Henry Kissinger

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Henry Kissinger

Henry Alfred Kissinger, (născut Heinz Alfred Kissinger, la 27 mai 1923, Fürth, Bavaria), a fost Secretar de Stat al Administraţiei Americane în timpul lui Richard Nixon şi al lui Gerald Ford, a jucat un rol cheie în diplomaţia mondială între 1969 şi 1977. În anul 1973 i-a fost acordat, alături de generalul vietnamez Lê Ðức Thọ, Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuţia sa decisivă la încetarea devastatorului conflict din Vietnam.

În ciuda aprecierii şi recunoaşterii oficiale de care se bucură, acţiunile sale în planul politicii externe i-au determinat pe mulţi comentatori, în frunte cu Christopher Hitchens, să-l acuze pe diplomatul american de crime de război. Decernarea Premiului Nobel rămâne o decizie controversată şi în zilele noastre.

[modifică] Detalii biografice

Heinz Alfred Kissinger s-a născut într-o familie de evrei din oraşul german Fürth. Forţat de persecuţiile regimului nazist, în 1938, ajunge în New York, împreună cu familia sa, obţinând cetăţenia americană la 19 Iunie 1943.

Chiar dacă liceul l-a terminat în Manhattan, Washington Heights, Kissinger şi-a păstrat un puternic accent german. Acest lucru a generat o situaţie hilară în timpul unei conferinţe de presă împreună cu Helmuth Kohl, cancelarul Germaniei, când ziariştii au putut auzi, în acelaşi timp, un american vorbind engleza cu un accent puternic german şi un german pur sânge vorbind engleza de "Oxford".

Anii de la liceul "George Washington" i-a petrecut împărţindu-şi timpul între cursurile serale şi munca sa din timpul zilei la o fabrică de pămătufuri. În 1943, la scurt timp după obţinerea cetăţeniei americane, este recrutat în armată şi trimis ca translator de germană pe lângă Servicul de Contra-Spionaj al Armatei Americane.

În 1950 obţine "summa cum laude" de la Colegiul Harvard. Legendele apărute în jurul său descriu punctajul obţinut de-a lungul facultăţii ca fiind maxim, lucru atribuit ca unic în istoria Harvard-ului. Adevărul însă este că Henry Kissinger a obţinut o notă de 8 (calificativul B în sistem american) în ultimul său an, iar medii generale de 10 pe parcursul anilor la Harvard au mai existat, e adevărat, însă, că în cazuri excepţionale. Totuşi, păstrează locul fruntaş în istoria Harvardului, având cea mai lungă dizertaţie de doctorat, cu titlul: "Refacerea unei Lumi: Metternich, Castlereagh şi Problemele Păcii între 1812–22". Obţine titlul de doctor în anul 1954.

[modifică] Cariera politică

Simpatizant al curentului liberal din Partidul Republican, Henry Kissinger a fost întotdeauna dornic să-şi pună amprenta asupra politicii externe americane. În campaniile prezidenţiale ale anilor 1960, 1964 şi 1968 l-a susţinut şi consiliat pe Guvernatorul de New York Nelson Rockefeller. Totuşi, judecând corect înclinarea balanţei în campania prezidenţială din 1968, în favoarea lui Richard Nixon, Kissinger îi devine consilier pe timpul campaniei.

În timpul mandatelor lui Richard Nixon, Henry Kissinger i-a servit acestuia în calitate de Consilier pe Probleme de Securitate Naţională între 1969-1973 şi mai târziu, ca Secretar de Stat (echivalentul Ministrului de Externe în Guvernul României) între 1973-1974. Kissinger rămâne la Casa Alba şi pe timpul administraţiei lui Gerald Ford, păstrând funcţia de Secretar de Stat între 1974-1977.

Lucrând pentru Nixon în plin Război Rece, Kissinger propune şi promovează politica de "destindere" cu Uniunea Sovietică. De asemenea, negociază tratatele de limitare a înarmării strategice (SALT I) şi cel al Rachetelor Anti-Balistice.In iulie şi octombrie 1971, Kissinger face două vizite secrete în China, purtând discuţii cu Premierul Zhou Enlai - Ciu En lai şi pregăteşte întâlnirea istorică din 1972 între China şi Statele Unite ale Americii, întâlnire ce marchează o incredibilă, pentru acea perioadă, "normalizare" a relaţiilor celor două state. Conţinutul întâlnirilor sale cu Zhou Enlai a rămas secret până la declasificarea lor recentă, documentele arătând că punctul focal al discuţiilor a fost Taiwan-ul.

În anul 1973 primeşte Premiul Nobel pentru Pace, împreună cu vietnamezul Lê Ðức Thọ pentru contribuţia lor decisivă la stabilirea unui acord de pace între cele două ţări. Le Duc Tho refuză premiul, argumentând lipsa unei păci efective în Vietnam la acea dată, în ciuda acordurilor diplomatice.Încheierea conflictului din Vietnam a fost una dintre promisiunile cheie ale campaniei Preşedintelui Nixon din 1968. Americii i s-a promis o rezolvare rapidă a războiului şi o întoarcere, dar anii următori au văzut o escaladare a conflictului; totuşi intense campanii de bombardamente au fost supervizate chiar de Kissinger, alimentând nemulţumirea multora şi primind critici dure la adresa acceptării Premiului Nobel pentru Pace.

În 1973, Kissinger a negociat sfârşitul Războiului de Yom Kippur, început prin invazia peninsulei Sinai de către Egipt şi a platoului Golan de către Siria.

La 11 septembrie 1973, CIA orchestrează în secret debarcarea preşedintelui ales al Republicii Chile, Salvator Allende, şi îl susţine pe Augusto Pinochet ca înlocuitor al acestuia. Persistă suspiciunea implicării directe a lui Kissinger în operaţiune, lucru negat de către acesta, afirmând schimbarea poziţiei sale cu puţin timp înainte de lovitura de stat.

Chiar dacă, ocazional, circulă acuzaţii la adresa sa cu privire la aranjamente secrete cu ţări străine, Kissinger a fost aproape întotdeauna o personalitate populară, reprezentând un paradox în cadrul administraţiei Nixon, a cărei popularitate scădea continuu pe masura avansării mandatului acesteia. Din fericire pentru el, Kissinger nu a avut o implicare serioasă în afacerea Watergate, ce a dus la prăbuşirea în flăcări a întregii administraţii Nixon, acest lucru aducându-i o reputaţie de "om cinstit printre corupţi". La apogeul popularităţii sale, acesta era văzut ca fiind un sex-simbol, apărând în compania unor stele de cinema ca Jill St. John, Shirley MacLaine, sau Candice Bergen.

În decembrie 1975, Kissinger şi Gerald Ford s-au întâlnit cu preşedintele Suharto al Indoneziei. Cu acea ocazie, aceştia şi-au manifestat suportul pentru Suharto în invadarea Timorului de Est, ce a dus la masacrarea a peste 200.000 de oameni. Kissinger a negat continuu orice cunoştinţă a intenţiilor preşedintelui indonezian cu privire la Timor şi insistă că "aprobarea" sa asupra acestui fapt este o formulare scoasă din context. El insistă că invazia era un plan dinainte stabilit şi calculat în amănunţime, contribuţia sa la acest plan fiind nulă. Speculaţiile persistă însă pe marginea acestui subiect, fiind alimentate de reacţiile sale ostile la adresa subiectului Timorul de Est.

[modifică] Viaţa sa după Casa Albă

Kissinger a părăsit Casa Alba în 1976, odată cu alegerea lui Jimmy Carter ca preşedinte. Continuă să joace roluri minore în administraţiile Reagan şi prima adminstraţie Bush, fiind susţinut de grupul neo-conservator care a dominat Partidul Republican în anii '80 şi care a văzut în politica sa de "destindere" cu Uniunea Sovietică un factor de conciliere între cele două super-puteri. De-a lungul anilor ia parte la activităţile unor grupuri de discuţii politice, cum ar fi "Trilateral Commission", scrie cărţi (Diplomaţia), oferă consultanţă politică şi speech-uri.

În 2002, preşedintele George W. Bush îl delegă pe Kissinger în conducerea unei comisii de investigare a evenimentelor din 11 Septembrie 2001, ceea ce a generat un val de critici, alimentate de preferinţa lui Kissinger de a oferi publicului "doar atât cat are nevoie să cunoască", conturată de-a lungul anilor săi petrecuţi la Casa Albă.

Un episod interesant se creează prin insistenţa democraţilor din Congres în a cere ca Henry Kissinger să prezinte documentele sale financiare şi care trebuiau să ateste, în opinia lor, eventualele sale conflicte de interes cu investigaţia lansată. Kissinger însă, susţinut de Bush, refuză să facă acest lucru, invocând lipsa unui cadru pentru un asemenea gest. În cele din urmă, Kissinger demisionează de la preşedinţia comisiei.

Kissinger are 2 copii împreună cu soţia sa, Ann Fleischer, Elizabeth şi David. Astăzi, el trăieşte cu cea de-a doua sa nevastă, Maginnes Kissinger, în Kent Connecticut şi conduce o firmă de consultanţă ce-i poartă numele. Pe planul afacerilor participă şi în numeroase alte consilii de conducere ale unor companii, incluzând Hollinger International.

În 1998 lui Kissinger i se oferă titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului său natal, Fürth, Germania.

[modifică] Bibliografie

• Holger Klitzing: The Nemesis of Stability. Henry A. Kissinger’s Ambivalent Relationship with Germany. WVT, Trier 2007, ISBN 978-3-88476-942-3.
• Robert D. Schulzinger: Henry Kissinger. Doctor of diplomacy. Columbia Univ. Pr., New York 1989, ISBN 0-231-06952-9.

v • d • m Secretari de stat ai Statelor Unite ale Americii Jefferson • Randolph • Pickering • J Marshall • Madison • Smith • Monroe • Adams • Clay • Van Buren • Livingston • McLane • Forsyth • Webster • Upshur • Calhoun • Buchanan • Clayton • Webster • Everett • Marcy • Cass • Black • Seward • Washburne • Fish • Evarts • Blaine • Frelinghuysen • Bayard • Blaine • Foster • Gresham • Olney • Sherman • Day • Hay • Root • Bacon • Knox • Bryan • Lansing • Colby • Hughes • Kellogg • Stimson • Hull • Stettinius • Byrnes • G Marshall • Acheson • Dulles • Herter • Rusk • Rogers • Kissinger • Vance • Muskie • Haig • Shultz • Baker • Eagleburger • Christopher • Albright • Powell • Rice • Clinton

Consilieri pe probleme de securitate naţională ai Statelor Unite ale Americii
Cutler | Anderson | Cutler | Gray | Bundy | Rostow | Kissinger | Scowcroft | Brzezinski | Allen | Clark | McFarlane | Poindexter | Carlucci | Powell | Scowcroft | Lake | Berger | Rice | Hadley