Sionism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Modificarea acestei pagini de către utilizatorii anonimi sau înregistraţi recent a fost dezactivată pentru a împiedica vandalismul. Dacă aceasta vă împiedică să contribuiţi, vă rugăm să propuneţi modificările în pagina de discuţie, să cereţi deprotejarea paginii, să vă autentificaţi sau să vă creaţi un cont.

Punctul de vedere neutru al acestui articol este disputat. Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţii.

Sionismul este o mişcare politică internaţională, iniţiată de Theodor Herzl, care avea ca obiective soluţionarea aşa numitei probleme evreieşti prin crearea, respectiv reînfiinţarea statului evreiesc pe în Palestina, care la apariţia mişcării era provincie a Imperiului otoman, ulterior (1920) devenind teritoriu sub jurisdicţie internaţională şi adminstrare temporară britanică. După ce a fost creat statul Israel, în 1948, mişcarea este astăzi identificată cu naţionalismul evreiesc al cetăţenilor acestui stat şi atitudinea de sprijin a evreilor din diaspora pentru statul nou creat.

Istoric

Mişcarea naţională a evreilor de răspândire internaţională, iniţiată de Theodor Herzl, născut la Budapesta, care avea ca obiective soluţionarea aşa numitei probleme evreieşti prin crearea unui homeland - cămin naţional.

Înainte de a putea vorbi despre mişcarea sionistă, trebuie să vorbim despre situaţia evreilor în Europa de vest şi în afara ei, căci la momentul apariţiei acestei mişcări în Europa occidentală, majoritatea evreilor nu mai locuiau această regiune, ei fiind mai numeroşi în Rusia (Polonia), România, Statele Unite şi, înaintea de dispariţia lui după primul război mondial, în Imperiul otoman; doar după cel de-al doilea conflict mondial, datele privind distribuţia demografică a evreilor avea din nou, a câta oară, să se schimbe. În secolul al XIX când această mişcare a apărut, evreii, puţin numeroşi, din Europa occidentală, aveau o soartă mai bună decât grosul populaţiei de religie iudaică care se afla în Europa de est (Rusia, Polonia, România), singurul loc pe continent unde mai aveau loc pogromuri. Dacă în vest antisemitismul se manifesta cu predilecţie prin refuzul emancipării complete a evreilor, în est vechile practici medievale genocidiace, cu adânci rădăcini religioase dar complicate fiind şi de motivaţii economice obiective, încă persistau. Iniţial, până la primele pogromuri moderne din Rusia (anii 1881), atmosfera era una plină de speranţă, evreii, atât cei religioşi cât şi cei integraţi în societatea modernă, fiind optimişti în ce priveşte soarta evreimii pe pământ european. Deşi secolul lor "al Luminilor" (haskalah) a fost mai târziu decât cel al vest-europenilor creştini, totuşi modernitatea i-a atins finalmente şi pe ei, fie asta şi în mod forţat, aşa cum a fost cazul cu laicizarea brutală a evreilor francezi operată de către Napoleon (vezi nota 1. de la finele articolului); brutală, dar eficientă, după cum a demonstrat-o istoria. Franţa încearcă acum să indigenizeze şi laicizeze islamul devenit declarativ francez, pe alte principii decât acelea de mână forte a copilului revoluţiei, şi lucrurile par a nu merge în direcţia bună… Merită observat că dacă evreii au trecut prin a lor epocă a Luminilor mai târziu decât popoarele în mijlocul cărora trăiau, şi asta poate fi o ilustrare a faptului că juridismul iudaic, în contrast cu moralismul creştin, a fost o piedică în afirmarea principiilor moderne ale libertăţii şi drepturilor omului. Dacă evreii au dat ulterior - de subliniat: ulterior - o seamă de nume celebre pe tărâmul ştiinţific, asta se datorează exclusiv emancipării lor de sub jugul intelectual religios, dovadă că evreii din lumea musulmană, cât de vastă era ea (Imperiul otoman plus diversele entităţi statale musulmane autonome), n-au fost deloc fertili în secolul al XIX şi al XX-lea din acest puncte de vedere. Acolo, juridismul islamic şi iudaic îşi manifestă încă efectele inhibitoare. Speranţa evreilor luminaţi de la sfârşitul de secol al XIX-lea în ce priveşte resorbirea treptată a antisemitismului, pe măsură ce valorile umaniste şi de toleranţă ale Luminilor aveau să se răspândească tot mai mult în rândul maselor europene, dar şi în rândul evreilor înşişi (făcându-i astfel mai sociabili şi integrabili), a fost spulberată, cum s-a afirmat mai sus, de pogroamele ruseşti şi de blocajul aparent în ce priveşte emanciparea lor în ţările vest-europene. Un astfel de exemplu este Leon Pinsker, medic rus de religie iudaică, care iniţial a crezut în posibilitatea dispariţiei antisemitismului, dar care ulterior s-a convins că acesta nu are şanse să fie suprimat. El a scris un eseu în 1882 (numit Autoemanciparea) în care explica că antisemitismul, ca şi alte xenofobii, este natural, parte a naturii umane, sugerând că soluţia nu putea fi decât crearea unei naţiuni evreieşti. În ciuda situaţiei tragice pe care evreii o trăiau atunci, el n-a găsit mult sprijin, oamenii fiind încă prea pătrunşi de iluzia iluministă că progresul tehnico-ştiinţific şi educaţia de masă pot lecui repede şi în mod permanent scăderile naturii umane. Această viziune tragică (dar din păcate exactă d.p.d.v. ştiinţific, se va dovedi mai târziu) despre problema evreiască, care spunea că antisemitismul este un fenomen natural, că persecuţia şi sărăcia în care trăia încă majoritatea absolută a evreilor au lăsat urme persistente asupra caracterului şi comportamentului evreiesc, avea să devină mai târziu nucleul ideologiei sioniste. După scandalul Dreyfuss, care a avut loc totuşi în ţara continentală cea mai evoluată, Theodor Hertzl, un evreu central-european, a demarat ceea ce avea să fie cunoscut ca mişcarea sionistă. Judecata lui, şi a altor evrei educaţi, mergea pe firul logic următor: dacă evreii emancipaţi de sub jugul religios al iudaismului tradiţional, integraţi deplin şi fideli patriei lor, riscă să termine în faţa plutonului de execuţie în ţara continentală cea mai tolerantă, atunci un evreu habotnic, cu toate cutumele şi apucăturile lui iritante, nu are nici o şansă să poate evada din închisoarea antisemitismului endemic. Dacă Marx, al cărui bunic a fost rabin, a afirmat în studiul lui din 1844 că iudaismul este religia cămătăriei, egotismului, al cărei fetiş este banul, un contemporan al lui Herzl, anume Bernard Lazare, a scris în studiul lui sociologic despre istoria şi cauzele antisemitismului (1894) că acesta se datorează evreilor înşişi, în virtutea naturii lor exclusivite şi nesociabile; el spunea că datorită Talmudului, carte cu valenţe în ce priveşte conduita, evreii au devenit ursuzi, închişi, nesociabili şi orgolioşi. El îl cita pe Spinoza (filozof panteist născut în cultul iudaic, traitor al secolului al XVII-lea, care a fost exclus pentru vederile lui filozofice şi morale din comunitatea religioasă de care aparţinea), care spunea la timpul său că din cauza ritului lor, evreii s-au izolat singuri de celelalte naţiuni, până într-acolo încât au sfârşit prin a-şi atrage ura întregii omeniri. Concluzia tristă la care în pesimismul său subiectiv a ajuns Lazare, a fost preluată şi exploatată de antisemiţii deceniilor viitoare; lucrarea lui a devenit un instrument de bază al antisemitismului modern. El şi-a scris cartea analizând situaţia evreimii occidentale, nereprezentativă numeric pentru comunitate. Dacă aceştia poate deveniseră trufaşi, şi dacă ei se concentrau în activităţi pe care economia politică şi sociologia acelui secol (dar nu şi cel actual) le considera în mod eronat şi peiorativ "neproductive", el ignora complet soarta umilă a coreligionarilor lui care reprezentau majoritatea şi care erau trăitori în estul continentului. Închişi în aşezări mizere, discriminaţi politic şi economic, trăitori în ghettouri de facto (vezi în intrarea "ghetto" de pe wikipedia definiţia "zonei de rezidenţă"), ei duceau existenţe amare de cetăţeni de clasă a doua, situaţia lor fiind comparativ mai rea decât chiar aceea deloc fericită a majorităţii din această zonă a Europei. Într-o privinţă totuşi Lazare avea parţial dreptate, anume caracterul retrograd al Talmudului (el vorbea despre "obscurantismul talmudist"): fapt incontestabil, Talmudul este încărcat de atitudine mizantropă şi anticreştină, deşi şi asta se explică istoric prin faptul că creştinii au atacat evreii prin acuza de deicid din chiar primele sale secole (înainte de scrierea Talmudului) de existenţă, ulterior adăugându-se acuza de omor ritual, de profanare a cuminecăturii (azimei), de răspândire intenţionată a maladiilor otrăvind fântânelor, etc. În această epocă a fost fabricat de către antisemiţi şi Protocoalele înţelepţilor Sionului, document care însă temporar a rămas fără ecou, evenimentele momentului fiind influenţate de alţi factori. Iar evenimentele acestea au fost alte pogromuri în Rusia anilor 1904 - 1906. Ulterior alte pogromuri au avut loc imediat după terminerea primului război mondial. Opinia optimistă de altă dată începea să se năruie pentru prima dată în chiar rândul evreilor educaţi şi fideli idealurilor democratice. Au urmat şi alte studii ale antisemitismului scrise de evrei taraţi de acest iz de autofobie care încearcă să pună toată responsabilitatea, sau în orice caz, o nejustificat de mare parte, în cârca evreilor înşişi, ultimul fiind acela al lui Hannah Arendt, din 1951; ea considera, în mod ilogic, că evreii au încurajat antisemitismul prin lipsa lor de reacţie în faţa agresiunii şi discriminării. Ce fel de reacţie poate avea însă o minoritate în faţa unei majorităţi fanatice? Cu excepţia pogromului de la Chişinău (1903), unde evreii reprezentau o parte destul de importantă a populaţiei oraşului (o treime), şi unde o reacţie ar fi fost, fie şi temporar, cu consecinţe pozitive pentru victime, în restul cazurilor evreii au fost o ţintă prea uşoară şi o victimă prea sigură în faţa fanatismului şi intoleranţei majorităţii. Cel de-al doilea război mondial, prin incredibila recădere a vestului continentului în barbaria care se considera până nu cu mult timp înainte a fi apanajul înapoiatei Europe de est, avea să constitue catalizatorul care a făcut ca majoritatea supravieţuitorilor să opteze fie pentru stabilirea în Palestina, fie măcar pentru susţinerea unei astfel de iniţiative care să aibă rol de poliţă de asigurare şi port eventual în "vremuri de furtună". A continuat să existe o franjă îngustă de conservatori religioşi, grupaţi cu precădere în unele organizaţii ale iudaismului otrodox, care se obstinează să se opună realităţii iremediabile a existenţei unui cămin naţional evreiesc în Palestina. Ei nu sunt noi; ideologic şi intelectual, ei sunt dintre aceia pe care intelectualitatea poloneză progresistă excedată de complicaţiile problemei evreieşti din ţara lor, îi acuza de a fi rămas de căruţă în raport cu coreligionarii lor occidentali, adorând aceleaşi principii morale falimentare imaginate în plină epocă a bronzului, refuzând să înveţe limba locului şi adopte stilul de viaţă al epocii, ţinând pe mai departe de costumele lor învechite şi prezentându-se cu acelaşi bărbi caracteristice.

1. La data de 26 iulie 1806, Napoléon Bonaparte convoacă o adunare a notabilităţilor evreieşti, transmiţându-le o listă de 12 întrebări ce priveau poligamia, divorţul, mariajul inter-religios (refuzul exogamiei religioase), fidelitatea faţă de patrie, modul de numire a rabinilor, întinderea "jurisdictiei" acestora, meseriile interzise de legea iudaică şi finalmente dobânda. Scopul acestui gest era să vadă în ce măsură se acordă dreptul civil modern, postrevoluţionar, cu vechile cutume religioase ale iudaismului, şi a evalua apoi gradul de ataşament al evreilor faţă de ţară şi legile ei. Napoléon, ca şi succesorii lui republicani din Franţa de astăzi în chestiunea musulmanilor francezi, a creat un organism al evreilor care să fie reprezentant unic al acestora şi partener de negociere cu statul; în Consistoriul secolului al 19-lea, majoritatea erau notabilii laici. Era format din unul sau doi rabini plus 3 membrii laici aleşi de către guvern dintre evreii marcanţi (şi nu aleşi de către evrei înşişi!), ei fiind aleşi şi realeşi până la moarte. Aceste posturi erau deţinute de adevarate "dinastii" ale evreilor fideli Revoluţiei, şi asta întrucât erau ca neamul Rothschilzilor, îmbogăţiţi după acest eveniment istoric. Erau oameni de afaceri evrei, indivizi nepracticanţi însă în acelaşi timp neasimiliati, buni astfel pe post de interlocutori ai statului laic.

Poziţia istorică a antisionismului din rândurile unei franje a iudaismului ortodox

Dintre iudaici, cel puţin trei sunt figurile cheie în combaterea sionismului:

• 1. Rabinul Samson Raphael Hirsch (cel mai faimos rabin german din istorie).
• 2. Faimosul rabin din Satu Mare, Joel Teitelbaum
• 3. istoricul Rabin Michael Dov Weissmandl. Ultimul a pus zece întrebări în 1948, la care nici azi, la 60 ani, sioniştii nu au răspuns satisfăcător din punctul de vedere antisionist.

Rabinii ortodocşi din mişcarea iudaică Neturei Karta au pus anatema pe sionişti^[1], ^[2], ^[3], ^[4]. Rabinul Yisroel Weiss din Jews United Against Zionism a declarat într-un interviu acordat chiar Fox News-ului, că:

"(despre) transformarea Iudaismului din spiritualitate, dintr-o religie, în materialism, cu scopul naţionalist de a deţine o bucăţică de pământ, toate autorităţile rabinice au zis că aceasta este în antiteză cu tot ceea ce reprezintă iudaismul - şi este în mod explicit interzis de Tora, pentru că noi (evreii) suntem în exil din poruncă dumnezeiască"

În anii 1920 Churchill a explicat într-un articol programatic, ce a succedat declaraţia Balfour, prin care britanicii permiteau un homeland pentru evrei în coloniile lor de pe atunci, smulse de la turci - Palestina - că evreii s-au divizat în bolşevici şi sionişti.

Palestinienii şi britanicii au fost primele victime ale grupurilor teroriste evreieşti în Ţara Sfântă, Stern, Haganah şi altele. Lista a acţiunilor teroriste sioniste poate fi consultată în orice carte de istorie. ^[5], ^[6], ^[7], ^[8].

Statul Israel a fost construit de sionişti şi majoritatea partidelor evreieşti din Israel sunt sioniste.

Pe 10 noiembrie 1975, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a condamnat în Plen sionismul drept o ideologie rasistă, adoptând rezoluţia 3379 cu 72 voturi pentru şi 35 împotrivă (32 abţineri). Acest act a fost revocat prin rezoluţia 46/86 din 16 decembrie 1991.

Trebuie amintit totuşi contextul istoric în care decizia din 1975 a fost luată, ca şi contextul general şi astfel relevanţa deciziilor adoptate prin vot în cadrul Adunării Generale a Oraganizaţiei Naţiunilor Unite. Mai exact, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite era pe atunci formată din puzderia de state din jumatatea comunistă a lumii, plus franja revanşardă grupată în organizaţia non-aliniaţilor. Reprezentanţii unor regimuri despotice exprimau opinia la paritate cu cei care reprezentau ţări democratice, cu veche tradiţie de respect al drepturilor umane şi de toleranţă. Astăzi, în mod cert despoţiile sunt mai puţine, iar lumea nu mai votează conform logicii bipolare din trecut. Însă problema imaginii corpului democratic al statelor lumii reprezentate în Adunarea Generală, şi astfel valoarea care se poate acorda d.p.d.v. moral şi utilitar deciziilor adoptate de către acest organism rămâne, şi reticenţa nu va putea dispare cât timp principiul democratic pe baza căruia sunt luate deciziile în Adunarea Generală nu este dublat de obligaţia ca toţi membrii votanţi să manifeste statura morală şi intelectuală demnă de responsabilitatea statutului lor, acceptând şi practicând drepturile omului plus democraţia în primul rând la ei acasă, înainte s-o exercite la paritate cu cei care fac acest lucru. Altfel, ei nu pot fi consideraţi reprezentativi, altfel, ONU nu rămâne decât un instrument desuet care să ne amintească de nişte idealuri neîmplinite, şi la a cărei "moarte" eventuală (cu proxima mare criză internaţională) vom asista indiferenţi aşa cum odinioară înaintaşii noştri au asistat la dispariţia Ligii Naţiunilor ... În plus, nu trebuie uitat un alt aspect esenţial: votul democratic pune în evidenţă opinia cea mai reprezentativă numeric, însă nu spune mare lucru despre valoarea ei intrinsecă, iar acest lucru este complicat când este vorba de politica internaţională, unde în mod constant a domnit interesul şi nu idealul.