispuse să admită linia de încetare a focului din 1949, așa numita „Linia verde” ca graniță definitivă, denumind zonele cucerite ulterior de Israel „teritorii ocupate”.

Istoria conflictului[modificare | modificare sursă]

Sfârșitul mandatului britanic în Palestina[modificare | modificare sursă]

Cu toată victoria asupra Puterilor Axei, Marea Britanie a ieșit din Al II-lea Război Mondial un imperiu colonial în stare de destrămare și falimentar economic, situație pe care guvernul laburist al lui Clement Attlee refuza să o admită. Dominantul și controversatul său ministru de externe Ernest Bevin a continuat politica colonialistă tradițională britanică: divide et impera. Vechile și sângeroasele conflicte indo-pakistanez și arabo-israelian sunt, parțial, rezultatele directe ale acestei politici. Blocada britanică contra „Ișuvului” (colectivitatea evreilor care locuiau în Palestina) cuprindea interzicerea emigrării evreilor care încercau să se salveze din holocaustul european și ulterior, celor salvați din lagărele morții, care erau acostați, arestați și reexpediați spre țările și lagărele de unde fugiseră - parte dintre ei au fost închiși într-un lagăr din Cipru - de asemenea, erau strict interzise importul și posesia de arme (această interdicție era aplicată formal întregii populații palestiniene, inclusiv arabilor, dar, în paralel, ofițeri britanici instruiau și înarmau intensiv armatele țărilor arabe vecine care, la rândul lor, asigurau aprovizionarea arabilor palestinieni.

Părăsind Palestina, britanicii și-au lăsat armamentul greu, blindatele și artileria în Egipt, Irak și Transiordania (care a devenit ulterior Iordania). Francezii au părăsit armamentul greu în Liban și Siria.

Ișuvul nu avea suficienți ofițeri și sub-ofițeri cu pregătire și experiență militară, chiar dacă a existat câte o brigadă evreiască în cadrul trupelor britanice în ambele războaie mondiale.

În anul 1947, anul de dinaintea proclamării statului Israel, posibilitatea unui război cu statele arabe devenea din ce în ce mai plauzibilă, iar Agenția Evreiască, în acel timp guvernul neoficial al evreilor din Palestina, s-a lansat într-o campanie de achiziție de arme și de recrutări de soldați. David Ben Gurion (care va deveni întâiul primul-ministru al noului stat al Israelului) a apelat la colonelul evreu american David Marcus pentru a-l ajuta în gasirea unui comandant capabil să organizeze și, eventual, să conducă noua armată.

Deoarece Marcus nu a găsit pe nimeni corespunzător, a decis să preia această sarcină și, ca rezervist, a cerut aprobarea Pentagonului de a acționa ca voluntar într-o țară străină. În 1948 Depar­tamentul Apărării din SUA i-a acordat aprobarea, cu condiția de a o face incognito, pentru a nu leza alianța cu britanicii. În luna ianuarie a anului 1948, co­lo­nelul Marcus a aterizat la Tel-Aviv sub numele Michael Stone.

Situația militară a evreilor era dificilă, lipsiți de arme și muniții pentru infanterie, artilerie, aviație.

Hagana era organizația militară insurgentă principală a evreilor din Palestina, efectivă în realizarea proiectelor sale, dar lacuna sa majoră o constituia absența totală a pregătirii și experienței unei armate naționale permanente. În afară de britanicii care controlau zona, evreii se mai luptau și cu milițiile arabe care se opuneau constituirii sta­tului Israel. Sosit în Palestina, Marcus a înființat un centru de co­mandă și control, adaptând experiența sa de război de la Școala de pregătire a pușcașilor marini necesităților speciale ale Armatei Israeliene. În acea pe­rioa­dă, a scris și un ma­nual de an­trenament pentru sol­dații evrei.

Punctele slabe ale apărării Israelului erau kibbutz-urile din deșertul Negev (aflat la sud) și în Ierusalim, care era ocupat de către Legiunea arabă transiordaniană echipată de către Marea Britanie și comandată de un general britanic, Glubb Pașa. La data de 14 mai 1948, când Israelul și-a proclamant independența, teritoriul ce îi era destinat a fost invadat de armatele a cinci state arabe.

Prizonieri evrei capturaţi la Guş Eţion de o unitate a Legiunii arabe (iordaneză)

Marcus a reușit să oprească înaintarea armatei egiptene în deșertul Negev, apoi a fost numit comandant al Frontului de la Ierusalim și a primit din partea lui David Ben Gurion, gradul de Aluf general-maior (echivalentul gradului american de general cu 2 stele).[12] Cum nici un grad nu fusese acordat comandanților Armatei Israeliene până la acel moment, el a devenit primul general din armata israeliană modernă. Generalul evreu anterior a fost Iosua Navi în Bătălia de la Ierihon.

Războiul arabo-israelian din 1948
Atacurile armatelor arabe între 15 mai-10 iunie 1948

Generalul Marcus a comandat mai multe operații de apărare a Ierusalimului a cărei parte evreiască era supusă unui asediu din partea sol­daților transiordanieni. Drumul principal de intrare în Ierusalim era păzit de către postul de poliție de la Latroun aflat în mâinile transiordanienilor care l-au preluat de la britanici când aceștia au părăsit Palestina. De asemenea, britanicii și-au lăsat armamentul greu în mâinile arabilor.

Pentru a sparge blocada militară arabă, Marcus a ordonat construcția unui drum ocolitor și greu accesibil prin munții Ierusalimului — cunoscut sub numele de cod „Drumul Burma" (denumit după drumul omonim construit de 200.000 muncitori chinezi în perioada celui de-Al doilea război chino-japonez din perioada 1937-1945 și folosit de către aliați pentru transporturi strategice din Burma în China în timpul celui de-al doilea război mondial) aducând soldați și echipaj militar suplimentar pentru a sparge asediul arabilor cu doar câteva zile înainte ca acordul de încetare a focului negociat anterior cu Națiunile Unite să înceteze la 9 iunie 1948 [13]. Ca urmare a bătăliei de la Latrun s-a permis trecerea camioanelor și eliberarea cartierelor evreiești din Ierusalim, cu excepția cartierului central: „Orașul Vechi”.

Numeroși voluntari străini au sosit pentru a apăra noul stat Israel; canadianul Ben Dunkelman a comandat Brigada a VII-a blindată.

Împărțirea Palestinei între evrei și arabi[modificare | modificare sursă]

Planul Naţiunilor unite de împărțire a Palestinei (1947)
Portocaliu: zona destinată evreilor
Galben: zona destinată arabilor
Alb: Ierusalimul - sub control internațional.

În urma votului Adunării Generale a ONU de împărți Palestina între evrei și arabi se ajungea la situația următoare ([2]):

Territoriu Populație arabă  % Arabi Populație evreiască  % Evrei Populație Totală
Statul arab 725.000 99% 10.000 1% 735.000
Statul evreu 407.000 45% 498.000 55% 905.000
Zona internațională 105.000 51% 100.000 49% 205.000
Total 1.237.000 67% 608.000 33% 1.845.000
Sursă: Report of UNSCOP - 1947

(o populație de 90.000 Beduini a fost inclusă în teritoriul evreiesc).

Țările beligerante[modificare | modificare sursă]

Ișuvul[modificare | modificare sursă]

Transiordania (Iordania)[modificare | modificare sursă]

Legiunea Arabă iordaniană era cea mai performantă, bine antrenată și înarmată forță care a invadat Palestina, sub comanda generalului John Bagot Glubb (Glubb PașaA) și a altor 47 de ofițeri britanici[14]. Această armată, cu un efectiv de 8.000 - 12.000 de soldați era formată din 4 regimente de infanterie mecanizată, un batalion de artilerie cu 40 de tunuri și unul blindat, deținând 75 de care blindate [15] În ajunul invaziei, în ianuarie 1948, această armată a mai fost suplimentată cu 3.000 de grănicieri iordanieni. [16]

Conform planurilor regelui Abdullah, Legiunea Arabă a primit ordinul să ocupe - pentru alipirea de Iordania - toată zona de vest a Iordanului și cea a Ierusalimul de est, cu locurile sfinte. Legiunea Arabă s-a angajat în lupte în mai 1948 și a fost singura care a izbutit să-și execute sarcinile în marea lor majoritate.

Glubb Pasha și-a împărțit forțele în 4 brigăzi:

Unitatea militară Commander [17][18][19][20] Gradul Zona de operații
Comandantul Legiunii Arabe John Bagot Glubb General-maior Șeful Statului Major
Comandantul frontului Norman Lash General de brigadă
Brigada I-a, (regimentele I-ul și al III-lea) Desmond Goldie Colonel Zona Nablus
Regimentul I H.C. Blackden Lt. colonel Zona Nablus
Regimentul al III-lea William Newman Colonel Zona Nablus
Brigada a II-a, (regimentele al V-lea și al VI-lea) Sam Sidney Arthur Cooke General de brigadă Artilerie și tancuri
Regimentul al V-lea James Hawkin Maior Suport
Regimentul al VI-lea Abdullah el Tell Maior Zona Ierusalim
Brigada a III-a (regimentele al II-lea și al IV-lea) Teel Ashton Colonel Zona Ramallah
Regimentul al II-lea R. Slade Maior Zona Ramallah
Regimentul al IV-lea Habis Al-Majali Lt. colonel Latrun, Lod și Ramla
Brigada a IV-a Ahmad Sudqi al-Jundi Colonel Suport: Ramallah, Hebron și Ramla

Egiptul[modificare | modificare sursă]

Siria[modificare | modificare sursă]

Libanul[modificare | modificare sursă]

Irakul[modificare | modificare sursă]

Liga arabă[modificare | modificare sursă]

Liga arabă a organizat, subvenționat și echipat o armată de 10.000 de voluntari, Armata Arabă de Eliberare, numită și Armata Populară Arabă (Djayș al-Inkadh al-Arabi) pusă sub comanda generalului Fawzi al-Kawukdji. Organizată și antrenată în Siria, această armată formată din sirieni, libanezi, irakieni, iordanieni, palestinieni, egipteni membri ai confreriei „Frații musulmani”, turci, germani foști luptători în Wehrmacht și chiar britanici nu a depășit efectivul de 6.000 de luptători.

La 6 martie 1947 majoritatea armatei lui al-Kawukdji, în frunte cu coloanele sale motorizate a traversat Podul Allenby de peste Iordan nestingherită de unitățile britanice care ar fi trebuit să-i blocheze trecerea. Această armată a ocupat nord-estul Palestinei. În luptele purtate a provocat pierderi grele evreilor[21].

Refugiații palestinieni[modificare | modificare sursă]

Ca urmare a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de a împărți Palestina între evrei, care au admis și omologat această împărțire și arabi, care au respins-o, evreii și-au declarat independența pe teritoriile alocate, prin Proclamația de Independență din 14 mai 1948. Liga Arabă și statele arabe, cu îndemnul și sprijinul Regatului Unit au invadat cu 6 armate noul stat în scopul de a-l distruge. Pentru a elibera frontul și a proteja populația arabă din zonele de luptă ei au îndemnat populația civilă să se refugieze în statele arabe vecine (Siria a refuzat să-i primească) până la victoria imanentă și rapidă asupra unui stat mic, nou format și lipsit de o armată regulată, antrenată și dotată, precum cea a forțelor invadatoare. După victorie, refugiații arabi urmau să revină la casele și pământurile părăsite pentru a putea să participe și ei, la împărțitea prăzii. Rezultatul războiului nu a fost cel scontat.

Problema nerezolvată a refugiaților palestinieni care provin - teoretic - din interiorul liniei verzi (sintagmă care descrie linia de încetare a focului marcată de comisiile de armistițiu israelo-arabe din 1948), apărută ca un rezultat al conflictului arabo-israelian, a urmat un proces de permanentizare și amplificare, ca o eficientă armă anti-israeliană și una dintre principalele piedici în calea rezolvării acestui vechi conflict. În Iordania trăiesc aproximativ un milion de refugiați, din care 200.000 în tabere ridicate și întreținute de UNRA [22].

Trei factori principali fac imposibilă rezolvarea problemei refugiaților, a căror număr inițial, în momentul semnării armistițiului din 1948 era de circa 100.000 și crește pe zi ce trece - astăzi este înregistrată și întreținută a treia generație de refugiați:

  1. Faptul că Natiunile Unite le sigură întreținere și cazare garantează persistența și chiar creșterea numărului celor cu statut de refugiați, statut care riscă să le fie retras celor care s-au încadrat într-o activitate productivă, salariată.
  2. Scăderea numerică a refugiaților ar duce la micșorarea aparatajului funcționăresc de salariați ai ONU, în mare majoritate localnici, situație care-i face pe respectivii funcționari să fie mai flexibili, mai colaboratori cu cei care augmentază masa refugiaților.
  3. Motive strategice arabe - pentru organizațiile palestiniene și statele arabe masa de refugiați atârnă asupra Isrelului ca o sabie a lui Damocles - teama Israelului de a fi invadat de o numeroasă populație întreținută, neobișnuită cu vreo activitate productivă, recalcitrantă, insurecționistă, și educată într-o ură naționalisto-islamică contra Israelului și a tot ce el reprezintă[23].

Note[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ en Chaim Herzog, The Arab-Israeli wars. 1982, ISBN 0-85368-367-0.
  2. ^ en UN Doc. S/745, reprinted in 3 UN SCOR, Supp. for May 1948, at 83-88
  3. ^ Benny Morris (2008), 1948: A history of the first Arab-Israeli war. pg. 332
  4. ^ http://www.ovimagazine.com/art/5150
  5. ^ http://www.gpexaminer.com/?p=23
  6. ^ Arab states against israel, 1948 -A map from New York Times including Mutawakkilite Yemen
  7. ^ http://www.globalsecurity.org/military/world/war/israel-inde.htm
  8. ^ Pollack, 2004; Sadeh, 1997
  9. ^ Casualties in Arab-Israeli Wars
  10. ^ What was the course of the War of Independence?”. PalestineFacts. http://www.palestinefacts.org/pf_independence_war_course.php. Accesat la 26 mai 2010. 
  11. ^ en Rogan, Eugene L. & Shlaim, Avi, ed.: The War for Palestine: Rewriting the History of 1948. 2nd ed. Cambridge: Cambridge UP, 2007 p. 99.
  12. ^ [1]
  13. ^ en Lash Balint, Judy: The Road to Jerusalem, Israel National news radio commentary, 20 aprilie 2001. http://www.jerusalemdiaries.com/article/13
  14. ^ en Edit.: "Trans-Jordan: Chess Player & Friend", Time, 16 februarie 1948. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,794208,00.html
  15. ^ en Pollack, Kenneth Michael: Arabs at War: Military Effectiveness, 1948-1991
  16. ^ en Karsh, Efraim: The Arab-Israeli Conflict. The Palestine War 1948, p. 27, Osprey Publishing, 2002. ISBN 1-84176-372-1
  17. ^ [The Jordanian-Israeli war, 1948-1951: a history of the Hashemite Kingdom of Jordan by Ma'an Abu Nawar pp.393]
  18. ^ Benny Morris, Victimes : histoire revisitée du conflit arabo-sioniste, 2003, carte p.241 et pp.247-255.
  19. ^ Benny Morris, Victimes : histoire revisitée du conflit arabo-sioniste, 2003, p.247.
  20. ^ Steven Thoman, sur le site www.balagan.org.uk
  21. ^ fr de Reynier, Jacques: A Jérusalem un drapeau flottait sur la ligne de feu, p.37, 1950.
  22. ^ en ***: EC support to UNRWA, http://eeas.europa.eu/occupied_palestinean_territory/docs/ec_unrwa_factsheet_en.pdf
  23. ^ en Morris, Benny: The Birth Of The Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, UK, 2003, ISBN 0-521-00967-7
  24. ^ en Lunt, James: Glubb, Sir John Bagot (1897–1986), rev., Oxford Dictionary of National Biography, Oxford University Press, 2004, ISBN 0-00-272638-6.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • en Kurzman, Dan: Genesis 1948, The First Arab Israeli War, 1970.
  • en Lash Balint, Judy: The Road to Jerusalem, Israel National news radio commentary, 20 aprilie 2001. http://www.jerusalemdiaries.com/article/13 (descrie luptele din anii 1947-1948 pentru spargerea blocadei armatelor arabe asupra Ierusalimului)
  • en Gelber, Yoav: Palestine 1948, Sussex Academic Press, Brighton, 2006, ISBN 1-84519-075-0
  • fr Gresh, Alain et Vidal, Dominique: Palestine 47, un partage avorté, Éditions Complexe, 1994, ISBN 2-87027-521-8.
  • en Karsh, Efraim: The Arab-Israeli Conflit - The Palestine War 1948, Osprey Publishing, 2002, ISBN 1-84176-372-1
  • en Kimché, Jon et David: A clash of destinies, The Arab-Jewish War and the founding of the state of Israel, Praeger, New-York, 1960.
  • fr Lapierre, Dominique et Collins, Larry: O Jérusalem, Robert Laffont, 1971, ISBN 2-266-10698-8
  • fr Slutsky, Yehuda: L’introduction générale du plan Daleth, Sefer Toldot Hahaganah, 3:48, Tel Aviv, Zionist Library, 1972,
  • fr Barnavi, Elie: Une histoire moderne d’Israël, Champs / Flammarion, 1988, ISBN 2-08-081246-7
  • en Bregman, Ahron: Israel’s Wars: A History Since 1947, Routledge, Londres, 2002, ISBN 0-415-28716-2
  • fr Laurens, Henry: Paix et guerre au Moyen-Orient, Armand Colin, Paris, 2005, ISBN 2200269773
  • en Morris, Benny: Righteous victims : a history of the Zionist-Arab conflict, 1881-1999, ed. I, New York, Knopf, 1999, ISBN 0-679-42120-3, Vintage, 2001, ISBN 0-679-74475-4.
  • fr Morris, Benny: Victimes, Histoire revisitée du conflit arabo-sioniste, Éditions Complexe, 2003, ISBN 2-87027-938-8
  • en Morris, Benny & Black, Ian: Israel's secret wars : a history of Israel's intelligence services, New York, Grove Weidenfeld, 1991.
  • fr Razoux, Pierre: Tsahal, nouvelle histoire de l’armée israélienne, Perrin, 2006, ISBN 2-262-02328-X
  • en Picaudou, Nadine: The Historiography of the 1948 War, Online Encyclopaedia of Mass Violence, 1er novembre 2008.
  • fr Rabin, Yitzhak: Mémoires, Buchet/Chastel, 1980.
  • en Milstein, Uri: History of Israel's War of Independence: A Nation Girds for War, vol.1, University Press of America, 1996, ISBN 0-7618-0372-6
  • en Milstein, Uri: History of Israel's War of Independence: The First Month, vol.2, University Press of America, 1997, ISBN 0-7618-0721-7
  • en Milstein, Uri: History of Israel's War of Independence: The First Invasion, vol.3, University Press of America, 1999, ISBN 0-7618-0769-1
  • en Milstein, Uri: History of Israel's War of Independence: Out of Crisis Came Decision, vol.4, University Press of America, 1999, ISBN 0-7618-1489-2
  • fr Tamari, Salim: Jérusalem 1948 : Les faubourgs arabes et leur destin durant la guerre, Institut des études palestiniennes, 2002, ISBN 9953-9001-9-1

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]