Beniamin Netaniahu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Prim-ministrul Israelului, Binyamin Netanyahu.

Beniamin Netanyahu (în ebraică : בנימין נתניהו, Binyamin Netanyahu, supranumit în publicul israelian și "Bibi" - de la B.B. - inițialele prenumelui său și ale tatălui său, Bentzion, n. 21 octombrie 1949, Tel Aviv) este un om politic israelian de centru-dreapta. Prim ministru al Israelului în fruntea unei coaliții de centru-dreapta de la data de 31 martie 2009, și din nou din martie 2013. A mai fost prim ministru al Israelului în perioada 18 iunie 1996 - 6 iulie 1999, fiind atunci cel mai tânăr și al nouălea premier din istoria Israelului. De asemenea a fost în trecut ministru de externe (1998 și 2002-2003 și ministru de finanțe (2003-2005). Deputat în Knesset din partea partidului conservator Likud, este lider al acestui partid (ultima oară din 2005, din 2012 al blocului Likud Beitenu) și a fost șef al opoziției parlamentare din aprilie 2006 până în martie 2009

Istoria familiei, copilăria și adolescența in Israel și S.U.A[modificare | modificare sursă]

S-a născut la Tel Aviv la 21 octombrie 1949 ca al doilea copil din cei trei fii ai cuplului Tzila și Bentzion Netanyahu. Bunicul său din partea tatălui, Nathan Milikowski, a fost un rabin, profesor și fermier evreu, originar din Lituania, care s-a stabilit în Palestina în anul 1920. El a condus o școală la Tzfat, apoi a fost unul dintre primii locuitori ai cartierului evreiesc Beit Hakerem din Ierusalim, de asemenea a practicat horticultura și a dirijat o fermă de vite și păsări la Herzliya. Și el, ca și fiul său Bentzion, a fost activ în mișcarea sionistă revizionistă. Tatăl, prof.Bentzion Netanyahu, istoric,(născut Bentzion Milikowski la Varșovia în iunie 1910) este un cunoscut cercetător al istoriei evreilor și a fost secretar personal al lui Zeev Jabotinski, fondatorul curentului sionist revizionist, în ultimii ani de viață ai acestuia în exil la New York. Bentzion Netanyahu a fost unul din redactorii Enciclopediei Ebraice, publicată în Israel, și este profesor emeritus la Universitatea Cornell din S.U.A. Mama, Tzila, s-a născut Tzila (sau Cela) Segal în 1912, în așezarea evreiască Petah Tikva, în Palestina sub dominație otomană într-o familie de evrei originari din Lituania.

Binyamin Netanyahu a copilărit la Ierusalim. A trăit apoi, în ultimii ani ai deceniului 6 și în anii 60 ai secolului trecut, alternativ în Israel și în S.U.A., unde tatăl său a devenit profesor universitar.

În anii 1963-1967 a locuit în Cheltenham, periferie a orașului Philadelphia unde a învățat la liceu și a fost activ în clubul „Debate”.

Studiile, faptele de arme și începuturile carierei în domeniul afacerilor[modificare | modificare sursă]

După terminarea studiilor liceale, Binyamin Netanyahu a revenit în Israel pentru a satisface serviciul militar. A servit ca luptător și comandant în forțele speciale de comando Sayeret Matkal. În această calitate a participat la 8 mai1972 la operația de salvare a pasagerilor avionului companiei belgieneSabena”" ce fusesese răpit de militanți arabi palestineni și adus pe aeroportul Lod în Israel. În această acțiune, comandată de către Ehud Barak, comandantul de atunci al forțelor de comando, Netanyahu a fost rănit de un glonte scăpat din arma unuia din colegii săi.

Eliberându-se din armată cu gradul de căpitan, Netanyahu a plecat iarăși în Statele Unite, unde a studiat și obținut licența in arhitectură și titlul de master în business management la Institutul Tehnologic Massachussetts MIT. De asemenea a obținut masteratul în științe politice al Universității Harvard. După încheierea studiilor universitare el a lucrat la compania de consilieri în afaceri Boston Consulting Group. În acea perioadă și-a schimbat, o vreme, numele de familie în Nitai (nume ce servise în trecut drept pseudonim tatălui său la semnarea unor articole). Întrebat în legătură cu aceasta după trecerea multor ani, Netanyahu a explicat că a procedat astfel deoarece în mediul de expresie anglo-saxonă neebraic în care a lucrat, Nitai era un nume mai ușor de pronunțat.

La izbucnirea Războiului de Yom Kippur în octombrie 1973 Netanyahu s-a întors in patrie pentru a lua parte la lupte, iar după încheierea ostilităților s-a intors în Statele Unite.

În anul 1976, fratele său mai mare, Yonatan Netanyahu, devenit comandant al forțelor de comando, a fost ucis în cursul Operației Entebbe de salvare a ostaticilor israelieni și evrei de pe avionul Air France ce fusese răpit și silit sa aterizeze în Uganda de către un grup de militanți extremiști arabi și germani aflați în slujba organizației arabe Frontul Popular de Eliberare a Palestinei.

Întors în Israel în 1978, Binyamin Netanyahu a lucrat ca responsabil cu marketingul la compania locală de mobile „Rim”. Între anii 1978-1980 a stat în fruntea Institutului „Yonatan” de cercetare a terorismului și a organizat mai multe simpozioane internaționale pe această temă. În acest cadru a făcut cunoștință cu un număr de politicieni, între care profesorul Moshe Arens, care l-au introdus în milieu-ul politic.

Activitatea diplomatică[modificare | modificare sursă]

Devenit ambasador al Israelului la Washington, la recomandarea lui Arens, Netanyahu a devenit colaborator apropiat al acestuia ca șef adjunct al misiunii diplomatice, în anii 1982 - 1984. Între anii 1984 - 1988 a îndeplinit funcția de ambasador al Israelului la ONU și s-a distins prin expunerile sale elocvente în fața mijloacelor de media din lume.

De la ministerul de externe la conducerea partidului Likud[modificare | modificare sursă]

În preajma alegerilor parlamentare din 1988 Netanyahu s-a întors în Israel și s-a alăturat partidului de centru-dreapta Likud. Ca unul din favoriți în alegerile interne preliminare din partid, el a fost ales în al 12-lea Knesset pe lista Likudului și numit ministru adjunct de externe, pe lângă titularul ministerului, Moshe Arens, iar ulterior David Levy. Cu acesta din urmă, ce se distinsese mai ales ca activist de partid și sindical, s-a înțeles mai puțin bine și între cei doi au apărut atunci primele semne de rivalitate. După ce a participat la delegația condusă de premierul israelian Itzhak Shamir la convorbirile de pace de la Madrid din 1991, a abandonat ministerul de externe pentru o funcție creată pentru el, cea de ministru adjunct pe lângă cabinetul primului ministru.

După înfrângerea Likudului în alegerile parlamentare de la începutul anului 1992 și dupa retragerea lui Itzhak Shamir în 1993, Netanyahu a fost ales cu mare majoritate ca lider al acestui partid, învingându-i pe ceilalți candidați -David Levi, Beni Beghin și Moshe Katzav. În cursul confruntării pentru conducerea partidului a fost lansată în mass-media povestea existenței unei casete video în care Netanyahu ar fi fost văzut înșelându-și actuala soție cu o psiholoagă care lucrase în echipa sa de relații publice. Apărând de îndată la televiziune, el și-a recunoscut vina, și-a exprimat părerea de rău, și a acuzat fără să pronunțe explicit nume, „un fruntaș al Likudului, înconjurat de criminali”, că ar fi pus la cale o încercare de șantaj contra sa. Aluzia, care s-a înțeles ca referindu-se la rivalul său în partid, David Levi, și la sprijinitorii acestuia, a dus la adâncirea ostilității dintre cei doi politicieni. În cele din urmă nu s-a găsit o asemenea casetă, iar mai târziu Netanyahu și-a cerut scuze pentru cele spuse la adresa lui David Levi.

Ca șef al opoziției Netanyahu a condus o împotrivire acerbă acordurilor de la Oslo dintre guvernul de coaliție israelian condus de Itzhak Rabin și Organizația pentru Eliberarea Palestinei condusă de Yasser Arafat. Netanyahu a avertizat că acordurile vor duce la amplificarea actelor de teroare contra populației israeliene și s-a aflat în fruntea mișcării de protest a dreptei naționaliste și religioase împotriva politicii "procesului de pace" cu arabii palestineni promovate de Rabin și Peres. El a vizitat în mai multe rânduri scena unora din atentatele de teroare efectuate de palestineni (de pildă cel de la 19 octombrie 1994, îndreptat la Tel Aviv împotriva călătorilor din autobuzului de pe linia 5) și în octombrie 1995 s-a aflat în fruntea mitingului furtunos de protest din piața Tzion din Ierusalim.

După asasinarea lui Itzhak Rabin de către un militant din extrema dreaptă religioasă, la conducerea guvernului condus de laburiști, a ajuns Shimon Peres. La alegerile parlamentare din 29 mai 1996, ținute după procedura nouă a votului personal direct pentru postul de prim ministru, Netanyahu l-a învins pe Peres, beneficiind de o majoritate de 50.5% din voturi. Rezultatul a surprins deoarece sondajele de opinie prevăzuseră o victorie a lui Peres la o diferență de peste 5 %. Comentatorii au explicat victoria lui Netanyahu prin mai mulți factori: a.valul de atentate sinucigașe lansat de mișcarea palestiniană islamistă Hamas în luna martie 1996, prezentat de aceasta ca un răspuns la uciderea de către Israel a lui Yehya Ayash, „inginerul” responsabil de executarea de atentate explozive,b.supărarea unora din alegătorii israelieni arabi în urma operației „Fructele mâniei” lansate în Liban de guvernul Peres și în care artileria israeliană a bombardat din greșeală un număr mare de civili aflați la adăpostul ONU în satul Kana,c. succesul lui Netanyahu de a uni în jurul său rândurile tuturor fracțiunilor din Likud, inclusiv cea condusă de David Levi (Gesher), precum și partidul laic de dreapta Tzomet al generalului în rezervă Rafael Eitan,d. reușita lui Netanyahu în disputa televizată cu Peres, e.promisiunea lui Netanyahu că va respecta totuși acordurile încheiate de guvernele precedente,f. sprijinul obținut de Netanyahu din partea populației religioase ultraortodoxe și a hasidimilor Habad (care au lansat lozinca "Netanyahu e bine pentru evrei"), a multora din sectorul evreilor orientali și noilor veniți din fosta URSS, de asemenea g.contribuției organizatorilor campaniei electorale în frunte cu consilierul american Arthur Finkelstein care a folosit slogane electorale simple și eficiente ca „Peres va împărți Ierusalimul” sau „Nu e pace, nu e securitate, nu e vreun motiv de a vota Peres”, de asemenea h.a ajutat fixarea alegerilor la o dată mai îndepărtată de cea a asasinării lui Rabin și într-un moment când partidele de opoziție au avut timp să se organizeze.

Ca prim ministru între anii 1996-1999[modificare | modificare sursă]

Netanyahu a îndeplinit prima dată funcția de prim ministru al Israelului între 18 iunie 1996 - 6 iulie 1999. În domeniul politic s-a concentrat asupra relațiilor cu vecinii arabi palestineni. Așa cum a promis, nu a abolit acordurile de la Oslo cu Organizația de eliberare a Palestinei , dar a subliniat necesitatea reciprocității și respectării obligațiilor luate, după formularea sa " Dacă vor da - vor primi, nu vor da - nu vor primi". În septembrie 1996 s-a întâlnit la punctul de control Erez cu liderul palestinian Yasser Arafat.

El ajuns cu Autoritatea palestiniană la un acord asupra transferării în mâinile ei a puterii și asigurării securității în sectoare ale orașului Hebron

La 4 septembrie 1996 Netanyahu a hotărât deschiderea gurii de nord a tunelului Zidului de apus spre Via Dolorosa în Ierusalimul vechi, ceea ce a provocat un val de tulburări violente arabe pe tot cuprinsul Cisiordaniei și nordul fâșiei Gaza sub impresia temerii, trezite deseori în rândul populației musulmane în cursul veacului al 20 lea, că lucrările inițiate de evrei să nu fie un mijloc de a zdruncina dinadins temelia moscheilor de pe Muntele Templului. Netanyahu a justificat hotărârea prin recomandările experților forțelor de securitate, prin importanța turistică și națională a accesului la „stânca ființei” poporului evreu. În ciocnirile produse au fost uciși 60 de polițiști și civili arabi palestineni, precum și 16 militari israelieni. Și arabii israelieni au declanșat demonstrații de solidaritate cu frații lor de dincolo de linia verde.

Prim ministru in 2009-2013[modificare | modificare sursă]

In 2009 Netanyahu a format un cabinet foarte mare, având 30 miniștri și 9 miniștri adjuncți, asemănător cu primul guvern al lui Ariel Sharon. În cursul acestei guvernări, Netanyahu a înghețat vreme de zece luni construirea de așezări evreiești pe teritoriul Cisiordaniei, apoi a reluat-o. A trebuit să facă față la expedițiile așa-numitelor "flotile ale păcii" organizate de activiști pro-palestineni din Israel și mai ales din străinătate, care au avut intenția de a străpunge blocada navală impusă de Israel Fâșiei Gaza controlate de mișcarea islamistă Hamas. Incidentul asaltării de către soldați israelieni a unei asemenea misiuni a vasului turcesc Marmara, și în care au fost omorâți câțiva din militanții musulmani din Turcia, după ce capturaseră un soldat israelian, a dus la agravarea crizei, deja existente, în relațiile dintre Turcia și Israel.

Guvernul Netanyahu a consimțit, în schimbul soldatului Ghilad Shavit, la eliberarea din închisoare a sute de membri ai Hamas, ce fuseseră condamnați la închisoare în Israel pentru crime de teroare, mai ales din cursul celei de-a doua Intifade. Sutele de rachete lansate apoi de Hamas asupra localităților din sudul și centrul Israelului au dus guvernul Netanyahu la decizia de a iniția în toamna anului 2012 operația „Coloana de fum” care a pus capăt acestor atacuri. De asemenea a fost construit un gard de apărare la frontiera cu Egiptul pentru a împiedica infiltrarea de teroriști în Israel și contrabanda cu arme organizată de Hamas și aliații săi.

În politica externă Netanyahu a căutat să convingă lumea de pericolul înarmării nucleare a Iranului, și a obținut un suport diplomatic internațional pentru operația Coloana de fum contra Hamasului. Israelul a fost cooptat în timpul acestei guvernări la OECD- Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare. În cuvântarea sa la Universitatea Bar Ilan s-a pronunțat pentru o solutie pașnică a conflictului israelo-arab pe baza coexistenței a două state pe teritoriul fostei Palestine mandatare: cel evreiesc - Israel, și celălalt, arab palestinian. În schimb, nemulțumit de ceea ce a definit ca lipsa de concesii din partea Autorității Palestinene, inclusiv lipsa recunoașterii de către aceasta a caracterului evreiesc al statului Israel, Netanyahu s-a opus, fără succes primirii Autorității Palestinene la ONU în calitate de observator. Deși a reușit să prevină, cu ajutorul guvernatorului Stanley Fischer și a măsurilor economice luate încă din anii precedenti, repercusiuni grave ale crizei mondiale asupra economiei Israelului, a trebuit să se măsoare cu un val fără precedent de proteste sociale mai ales ale păturii mijlocii.

În fruntea unei noi coaliții, din martie 2013[modificare | modificare sursă]

În urma alegerilor parlamentare din 2013 în care partidul condus de el, Likud Beitenu, a pierdut un număr de mandate, deși a rămas principala formațiune politică din Knesset, Nethanyahu a format o nouă coaliție guvernamentală împreună cu liderii mai tineri și carismatici ai noului partid de centru Yesh Atid („Avem viitor”)(condus de ziaristul și moderatorul de televiziune Yair Lapid) și al partidului național religios „Vatra evreiască” (condus de omul de calculatoare și de afaceri Naftali Bennet), precum și cu mica formațiune politică de centru „Hatnuá” - (Mișcarea) a lui Tzipi Livni, fiind nevoit, pentru moment, să se despartă de partidele rabinilor ultra ortodocși care au trecut în opoziție.

Binyamin Netanyahu a fost căsătorit de trei ori: din prima căsătorie cu Dr. Myriam Weizmann (Haran), s-a născut fiica sa,Noa; a doua sa soție a fost Fleur Cates, care s-a convertit la iudaism, iar a treia și actuala sa soție, psiholoaga Sara Ben Artzi, este mama fiilor săi, Yair si Avner.

Cărți[modificare | modificare sursă]

Binyamin Netanyahu a scris în trecut cinci cărți, consacrate chestiunii combaterii terorismului în lume și conflictului din Orientul Apropiat:

  • International Terrorism: Challenge and Response (The Jonathan Institute, 1980) (ISBN 0-87855-894-2)
  • Terrorism: How the West Can Win (Farrar Straus & Giroux, 1986) (ISBN 0-380-70321-1)
  • A Place Among the Nations (Bantam, 1993) (ISBN 0-553-08974-9)
  • Fighting Terrorism: How Democracies Can Defeat Domestic and International Terrorism (Diane Pub Co, 1995) (ISBN 0-374-52497-1)
  • A Durable Peace: Israel and Its Place Among the Nations (Warner Books, 2000) (ISBN 0-446-52306-2)

Articole:

  • "On Terrorism"

Legături externe[modificare | modificare sursă]


Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Beniamin Netaniahu