Căsătorie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Căsătorie la starea civilă
Mire și mireasă semnând actele de stare civilă
Căsătorie regală în Suedia
Căsătorie regală în Anglia
Mașină din alaiul nupțial

Căsătoria este o uniune legalizată prin care două persoane de obicei de sexe diferite sau mai mult de doi parteneri (în țările care recunosc poligamia) s-au decis să întemeieze o familie, să trăiască și să-și împartă veniturile și bunurile materiale în comun. Prin actul căsătoriei se creează o relație de rudenie între familiile persoanelor implicate. Căsătoria este o instituție în care relațiile interpersonale, de obicei, intime și sexuale, sunt recunoscute într-o varietate de moduri, în funcție de cultura sau subcultura în care se petrece. O astfel de uniune, de multe ori formalizată printr-o ceremonie de nuntă, poate fi, de asemenea, numită căsătorie. În anumite țări și persoanele de același se sex se pot căsători din punct de vedere legal.

Din punct de vedere juridic, căsătoria formează o categorie familială în sine. Soții nu sunt nici rude și nici afini și formează împreună o familie nouă.[1]

Motivele[modificare | modificare sursă]

Oamenii se căsătoresc pentru mai multe motive, printre care printre care: motive juridice, sociale, emoționale, economice, spirituale ori religioase. Acestea ar putea include căsătoriile aranjate, obligațiile de familie, înființarea juridică a unei unități de familie nucleară, protecția juridică a copiilor. Actul căsătoriei, de obicei, creează obligații legale între persoanele implicate. În unele societăți aceste obligații extind, de asemenea, pentru membrii familiilor celor care se căsătoresc.

Tipuri de căsătorie recunoscute[modificare | modificare sursă]

Căsătoria este, de obicei recunoscută de către stat, către o autoritate religioasă, sau de către ambele autorități. Este adesea privită ca un contract.

Istoric căsătoria a luat forma unei căsătorii religioase. Acest procedeu este însoțit de diferite ritualuri și elemente festive ca nuntă, diferă după cultura sau poziția în ierarhia socială a celor doi parteneri. În România căsătoria religioasă se mai numește și cununie și, în general, se încheie în fața unui preot.

Căsătoria civilă reprezintă conceptul legal de căsătorie ca instituție a codului civil, indiferent de apartenența religioasă, în conformitate cu legislația țării în care are loc. Căsătoria civilă se încheie în general la un ofițer al stării civile. Există și excepții care permit încheierea căsătoriei de către alte persoane (de exemplu căpitanul unui vapor sau aeronave).

Istoric[modificare | modificare sursă]

În Biblie[modificare | modificare sursă]

Conform Bibliei, căsătoria înseamnă transfer de proprietate asupra femeii (de la tată către soț).[2]

În iudaism[modificare | modificare sursă]

La evreii antici căsătoria era o treabă de familie și nu existau ceremonii religioase de căsătorie.[3] Participarea unui preot sau rabin nu era necesară.[3]

În creștinism[modificare | modificare sursă]

Căsătoriile creștine se întemeiază pe învățăturile lui Isus și ale apostolului Pavel.[4] Azi multe culte creștine consideră căsătoria drept sacrament, o instituție sacră sau un legământ,[5] dar nu a fost întotdeauna așa,[6] înainte de a fi recunoscută în mod oficial drept sacrament de Biserica Catolică la Conciliul de la Verona din 1184.[7] Înainte de asta, nu exista un ritual pentru a încheia căsătoria: "Legămintele căsătoriei nu era necesar să fie făcute într-o biserică și nici nu se cerea ca un preot să fie de față. Un cuplu își putea manifesta consimțământul reciproc oriunde și în orice moment."[8][6]

În decretele asupra căsătoriei ale Conciliului Tridentin (sesiunea a XXIV-a din anul 1563) validitatea căsătoriei a devenit funcție de a avea loc în fața unui preot plus doi martori,[6][9] iar a prin a stipula că nu mai era nevoie de consimțământ din partea părinților au încheiat o dispută care se prelungea începând din secolul al XII-lea.[9] În cazul unui divorț, partea nevinovată nu avea drept de recăsătorire cât timp trăia cealaltă parte la căsătorie, chiar dacă acea persoană comisese adulter.[9]

Abia în secolul al XVI-lea Biserica Catolică a permis ca ceremoniile de căsătorie să aibă loc în biserici, până atunci având loc în porticul bisericilor.[6]

Martori antici ai intervenției clerului în cadrul căsătoriilor îi includ pe Tertullian, care vorbește de creștini care "cer căsătoria" de la clerici,[10] și Ignatie al Antiohiei, care afirma că creștinii ar trebui să se unească cu aprobare din partea episcopului.[11] Începând din secolul al IV-lea era considerat obligatoriu pentru creștini ca a lor căsătorie să fie binecuvântată de clerici,[12][13][14][15] ceea ce devenise rutină în vremea respectivă.[16] Dar până în secolul al XX-lea unele căsătorii au continuat să fie realizate fără respectarea acestei obligații. Deci, pentru cea mai mare parte a istoriei bisericii vestice (latine), căsătoria a fost realizată (conform tradițiilor romane și iudaice) fără prezența clerului, în conformitate cu obiceiurile locale.[17] În timp ce în Est preotul era privit drept sacerdotul sacramentului, în Vest cei care se căsătoreau erau sacerdoții, cu condiția să fie botezați, iar acordul lor reciproc era dovadă suficientă a existenței unei căsătorii sacramentale, a cărei validitate nu depindea nici de prezența martorilor, nici de respectarea legii din celui de-al Patrulea Conciliu Lateran din 1215, care interzisese căsătoriile clandestine și cerea facerea unor anunțuri înainte de căsătorie.[18][19] Validitatea acestor căsătorii bătea chiar validitatea unei căsătorii ulterioare, desfășurată în biserică, chiar dacă prima era făcută sub un copac sau într-o tavernă.[20] Chiar după Conciliul Tridentin obligase la a o face în fața unui preot sau delegat al său și cel puțin doi martori pentru a fi validă, situația anterioară a continuat în multe țări în care decretul conciliului nu fusese promulgat. Aceasta a luat sfârșit abia în 1908, la intrarea în vigoare a decretului Ne Temere. Totuși, chiar în Vest, unde căsătoriile chiar fără participarea clericilor erau considerate valide, un Romeo și o Julietă care se căsătoreau fără consimțământul părinților lor ar fi preferat ca unirea lor să fie binecuvântată de un preot. Există dări de seamă despre servicii nupțiale reale în Estul bisericii pe atunci unite începând din secolul al VII-lea,[21] dar primul raport scris detaliat al unei nunți creștinești în Vest datează din secolul al IX-lea și pare să fie identică serviciului nupțial din Roma antică.[17] Păstrarea obiceiurilor locale de căsătorie a fost recunoscută de Conciliul Tridentin, care a decretat: "Dacă vreo provincie are în această privință obiceiuri sau ceremonii lăudabile, dar diferite față de cele numite anterior, sfântul conciliu dorește în mod sincer ca ele să fie în mod sigur păstrate."[22] Aceeași latitudine există și azi în designul ritualurilor de căsătorie sau în adaptarea celor existente.[23]

De-a lungul Evului Mediu căsătoriile erau aranjate, unele începând cu nașterea, iar aceste promisiuni timpurii de căsătorie erau adesea folosite pentru a realiza tratate între diferite familii regale, nobili și moștenitori de feude. Biserica se opunea acestor căsătorii impuse și a mărit numărul de prevederi de anulare ale unor astfel de aranjamente.[24] Odată cu răspândirea creștinătății în perioada romană și Evul Mediu, ideea alegerii libere în selectarea partenerului de căsătorie a devenit mai populară, răspândindu-se odată cu ea.[24]

În secolul al XII-lea, Papa Alexandru al III-lea a decretat că ceea ce forma o căsătorie era acordul reciproc liber exprimat de către soți, nu decizia părinților sau tutorilor lor.[25] După aceea căsătoriile clandestine au început să prolifereze, ceea ce a făcut ca tribunalele ecleziastice să aibă de hotărât care dintr-o serie de căsătorii a fost prima și prin urmare singura validă.[26][27] Deși "detestate și interzise" de biserică,[28] ele erau recunoscute drept valide. Astăzi, în mod similar, catolicilor le este interzis să încheie căsătorii mixte fără permisiune din partea autorităților bisericești (catolice), dar dacă cineva încheie astfel de căsătorii fără o astfel de permisiune, dacă celelalte condiții sunt îndeplinite, căsătoria este considerată validă, dar ilicită.

Puritanii, deși aveau o mare prețuire pentru căsătorie, o considerau o treabă lumească ("civilă") mai degrabă decât "religioasă", fiind "sub jurisdicția tribunalelor civile".[29] Ei au ajuns la această concluzie deoarece în Biblie nu există niciun exemplu de căsătorie încheiată de un cleric și nicio mențiune că rolul clericilor ar fi și acela de a încheia căsătorii. Ei considerau căsătoria drept un "remediu împotriva concupiscenței"[29] și având un scop spiritual.

Unele culte permit desfacerea căsătoriei prin divorț sau de anulare. Religia catolică nu permite decât în situații excepționale desfacerea căsătoriei religioase[30]. Religia ortodoxă este puțin mai permisivă, permițând desfacerea căsătoriei din motiv de adulter sau dacă ambii soți decid să se călugărească[31].

Perspective feministe[modificare | modificare sursă]

În sens oficial termenul de căsătorie desemnează o relație aprobată cultural prin care se legitimează o uniune economică și sexuala, de obicei între un bărbat și o femeie, o instituție socială strict reglementată printr-un set de norme culturale, politice, sociale, economice și religioase.

Analizele feministe au atacat concepția patriarhală a „căsătoriei” în mod direct- prin repunerea în discuție a drepturilor femeii în cadrul legislației privitoare la familie- și indirect- prin contestarea noțiunilor și valorilor „familiei” tradiționale.

A. Studiile feministe ale instituției „căsătoriei” din perspectiva legală au plecat de la redefinirea reglementărilor legale ale realizării sau disoluției uniunii legale dintre un bărbat și o femeie plus a celor care vizează custodia și sprijinul copiilor născuți în interiorul sau în exteriorul unei căsătorii. Mișcarea pentru eliberarea femeilor a considerat că femeile și bărbații trebuie să se schimbe iar schimbarea trebuie să apară în domeniul public al legii și politicii ca și în domeniul particular al familiei și sexualității:” Democrația participativă începe acasă” . Dreptul familiei nu s-a mai referit astfel exclusiv la cuplul tradițional: soț-soție-copii- ci și-a extins aplicabilitatea plecând în principal de la relațiile de rudenie între membrii familiei (care pot fi interne sau externe căsătoriei formal recunoscute).

B. În ciuda mutațiilor înregistrate de intrarea femeilor pe piața forței de muncă plătită și redefinirea rolurilor sociale de gen, feministele din științele sociale au dezvăluit persistența unui hegemonism masculin în cadrul instituției „căsătorie”:

  • Limitarea femeilor la activități legate de sfera casnică (rolul de gospodină și cel de mamă atribuit femeii) mențin permanentizarea femeii în poziția de oprimare și subordonare în raport cu bărbații/soții lor;
  • Soțiile ca grup social au responsabilități principale legate de sarcinile casnice, grija față de copil și grija pentru alți membrii ai familiei chiar dacă ele lucrează salariat
  • Soțiile sunt încă dezavantajate economic în căsătorie și, reciproc, ele sunt încă discriminate în lumea muncii salariate;
  • Din punct de vedere statistic femeile sunt mai predispuse la a fi atacate, violate sau omorâte în casă chiar de soți sau parteneri masculini decât de un străin.

Mișcarea feministă pentru reformarea familiilor a acționat astfel pentru o schimbare în redistribuirea puterii de-a lungul dimensiunii de gen atât în interiorul relației maritale cât și în sfera publică. Studiile feministe au identificat mecanismele prin care relațiile subordonat-supraordonat din căsătorie se reproduce în exteriorul cuplului și au condus la apariția a noi tipuri de „familii” alternative: uniunile consensuale heterosexuale sau cuplurile homosexuale. La ora actuală dezbaterile feministe asupra „căsătoriei” pun un accent deosebit atât pe aspectele practice-legale- cât și pe relația existentă între acest termen și conceptele (conexe) de „rudenie”, „familie” și „gospodărie”.

Note[modificare | modificare sursă]

  • Code, L. (ed.), 2000, Encyclopedia of Feminist Theories, Routledge, London and New York: Routledge.
  • Kramarae, Ch., Sinder, D (eds.), 2000, Routledge International Encyclopedia of Women, New York and London: Routledge.
  • Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord), 1993, Dicționar de Sociologie, București: Ed. Babel.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Dragomir, O, Miroiu M, Lexicon feminist, Polirom, Iasi, 2002, Valentina Marinescu.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Rudenia și afinitatea în procesele civile
  2. ^ Coogan, Michael (octombrie 2010) (în engleză). God and Sex. What the Bible Really Says (ed. 1st). New York, Boston: Twelve. Hachette Book Group. p. 102. ISBN 978-0-446-54525-9. http://books.google.nl/books?id=2_gPKQEACAAJ&dq=god+and+sex&hl=nl&ei=4fbCTaPKDpGXOrq88Z0I&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CEcQ6AEwAQ. Accesat la 5 mai 2011 
  3. ^ a b Sumner, William Graham (2007) [1906]. „X. The Marriage Institution” (în engleză). Folkways: A Study of Mores, Manners, Customs and Morals. New York: Cosimo, Inc. p. 398. ISBN 9781602067585. OCLC 254079323. http://books.google.nl/books?id=DoY-tEMgJ8UC&pg=PA398&lpg=PA395&focus=viewport&dq=marriage+ceremony+%22early+christianity%22&hl=nl. „The whole proceeding was a domestic and family affair, in which no priest or other outsider had any part, except as witness, and there was no religious element in it.1 Bergel, Eheverhält. der Juden, 19.” 
  4. ^ Witte Jr., John (1997). From Sacrament to Contract: Marriage, Religion, and Law in the Western Tradition. Westminster John Knox Press. pp. 39–40. ISBN 0-664-25543-4 
  5. ^ Religions – Christianity: Marriage and weddings”. BBC. http://www.bbc.co.uk/religion/religions/christianity/ritesrituals/weddings_1.shtml. 
  6. ^ a b c d Monger, George P. (2004). „Christian Weddings” (în engleză). Marriage Customs of the World: From Henna to Honeymoons. Santa Barbara, CA: ABC CLIO. pp. 70-71. ISBN 9781576079874. OCLC 469368346. http://books.google.nl/books?id=o8JlWxBYs40C&pg=PA70&dq=marriage+ceremony+%22early+christianity%22&hl=nl&sa=X&ei=OQX7VNjyPMKsUaGlgfAM&ved=0CDIQ6AEwBzgK 
  7. ^ Francis Schüssler Fiorenza; John P. Galvin, eds (1991). Systematic Theology: Roman Catholic Perspectives. 2. Fortress Press. p. 320. ISBN 978-1-4514-0795-2. http://books.google.com/books?id=_Tp7KLNb3xcC&pg=PA320&dq=Fiorenza+%22Innocent+III+required. Accesat la 7 octombrie 2014 
  8. ^ McSheffrey, Shannon (2006). Marriage, sex, and civic culture in late medieval London. University of Pennsylvania Press. p. 21. ISBN 978-0-8122-3938-6. http://books.google.co.nz/books?id=dJX_Nr2fdzAC&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false. Accesat la 16 aprilie 2012 
  9. ^ a b c O'Malley, John W., in The Sensuous in the Counter-Reformation Church, Eds: Marcia B. Hall, Tracy E. Cooper, 2013, Cambridge University Press, ISBN 978110701323032-36, google books, p. 31.
  10. ^ Philip L. Reynolds, John Witte (editors), To Have and to Hold (Cambridge University Press 2007 ISBN 978-1-13946290-7), p. 98
  11. ^ St. Ignatius of Antioch to Polycarp (Roberts-Donaldson translation)”. Earlychristianwritings.com. 2 februarie 2006. http://www.earlychristianwritings.com/text/ignatius-polycarp-longer.html. Accesat la 27 august 2010. 
  12. ^ Fintan Gavin, Pastoral Care in Marriage Preparation (Gregorian University Bookshop 2004 ISBN 978-88-7652997-9), p. 12
  13. ^ Ladislas Örsy, Marriage in Canon Law (Gracewing 1986 ISBN 978-0-89453651-9), p. 157
  14. ^ Philip Lyndon Reynolds, Marriage in the Western Church (Brill 1994 ISBN 978-90-0410022-0), chapter 16
  15. ^ John Anthony McGuckin, The Encyclopedia of Eastern Orthodox Christianity (Wiley 2010 ISBN 978-1-44439254-8), p. 380
  16. ^ Demetrios J. Constantelos, "Practice of the Sacrament of Matrimony according to the Orthodox Tradition" in The Jurist, vol. 31, no. 4 (Fall 1971), p. 620
  17. ^ a b Karen Armstrong,The Gospel According to Woman: Christianity's creation of the sex war in the west, London, 1986
  18. ^ Fourth Lateran Council, canon 51
  19. ^ Witte (2012), p. 91
  20. ^ Norman Tanner, New Short History of the Catholic Church (Continuum 2011 ISBN 978-0-86012455-9), p. 92
  21. ^ Constantelos (1971), p. 621
  22. ^ Decree concerning the reform of matrimony, chapter I
  23. ^ Rite of Marriage (1969), 12-18
  24. ^ a b Pernoud, Régine (2000). Those terrible Middle Ages: debunking the myths. San Francisco: Ignatius Press. p. 102. ISBN 978-0-89870-781-6 
  25. ^ Kenneth Pennington, "Pope Alexander III" in Frank J. Coppa (editor), The Great Popes through History: An Encyclopedia
  26. ^ Russell B. Shaw, Our Sunday Visitor's Catholic Encyclopedia (Our Sunday Visitor Publishing 1998 ISBN 978-0-87973669-9), pp. 241-242
  27. ^ Peter Marshall, The Reformation: A Very Short Introduction (Oxford University Press 2009 ISBN 978-0-19157888-5)
  28. ^ Augustinus Lehmkuhl, "Sacrament of Marriage" in Catholic Encyclopedia (New York 1910)
  29. ^ a b Feige, Diana, and Franz G M. Feige. "Love, Marriage, and Family in Puritan Society." Dialogue & Alliance 9, no. 1 (March 1, 1995): 96-114. ATLA Religion Database with ATLASerials, EBSCOhost (accessed December 3, 2010). P109
  30. ^ "Can. 853 - (cf 1141) Legătura sacramentală a căsătoriei, odată ce căsătoria a fost consumată, nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească și din nici un motiv, cu excepția morții.". Pentru mai multe detalii se poate consulta Dreptul Canonic despre familie
  31. ^ "Biserica admite desfacerea casatoriei doar in doua situatii: a) cand ambii soti au hotarat sa intre in monahism; b) pe motiv de adulter." (citat de situl web crestinortodox.ro)

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Căsătorie
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Căsătorie