Gheorghe Apostol

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Gheorghe Apostol
Gheorghe Apostol.jpg
Politicianul Gheorghe Apostol

 Prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri
În funcție
1952 – 1954

 Prim-secretar al CC al PCR
În funcție
1954 – 1955

Director general al Direcției Generale a Rezervelor de Stat
În funcție
1969 – 1975

În funcție
1946 – 1975

Membru al CC al PCR PMR
În funcție
21 octombrie 1945 – 12 august 1969

Născut(ă) 16 mai 1913
Tudor Vladimirescu, județul Galați,
Decedat(ă) 21 august 2010 (97 ani)
București
Partid politic Partidul Comunist din România
Soție 1. ?,
2. ilegalista Melita Scharf[1],
3. Adriana Codreanu
Copii Eugenia (din prima căsătorie),
Gheorghe și Sanda (din a doua căsătorie)
Alma mater Școala de meserii CFR din Galați
Profesie turnător, politician comunist
Cetățenie română

Gheorghe Apostol (n. 16 mai 1913, lângă Tudor Vladimirescu, județul Galați, d. 21 august 2010, București)[2] a fost un politician român și fost conducător al Partidului Comunist Român, principalul contracandidat al lui Ceaușescu la funcția de lider al partidului, după moartea lui Gheorghiu-Dej.

Biografie[modificare | modificare sursă]

În anul 1934 a devenit membru al Partidului Comunist din România. Gheorghe Apostol a fost în timpul ilegalității un membru al grupului condus de Gheorghe Gheorghiu Dej din închisori, el fiind un activist de rang mijlociu. În perioada 1945 - 1952, Apostol devine președinte al Confederației Generale a Muncii și membru al Biroului Politic al Partidului Comunist Român, după care în perioada 1954 - 1955 a fost primsecretar al Partidului Muncitoresc Român (PMR) și apoi viceprim-ministru. Este considerat a fi fost unul dintre posibilii succesori ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Din cauza lui Ion Gheorghe Maurer, care din poziția de prim-ministru al României a acordat un ajutor important lui Nicolae Ceaușescu pentru a accede la putere, ambițiile lui Gheorghe Apostol de a ajunge liderul partidului, au fost zădărnicite. De aceea Apostol a manifestat ulterior resentimente puternice în ce-l privește pe Nicolae Ceaușescu și Ioan Gheorghe Maurer. [3]

Între 1945 - 1952 ocupă funcția de președinte al Confederației Generale a Muncii, apoi al Consiliului General al Sindicatelor (1955-1961, 1967-1969). În două rânduri este prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1952-1954, 1961-1967) și prim-secretar al Comitetului Central al PCR (1954-1955).

A fost membru al Biroului Politic (1948-1969) și al prezidiului permanent al CC al PCR (1965-1969), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1952-1954; 1961-1967), ministru al agriculturii și silviculturii (1953-1954); președinte al Consiliului Central al Sindicatelor (1955-1961), președinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1967-1969) și director general al Direcției Generale a Rezervelor de Stat (1969-1975). Din această ultimă funcție este destituit la 13 martie 1975 pentru „abatere de la morală”, ulterior fiind numit ambasador în diverse state sud-americane (Argentina, Uruguay și Brazilia, 1977-1988).[4]

La Congresul al X-lea al PCR din anul 1969, Gheorghe Apostol a fost atacat de către Constantin Dăscălescu, care în acel moment deținea funcția de secretar al Comitetului județean Galați, și a fost eliminat din conducerea partidului. Ca urmare, Gheorghe Apostol a avut o perioadă de neimplicare politică, fără să mai dețină vreo funcție, după care a fost numit ca ambasador în Argentina. Mult mai târziu, Apostol a dat o serie de interviuri prin care-l acuza pe Nicolae Ceaușescu cum că ar fi cerut Securității să însceneze mai multe accidente de mașină în vederea eliminării sale fizice. Fiind exclus din toate liniile puterii comuniste, devine un inadaptat ca leninist demodat, el a fost inițiatorul semnatarilor "scrisorii celor șase".[5] care a fost publicată de către mass-media din Occident în luna martie a anului 1989.[3] Iată cum povestește Gheorghe Apostol despre această perioadă:

„Eu eram ambasador în Brazilia și, văzând că în jurul țării noastre s-au schimbat lucrurile, că România devenise o insulă, am decis că cineva trebuia să acționeze pentru a se produce și la noi în țară o schimbare. Am vorbit cu nevastă-mea și am hotărât să vin în țară și să încep o acțiune împotriva lui Ceaușescu, în 1988. Am vorbit cu Buhoiu care era la New York și i-am spus și lui care este dorința mea. Buhoiu mi-a spus să nu mă duc că mă lichidează. Și cu toate astea am plecat. În drum spre România m-am oprit la Londra unde am vrut să am un contact cu Secția română de la BBC. Am înregistrat un interviu de patru ore și am spus că se poate publica de BBC numai în cazul în care mor eu sau moare Ceaușescu.”
— Din interviul acordat de Gheorghe Apostol Agenției Rompres în mai 2006[6]

Gheorghe Apostol a reprezentat de fapt, oligarhia stalinistă dogmatică, el însuși neavând o educație culturală sau ideologică. Conflictul său cu Ceaușescu nu a avut la bază vreo dispută ideologică , ci a fost o invidie a lui Nicolae Ceaușescu față de membrii de partid care aveau o carieră revoluționară mai impresionantă. În mod similar celorlalți semnatari ai scrisorii celor șase, Apostol a avut calitatea de a încerca să susțină un punct de vedere reformist - comunist într-o țară ajunsă în delir dictatorial. Gheorghe Apostol a fost acuzat de către Silviu Brucan de slăbiciunea pe care ar fi avut-o când a cedat presiunilor care veneau ca urmare a interogatoriilor la care a fost supus de către comisiile partidului. El nu a mai putut revenii după revoluția din 1989 în viața publică.[3]

Gheorghe Apostol a făcut parte din guvernele: Groza (4), Gheorghiu (1), Gheorghiu (2), Maurer (1), Maurer (2), Maurer (3).

A fost căsătorit de trei ori. Prima căsătorie a fost înainte de război, a doua a fost cu Melita Apostol (Scharf) de origine evreiască, fostă directoare a Radioteleviziunii între anii 1954 - 1958, ultima soție fiind fosta solistă de operă Adriana Codreanu, fiica lui Buță Ciocârlan din Străoane, Vrancea. A avut trei copii, Eugenia[5] sau Ecaterina (Geta)[1](din prima căsătorie), Gheorghe (Gelu) și Sanda (din a doua căsătorie). Ultimii doi au emigrat mai demult din România (în Canada, respectiv în Israel).[5]

Un amănunt picant este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau odraslele. Astfel Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana în privința considerației pe care aceștia o purtau Anei Pauker, ei considerând părerile și opiniile ei ca fiind infailibile. În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-au botezat băieții cu numele de Gheorghe în semn de apreciere a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nicolae Ceaușescu a fost o excepție deoarece și-a botezat copiii cu numele de Valentin, Zoe și Nicolae.[7]

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Gheorghe Apostol - Eu și Gheorghiu-Dej - București, ediție de casă, regie proprie, 1998
  • Iulian Stănescu - Gheorghe Apostol se confesează - interviu în „Dosarele istoriei”, nr. 12, 2001, pp. 41-48, nr. 2, 2002, pp. 40-43, nr. 3, 2002, pp. 51-58

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b ro Biografiile nomenklaturii
  2. ^ ro Membrii CC al PCR
  3. ^ a b c ro [Raportul Tismăneanu pag.646]
  4. ^ THE ASSOCIATED PRESS (26 august 2010). „Gheorghe Apostol, Critic of Romania’s Ceausescu, Dies at 97”. New York Times. http://www.nytimes.com/2010/08/27/world/europe/27apostol.html?_r=1&partner=rss&emc=rss. Accesat la 27 august 2010. 
  5. ^ a b c Cristian Delcea, Gheorghe Apostol pleacă azi pe ultimul drum, Adevărul, 24 august 2010
  6. ^ citat de Nicolae BALINT, Principiul dominoului, Ziarul de Mureș, 13 martie 2006
  7. ^ ro [Raportul Tismăneanu pag. 45]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Articole biografice

Interviuri