Limba ebraică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ebraica este o limbă semitică,făcând parte din grupul semitic al familiei de limbi afro-asiatice (hamito-semitice) , vorbită de peste şapte milioane de oameni în Israel şi cunoscută în diverse grade de un număr considerabil de persoane din comunităţile evreieşti din lume. În Israel este una din cele două limbi de stat (ebraica şi araba) şi este vorbită de majoritatea populaţiei ţării. Aproximativ în secolul XIII î.Hr. au fost scrise în limba ebraică cele cinci cărţi ale lui Moise (Pentateuh), cărţi care, împreună cu cele ale profeţilor, sunt considerate de către mulţi a fi mesajul lui Dumnezeu pentru umanitate.

[modifică] Originile limbii ebraice

Un fragment din Tanah (Biblie), care conţine Cele Zece Porunci

Ebraica este o limbă semitică şi aparţine unui grup mai larg , cel semitic , al familiei limbilor afro-asiatice (hamito-semitice ) . Etapele limbii ebraice vechi repetă dezvoltarea limbii scrise şi coincide cu apariţia textelor clasice.

[modifică] Etapele dezvoltării limbii ebraice

La origine a fost probabil un dialect canaanit , înrudit cu feniciana si aflat în uzul triburilor israelite antice . In Biblie apare sub numele de "limba din Canaan" sau din Iudeea (yehudit = iudee )

Perioada biblică. Surse: Biblia (Vechiul Testament) sau Tanahul.
Perioada post-biblică. Surse: Mişna şi Manuscrisele de la Qumran.
Perioada Talmudului şi a Masoreţilor. Surse: Midraş, Piutim, Talmud.
Perioada medievală. Surse: Comentariile biblice şi Talmudice (Raşi, Maimonide, Nahmanid); poeţi hispanici (Iehuda Ha-Levi, Ibn-Ezra); Kabbala.
Perioada secolelor XVIII-XIX Surse: Reviste, ziare, romane, manuale şcolare la toate disciplinele.
Perioada renaşterii limbii ebraice (secolul al XX-lea). Limba, care timp de 18 secole a fost socotită una moartă devine în secolul al XX-lea limbă de stat a Palestinei sub mandat britanic (alaturi de arabă şi engleză ), si apoi limbă oficială a Israelului. Aceasta a devenit posibil datorită eforturilor unui grup de cărturari şi activişti entuziaşti sub conducerea lui Eliezer Ben-Yehuda. Renaşterea limbii ebraice se înscria perfect în mişcarea şi ideologia sionistă. Importante în acest respect sînt cuvintele lui Haim Weizmann, viitorul preşedinte la Israelului: "Noi nu am venit în Eretz-Israel să copiem viaţa Varşoviei, Pinskului sau Londrei. Esenţa sionismului este de a transforma valorile pe care evreii le-au acumulat sub influenţa altor culturi". În anul 1905 la Yaffo se deschide primul gimnaziu ,denumit "Herzliya", cu predarea numai în limba ebraică. Succesul renaşterii limbii a fost condiţionat de o politică de implementare forţată a limbii ebraice în instituţiile şi organizaţiile de stat.

Se disting următoarele etape ale limbii ebraice clasice:

ebraica biblică arhaică sec X-VI înainte de Cristos),
ebraica clasică (secolul al VI-lea înainte de Cristos),
ebraica biblică tîrzie (secolele VI-VI înainte de Cristos),
ebraica manuscriselor din Qumran(secolul III înante de Cristos - secolul I era noastră)
ebraica textelor mişnaice( sec. I-V era noastră).

Uneori toate perioadele limbii ebraice antice sînt divizate în două perioade: perioda ebraicii biblice şi perioada ebraicii mişnaice. In timpul Imperiului Bizantin timpuriu (secolul al IV era noastră) ebraica vorbită dispare mai ales după apariţia textului Mişna şi după războiul lui Bar Kochba din 135 e. n.

[modifică] Ebraica textelor din Mişna şi Talmud

Denotarea ebraicii mişnaice este introdusă pentru a distinge dialectul Talmudului de cel al Tanahului (Vechiului Testament). Dialectele textelor talmudice se împart în două grupuri: ebraica mişnaică (sau tannaită), care era o limbă vorbită, şi ebraica amoraică, care era o limbă literară, preponderent scrisă.

Cel mai vechi text talmudic a fost Mişna משנה, care a fost scris aproximativ în anul 200 e. n. în aşa numita ebraică mişnaică. Acelaşi dialect al ebraicei a fost observat şi în manuscrisele de la Marea Moartă. Ebraica mişnaică este considerat un dialect al limbii ebraice clasice şi a funcţionat ca limbă de comunicaţie în Israel.

O formă de tranziţie a limbii ebraice poate fi întâlnită în textele care au fost scrise drept comentariu la Mişna în următoarele secole: Midrashim (Sifra, Sifre, Mechilta) şi culegerea de comentarii suplimentare la Mişna cunoscută ca Tosefta תוספתא.Peste un secol după scrierea textului Mişna, ebraica mişnaică a încetat de a fi folosită ca limbă curentă vorbită. Totuşi ebraica a supravieţuit ca limbă literară şi liturgică in forma "amoraică", care poate fi găsită în Ghemara (comentarii suplimentare la Mişna şi Baraitot),alături de textul dominant scris in arameică .

[modifică] Ebraica medievală

După înregistrarea Talmudului au apărut o varietate de dialecte medievale ebraice. Cel mai răspîndit dintre ele a fost ebraica tiberiană sau masoretică, un dialect din Galilea, care a devenit standardizat în vocalizarea textelor scrise. Ebraica tiberiană reprezintă lucrarea de vocalizare a textelor biblice, pentru a păstra exact pronunţia corectă a cuvintelor.Cărturarii care au promovat-o , "masoreţii", au adăugat semnele diacritice (nekudoth) pentru a folosi textele în cântările liturgice. Unicul text masoretic păstrat este Codexul Aleppo, scris în secolul al X-lea e. n.

Codexul Aleppo: Biblia ebraică cu vocalizarea masoretică. Sec. al X-lea.

În Secolul de Aur al culturii evreieşti din Peninsula Iberică s-au scris cele mai însemnate lucrări la capitolul gramatică şi lexicologie al ebraicii biblice. Necesitatea de a exprima concepte abstracte împrumutate din filosofia clasică greacă sau arabă a impus învăţaţilor medievali să împrumute termeni şi structuri gramaticale din aceste limbi sau să creeze cuvinte noi cu ajutorul rădăcinilor ebraice existente.

O altă personalitate care a cizelat ebraica medievală a fost Maimonide, care a folosit (pe lângă scrierile sale în limba arabă) o ebraică bazată pe tradiţia mişnaică. Literatura rabinică ulterioară este scrisă într-un amestec dintre stilul lui Maimonide şi ebraica arameică a Talmudului.

În Evul Mediu ebraica a fost folosită ca limbă de comunicare între evrei din diferite ţări, în special în domeniul comerţului.

[modifică] Folosirea limbii ebraice în liturgie

Limba ebraică întotdeauna a fost o limbă a rugăciunilor şi studiului pentru religia iudaică. Istoric s-au constituit următoarele sisteme de pronunţie ale limbii ebraice.

Ebraica aşkenazilor a apărut în Europa centrală şi de est şi este folosită în serviciul divin în Israel şi peste hotare. Acest grai a fost influenţat de limba idiş.

Ebraica sefarzilor a fost şi este vorbită de evreii din Spania şi Portugalia. Pronunţia acestui grai reprezintă baza fonologiei ebraice contemporane. Ebraica sefarzilor a fost influenţată de limba ladino.

Ebraica mizrahică (orientală) este un grup de graiuri, apropiate in general de cel sefard , folosite de evrei în ţările lumii islamice. Probabil au fost influenţate de limba arameică şi de dialectele limbii arabe. Unii lingvişti susţin că acest grai provine direct de la ebraica biblică.

Cele două sisteme de pronunţie - aşkenaz şi sefard - sunt folosite în ritul mosaic şi în educaţia religioasă în Israel şi alte ţări. Unii evrei in Israel şi în Diaspora pot vorbi în ambele graiuri (pronunţări) .

[modifică] Ebraica modernă

În epoca modernă, începînd cu secolul al XIX-lea limba ebraică este supranumită "ebraica contemporană", "ebraica israeliană", "noua ebraică" ("ivrit hadashá"). Ebraica contemporană a păstrat multe caracteristici ale graiului sefardic, dar s-a îmbogăţit considerabil cu neologisme numeroase (mai ales din domeniul tehnicii ,ştiinţei şi administraţiei ) şi cu împrumuturi de cuvinte şi expresii din limbile europene (mai ales din engleză, rusă, germană, idiş), şi din cea arabă.

Forma şi uzul literar al limbii ebraice contemporane începe cu Haskala (Iluminismul evreiesc ) din mijlocul sec. al XIX-lea. În acea perioadă apar o serie de publicaţii periodice în limba ebraică (e.g. HaMagid ( în Prusia). Între poeţii care au scris în ebraica modernă s-au distins Chaim Nachman Bialik şi Shaul Tchernichovsky.

Renaşterea limbii ebraice ca limbă maternă a fost iniţiată de eforturile lui Eliezer Ben-Yehuda (1858-1922 (אליעזר בן–יהודה). S-a alăturat Mişcării Sioniste naţionale şi în 1881 a emigrat în Palestina, atunci o parte a Imperiului Otoman. Motivat de idealurile de renovare a modului de viaţă din diaspora evreiască europeană (ştetl), Ben-Yehuda începe să caute căi pentru a transforma o limbă liturgică şi livrescă într- una vorbită. Efortul principal a fost de a deschide instituţii de învăţământ care să folosească numai ebraica ca limbă de predare. Pentru a realiza acest proiect Ben-Yehuda a scris o serie de manuale şcolare. Numai după cea de-a doua Alia (val de reîntoarcere a evreilor în Israel) se poate constata o mişcare organizată de modernizare a limbii. În 1922 Mandatul Britanic asupra Palestinei a recunoscut ebraica ca una din cele trei limbi oficiale,ceea ce a contribuit la difuzarea si consolidarea locului acesteia în toate sferele învăţământului, ştiinţei, economiei şi politicii.

Biblia ebraică (תנ"ך Tanahul) este scrisă în limba clasică ebraică din perioada exilului babilonian in secolul al VI-lea înainte de Cristos. De aceea evreii au numit ebraica în decursul veacurilor "limbă sacră (sfântă)" Leshôn Ha-Kôdesh (לשון הקודש).

După căderea Ierusalimului în anul 70 şi începutul diasporei evreieşti, ebraica a devenit limbă literară, folosită în rugăciune şi studiul Bibliei. A fost reînviată în secolul al XIX lea şi al XX - lea , pentru a înlocui graiurile iudeo-arabe, iudeo-arameice,iudeo-buhare, limba ladino şi limba idiş ca limbă naţională a evreilor. Ebraica a putut deveni astfel şi limba oficială a statului evreiesc modern Israel.

[modifică] Sistemul de scriere şi vocalizare

Limba ebraică contemporană foloseşte alfabetul ebraic (pătrat). Alfabetul pătrat de asemenea este folosit în aramaică şi idiş. Acest alfabet a fost împrumutat din arameică în sec. al VI-lea înainte de Cristos. În alfabetul ebraic fiecare semn denotă un anumit sunet. În total alfabetul conţine 22 de semne, toate fiind consonante. În ebraică nu există semne alfabetice care ar fi vocale, dar unele litere (alef, ain, iud şi vav) şi-au pierdut calitatea de consoane şi sunt folosite ca vocale. Scrierea literelor se face una după alta, fără legătură, de la dreapta spre stânga. Scrierea ebraică nu cunoaşte litere majuscule şi minuscule. Există două seturi de litere: unul pentru tipar, şi unul pentru scrierea de mână.

א Alef	ב Bet	ג Gimel	ד Dalet
ה He	ו Vav	ז Zain	ח Het
ט Tet	י Iud	כ Kaf	ך Kaf (finală)
ל Lamed	מ Mem	ם Mem (finală)	נ Nun
ן Nun (finală)	ס Sameh	ע Ain	פ Pe
ף Pe (finală)	צ Ţadi	ץ Ţadi (finală)	ק Kuf
ר Reş	ש Şin	ת Tav

Vocalele sînt înregistrate cu ajutorul vocalizării - aşa numitele (נקודות) "nekudot " - o serie de puncte şi linioare (ştrihuri). În majoritatea textelor vocalizarea este omisă, dar se păstrează în mod obligatoriu în textele religioase,în cântece, în poezii, in manualele şcolare şi în cărţile pentru copii.

[modifică] Sistemul de notare a vocalelor

Semnele de notare a vocalelor sînt folosite în texte pentru a completa textul consonantic cu vocale. Pronunţia sunetelor "a, e, i, o,u "coincide în general cu cele din limba română . Vocalele în limba ebraică nu sînt palatalizate înaintea sunetelor i, e . Vocalele sunt scrise dedesubtul sau deasupra literei.

Senmul vocalizării	Denumirea semnului
ַ	Patah	а	אַתָּה(ata), עַיִן(iain)
ָ	Kamaţ	а	קָרָא (kara)
ֵ	Ţere	e închis	בֵּן (ben)
ֶ	Segol	e deschis	דֶּרֶךְ (dereh)
ִ	Hirik	i	אִם (im)
י ִ	Hirik cu yod	i	כִּי (ki)
ֹ	Holam haser	о	כֹּהֵן (kohen)
ֹו	Holam male	о	טוֹב (tov)
ָ	Kamaţ katan	о	כָּל (kol)
ֻ	Kubbuţ	u
ו	Şuruk	u	הוּא (hu)

Unele vocale neaccentuate pot fi notate cu ajutorul semnului Şva ְ (două puncte sub literă), sau cu ajutorul unei combinaţii Şva şi semnele segol, kamaţ şi patah. Acest grup este numit hataf-vocale.

Hataf - vocale :

Senmul vocalizării	Denumirea semnului
ֳ	hataf-kamaţ		sunet neaccentuatb
ֲ	hataf-patah		sunet neaccentuat а
ֱ	hataf-segol	אֱלֹהִים (elohim)	sunet neaccentuat e deschis

Textul versetului din Geneza 1:9 "Şi a zis Dumnezeu "Să se strângă apele".
Literele sînt scrise cu negru, semnele de vocalizare în roşu, semnele de cantilare în verde

Faptul că unui sunet îi revine mai multe semne de notare este explicat tradiţional prin diferenţierea sunetelor lungi şi scurte. În ebraica contemporană această diferenţă în pronunţie nu mai există, dar s-a păstrat în scrierea şi ortografierea cuvintelor.