Biblia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Biblie)
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol este parte a
seriei Creştinism.
Jesus Sinai Icon.jpg
Sfânta Treime

Biblia

Biserici creştine

Mărturisiri de credinţă (crezuri)

Simboluri

Sinaxar

Sfinţi
Biblia din anul 1866

Biblia (din lb. greacă βιβλίον, pl. βιβλία -cărţi) se referă la scripturile sacre din iudaism şi creştinism. Aceste scripturi sunt compilaţii ale unor documente separate (numite „cărţi”) scrise pe o perioadă lungă de timp. Au fost mai întâi adunate pentru a forma prima Biblie evreiască, Tanach, iar mai târziu, cu adăugiri, Biblia creştină, numită de creştini şi Sfânta Scriptură.

Biblia, ca document literar, se integrează în literatura antică a Orientului Apropiat. Această literatură este în mare parte anterioară textelor biblice care s-au inspirat deseori din ea, mai ales în privinţa relatărilor referitoare la originea lumii şi a umanităţii. [1]

O altă categorie de scrieri care au precedenţă în alte culturi ce i-au dominat pe evrei, sunt legile: "Legile sunt indispensabile oricărei societăţi cât de cât organizate; pentru a le spori autoritatea, ele erau puse adesea pe seama unei divinităţi, aşa cum s-a întâmplat cu celebrul cod al lui Hammurabi (sec. al 18-lea î.e.n.), pe care i-l înmânase zeul Şamaş. În Israel se socotea că toate legile îi fuseseră date lui Moise de către Iahve şi din această pricină ele sunt consemnate în Pentateuh."[2]

Concepţia însăşi de trimis al lui Dumnezeu, care se află la baza profetismului biblic, este un împrumut, el provenind de la amoriţi, aşa cum arată tăbliţele de la Mari [3] Ed. Jacob constată: „E destul de curios să constaţi că autenticitatea mozaică a Pentateuhului, care a constituit vreme de secole criteriul dreptei credinţe, atât în iudaism cât şi în creştinism, nu are un fundament solid în Pentateuh. […] Teza conform căreia întreg Pentateuhul a fost scris de Moise nu se întâlneşte decât începând cu secolul întâi înainte de Hristos. Prima menţiune apare în cartea Jubileelor, un fel de parafrază la Facere, unde Dumnezeu însuşi scrie Pentateucul pentru Moise. Admisă de către Filon din Alexandria, Flavius Josephus şi autorii Noului Testament, această teză se încetăţeneşte în ansamblul tradiţiei evreieşti şi creştine, nefiind contestată decât de câţiva eretici. Naşterea simţului critic mai întâi la evrei şi mai târziu, sub influenţa lor, şi la creştini, va opune argumente serioase împotriva mozaicităţii globale a Pentateucului. S-a recunoscut astfel că era imposibil să i se atribuie lui Moise însemnarea despre regii care au domnit peste Edom înainte unui rege peste Israel (Facerea 36, 31) şi a fortiori relatarea propriei sale morţi (Deut. 34). S-a încercat totuşi uneori ocolirea acestor dificultăţi admiţându-se că Moise s-a folosit de documente anterioare, inclusiv din epoca străveche, însă pentru minţile cât de cât critice a fost evident că "sursele" lui Moise erau nu anterioare, ci posterioare epocii în care a trăit.” [4]

Din punctul de vedere al mesajului, Biblia este o saga ce redă în mod coerent şi irezistibil teme eterne, fundamentale şi general-umane: eliberarea unui popor, rezistenţa permanentă la opresiune şi lupta pentru egalitate socială. Ea exprimă elocvent sentimentul profund al posedării unei origini, al experienţei şi destinului comun atât de necesare supravieţuirii oricărei comunităţi umane. În termeni pur istorici, azi ştim că Biblia s-a constituit într-o primă etapă ca răspuns la greutăţile şi provocările cu care istoria încerca poporul minusculului regat Juda în timpul ultimelor lui decenii de existenţă (adică ultimele decenii ale sec. VII î.e.n.), ca şi acelea ale comunităţii încă şi mai reduse a celui de-al doilea Templu din Ierusalim, în timpul perioadei post-exilice.[5] Ea are uneori alura unui basm popular, aşa cum de exemplu se întâmplă în relatarea din Facere, unde Dumnezeu miroase fumul ofrandei lui Noe şi plăcut impresionat fiind, decide să cruţe Pământul pe viitor de distrugeri catastrofale. (relatarea din Facere 8:20-21 este de altfel o reluare a descrierii mitului babilonian al lui Ut-Napiştim, care şi el dându-se jos din corabie după potop, îşi impresionează zeii cu vaporii suavi ai unui sacrificiu.[6]), sau descrierile fabuloase din Facere (Geneză) unde "Fiii lui Dumnezeu" se împreunează cu fiicele oamenilor, uriaşii umblând pe atunci, ni se spune, pe Pământ (Facere 6 1:4). Ideea aceasta atât de recurentă în Vechiul Testament a zeului căruia trebuie să-i aduci ofrande pe altar, al zeului antropomorfic mirosind fumul, denotă originea iudaismului în forme ale religiei primitive, în care se considera că omul nu se poate apropia de un superior, uman sau divin, fără a-i oferi acestuia un dar. Sacrificiile animale cu rol de ofrande alimentare pornesc de la ideea că credinciosul se pune de acord cu divinitatea împărtăşindu-i acesteia o bucată din animalul vânat sau crescut şi ucis pentru consum.[7] Alura de basm a Bibliei apare însă nu numai în Vechiul Testament, căci o regăsim şi în Noul Testament, unde, de exemplu, Iisus şi Fecioara Maria sunt descrişi de către Apocalipsă într-un cadru populat de „balauri roşii cu şapte capete şi zece coarne” ca pe nişte persoane fabuloase; de ex., Iisus are "păr şi cap alb ca lâna şi ca zăpada, picioare ca arama arsă, glas ca vuietul apelor, ţine în mâna dreaptă 7 stele şi din gură îi iese o sabie ascuţită cu 2 tăişuri", "faţa lui e ca soarele când străluceşte în puterea lui", "e aşezat pe un nor alb iar pe cap are o cunună de aur şi în mână ţine o seceră ascuţită, dar este şi călare pe un cal alb".[8]

Cuprins

[modifică] Versiuni ale Bibliei

Biblia ebraică constă din trei secţiuni: „Legea” (Torah), „Profeţii” (Neviim) şi „Scrierile” (Ketuvim). De la iniţialele numelor celor trei secţiuni, este cunoscută în ebraică sub numele de "Tanakh". Deşi Biblia ebraică e scrisă preponderent în ebraica clasică, anumite porţiuni sunt în aramaică.

Biblia creştină conţine Vechiul Testament, conţinând cărţile Tanakhului, la care se adaugă pentru anumite biserici şi diferite alte cărţi (în general în lb. greacă), denumite şi cărţi deuterocanonice sau apocrife, şi Noul Testament, alcătuit din cele patru Evanghelii plus Faptele Apostolilor (al doilea volum la Evanghelia după Luca), Epistolele pauline, Epistolele catolice şi Apocalipsa.

[modifică] Concepţia creştină despre Biblie — Cuvântul lui Dumnezeu

Cei mai mulţi creştini consideră Biblia a fi Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. În mod tradiţional se afirmă că autorul ei ar fi Dumnezeu însuşi. În sprijinul acestei afirmaţii se aduc de obicei mai multe citate din Biblie: "toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (2 Tim. 3.16), "Cuvântul Domnului rămâne în veac" (1 Petru 1.25), "căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului: ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1.21). În Vechiul Testament e frecventă formularea "Domnul a vorbit" / "Cuvântul Domnului a vorbit". Azi teologii acceptă însă că în decursul timpului nu numai redactorii iniţiali au pus text în Biblie, ci şi scribii au făcut-o, anume cei care au recopiat textul de la o generaţie la alta şi uneori au făcut-o încă fără s-o menţioneze.[9]. Apare astfel întrebarea dacă şi ei au fost inspiraţi de Dumnezeu, sau mai inspiraţi de Dumnezeu decât redactorii iniţiali, mai ales că motivaţia unor astfel de corecturi e evidentă, şi anume atenuarea antropomorfismelor (ex.: Numeri 11,15; Zah. 2:12; Plâng. 3,20)[10]. Credinţa că Biblia constituie "cuvântul revelat al lui Dumnezeu" nu ţine cont de faptul că textul sacru iudaic se bazează pe falsuri (????) istorice, cum este de exemplu concepţia că sistemul de vocalizare este străvechi.[11].

Un argument adus de credincioşi în sprijinul originii supranaturale a Bibliei e ceea ce se consideră a fi coerenţa ei internă teologică (şi factuală), în ciuda numeroşilor autori umani care au contribuit la scrierea ei de-a lungul unei perioade extrem de extinse de timp, în contexte foarte variate. Afirmaţie care se explică, fireşte, prin subiectivitate, căci este evident că evreii vorbesc despre propria lor Biblie (textul masoretic) cu interpretarea ei, care diferă [12] teologic de aceea despre care vorbesc creştinii (adică Biblia creştină, Vechiul Testament ce provine dintr-un document diferit de cel masoretic şi care a primit o interpretare teologică diferită (de ex. interpretarea diverşilor profeţi în chestiunea Mesiei).

[modifică] Definiţii şi comentarii

  • Petre Ţuţea - „...Eu sunt iudeocentric în cultura Europei, că dacă scoţi Biblia din Europa atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent - suverană - e Biblia. Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate...”[13]

[modifică] Note:

  1. ^ Edmond Jacob, Vechiul Testament, Humanitas, 1993, p. 6.
  2. ^ Ed.Jacob, op. cit., p. 35
  3. ^ Britannica online 2008, Iudaism, p. 5 din 213.
  4. ^ Ed. Jacob, op. cit., p. 46-47.
  5. ^ Israel Finkelstein, Neil Aşer Silberman, Biblia dezgropată, Noile date ale arheologiei, ultimul capitol (înainte de anexe).
  6. ^ J. R. Porter (profesor emerit de teologie la Universitatea Exeter, fost membru al Sinodului Bisericii Angliei, fost membru al Oriel College (Universitatea Oxford)), lucrarea Biblia, editată de Evergreen (Taschen GmbH) în 2007, colecţia Istorie Universală, p. 33.
  7. ^ J. R. Porter, op.cit., p. 122.
  8. ^ Paul Bâlă, Octavian Cheţan, Mitul creştin, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 127-128.
  9. ^ Edmond Jacob, op. cit., p. 18-19
  10. ^ Ed. Jacob, loc. cit.
  11. ^ Iată cum exprimă această idee Edmond Jacob: „Atât timp cât textul nu avea o formă definitivă, pentru exprimarea vocalelor s-a recurs la anumite consoane, acestea jucând rolul de matres lectionis; din momentul în care, ca urmare a trudei scribilor şi a masoreţilor, textul a fost stabilit în cele mai mici amănunte, precizându-se inclusiv numărul exact de litere pe care îl cuprindea, nu mai putea fi vorba de introducerea unor consoane suplimentare; s-a recurs astfel la sistemul de puncte supra- sau infra-liniare. În acest delicat travaliu de vocalizare a textului, masoreţii se raportau la tradiţie şi au încercat să regăsească maniera primitivă de pronunţare a ebraicii; aflaţi însă în faţa unor întrebări fără răspuns şi în prezenţa unor varietăţi dialectale ale ebraicii, ei erau siliţi să lucreze ca gramaticieni şi să propună soluţii care nu putea avea decât o valoare empirică. E deci de mirare că travaliul masoreţilor a putut fi considerat definitiv, infailibil şi inspirat, şi că în sinagogă, ca şi în biserică de altfel, au fost trataţi drept eretici cei care îndrăzneau să pună la îndoială inspiraţia sau originea străveche a punctelor şi a vocalelor. Elie Levita, un savant evreu de origine germană, gramatician şi umanist, a fost primul care a îndrăznit, în 1538, într-o lucrare care rămâne cea mai bună expunere despre masoret, să respingă opinia curentă, dovedind originea recentă - şi umană - a sistemului de semne vocalice. El n-a reuşit totuşi să-i convingă pe susţinătorii inspiraţiei literale a Bibliei. Indiferent de opiniile referitoare la originea lui, sistemul de vocalizare reprezintă un progres însemnat căci el pune capăt nenumăratelor combinaţii fanteziste la care se preta un text pur consonantic şi în care cuvintele nu erau întotdeauna separate în mod clar. La fel cum pentru a ajunge la textul normativ consonantic a fost nevoie de o alegere, textul vocalizat nu a fost şi el obţinut decât în urma unei opţiuni între mai multe tradiţii. În sânul tradiţiei palestiniene care a avut câştig de cauză în faţa celei babiloniene, se înfruntau totuşi două şcoli.” (Ed. Jacob, op. cit., p. 20)
  12. ^ Ed. Jacob, op. cit., p. 18
  13. ^ Petre Ţuţea - 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.22, ISBN 973-28-0630-3

[modifică] Vezi şi

[modifică] Bibliografie

  • Édouard Montet, Histoire de la Bible, Paris, Payot, 1924
  • Danielle Fouilloux, Dicţionar cultural al Bibliei, Bucureşti, Nemira, 2006
  • Jacques Brosse, Maeştrii spirituali, Bucureşti, Editura PRO, 2007 ISBN 978-973-145-020-9

[modifică] Legături externe

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Biblia
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia
În alte limbi