Aldo Moro

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Aldo Moro

Aldo Moro (n. 23 septembrie 1916, Maglie, Lecce - d. 9 mai 1978 Roma) a fost un important om politic italian și președinte al Partidului Democrația Creștină.

Moartea sa reprezintă momentul cel mai tragic petrecut în urma conflictelor politice ale anilor '70 în Italia întrucât a fost răpit în 16 martie 1978 în drum spre Parlament unde urma să inaugureze noul guvern și ucis în 9 mai 1978 de către grupul terorist Brigăzile Roșii (Brigate Rosse).

Biografia[modificare | modificare sursă]

A urmat liceul "Archita" din Taranto, apoi s-a înscris la Universitatea din Bari, Facultatea de Drept.

A militat împreună cu Giulio Andreotti în cadrul Federației Universitare Catolice Italiane, al cărui președinte a devenit între anii 1939 și 1942.

A fondat în 1943 la Bari, împreună cu câțiva prieteni, periodicul "La Rassegna" care a apărut până în 1945, când s-a căsătorit cu Eleonora Chiavarelli, cu care a avut 4 copii.

În 1945 a devenit președintele mișcării "Movimento Laureati dell'Azione Cattolica" și director al revistei "Studium".

Între 1943 și 1945 începe să se intereseze de politică, la început arătând un particular interes componentei de "dreapta" socialistă. Ulterior, însă, puternica sa credința catolică l-a indreptat către mișcarea democreștină, în cadrul căreia arăta de la început tendința sa democratico-socială, aderând la componenta de "stânga" din cadrul Democrației Creștine.

În 1946 a fost vicepreședinte al Democrației Creștine și a fost ales în "Adunanta Constitutivă", unde a făcut parte din comisia care se ocupă de formularea textului Constituției. Ales deputat al Parlamentului în cadrul alegerilor din 1948, a fost nominat subsecretar în cabinetul de externe al guvernului De Gasperi.

Devine profesor de drept penal la Universitatea din Bari.

În 1953 a fost reales în Camera Deputaților, a fost președintele grupului parlamentar democreștin.

În 1955 a fost ministru al Grației și Justiției în guvernul Segni, iar în anul următor a rezultat între primii aleși în consiliul național al partidului în timpul celui de al VI-lea congres național al partidului. Ministru al Instrucțiunii Publice, în următorii doi ani (guvernele Zoli și Fanfani) a introdus studiul educației civice în școli.

În 1959 i s-a încredințat secretariatul partidului în timpul celui de al VII-lea congres național. În 1963 a obținut transferul la Universitatea din Roma, în calitate de titular al catedrei de Drept si Procedură Penală la Facultatea de Științe Politice.

Până în 1968 a fost președinte de consiliu creând o alianță cu Partidul Socialist Italian, cu Partidul Republican Italian și Partidul Social Democrat. Între anii 1970 și 1974 devine ministru de externe, apoi din nou președinte al consiliului de miniștrii până în 1976. În 1975 guvernul Moro-Rumor încheie tratatul de la Osimo, prin care se cedează definitiv Iugoslaviei cea mai mare parte a provinciei Trieste.

În 1976 a fost ales președinte al Consiliului Național al partidului.

Compromisul istoric[modificare | modificare sursă]

În timpul anilor '70 a fost unul dintre liderii care au fost interesați în mod particular de așa-zisul "Compromis istoric" al lui Enrico Berlinguer. Liderul Partidului Comunist Italian, într-adevăr, propusese o solidaritate politică inovativă între Comuniști, Socialiști și Catolici, într-un moment de profundă criză economică, socială și politică în Italia.

Moro, în acel moment președinte al Democratiei Creștine, a fost exponentul politic cel mai important și prestigios între cei care reușiseră să individualize o cale de parcurs către un guvern de "solidaritate națională".

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]