Deng Xiaoping

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Această pagină necesită o verificare. De verificat: secţiunea Viaţa

Deng Xiaoping (邓小平 în chineză, Dèng Xiǎopíng în pinyin,  ascultă pronunţia) a fost un lider al Partidului Comunist din China. Deşi niciodată nu a avut titlul de şef de stat sau şef de guvern, Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârşitul aniilor 1970 până la începutul aniilor 1990. A fost fondatorul "socialismului cu caracteristice chinezeşti" şi a reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piaţa socialistă". Este crediat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism şi a cauzat peste trei decenii de creştere foarte rapidă în economie.

Deng s-a născut în 22 august 1904 şi a decedat în 19 februarie 1997.

[modifică] Viaţa

Moştenind o ţara măcinată de tarele sociale şi economice datorate Revoluţiei Culturale şi altor manevre politice de masă ale erei Mao, Deng a fost nucleul celei de-a doua generaţii a conducerii Partidului Comunist Chinez. Deng spunea ca statul chinez se afla in primul stadiu al socialismuluisi deci datoria partidului era sa perfectioneze socialismul in stil chinezesc. Aceasta interpretare a marxismului reduce rolul ideologiei in gandirea economica si va duce la decizii politico-economice mult mai eficiente. Renuntand la valorile ideologice comuniste, chiar daca nu la toata mostenirea marxist-leninista, Deng a decretat ca “socialismul nu inseamna impartirea saraciei”. Justificarea sa teoretica pentru acceptarea regulilor economiei de piata a fost urmatoarea: “Planificarea si economia de piata nu sunt diferentele esentiale intre socialism si capitalism. O economie planificata nu este definitia socialismului deoarece exista planificare si in capitalism; deasemenea economie de piata exista si in socialism. Planificarea si economia de piata sunt amndoua parghii de control ale activitatii economice.” Imbunatăţirea relaţiilor cu lumea exterioara a fost al doilea ţel imortant al programului de reforme al lui Deng. Dar cele mai imortante schimbări au fost in planul intern şi anume: sociale, politice, si cel mai evident economice. Scopul reformelor lui Deng a fost exprimat prin Cele patru directii de modernizare: agricultura, industria, ştiinţa – tehnologia si armata. Strategia pentru atingerea nivelului de naţiune industrializată de tip modern a fost numită Economie socialista de piata. Spre deosebire de alţi lideri chinezi, cum ar fi Hua Guofeng, Deng credea ca nici o teorie politica nu trebuie respinsă doar pentru că nu era asociata cu Mao, şi, spre deosebire de alţi lideri mai conservatori cum ar fi Chen Yu, Deng nu se opunea unor reforme doar pentru ca ele respectau principii ale economiei capitaliste. Aceasta flexibilitate in gândire este subliniată de declaraţii politice cum ar fi: “Nu trebuie sa ne fie teamă să adoptam cele mai avansate metode de management aplicate în ţările capitaliste....Chintesenţa socialismului este liberalizarea şi dezvoltarea sistemelor de producţie....Socialismul şi economia de piaţă nu sunt incompatibile.....Trebuie să ne ingrijoreze deviaţia înspre dreapta, dar cel mai important, trebuie sa ne îngrijoreze deviaţia spre stanga”. Deşi Deng a asigurat suportul teoretic şi politic al reformelor sale este recunoscut de către istorici că puţine dintre ele au fost gândite de el insuşi. De exemplu premierul Zhou Enlai a iniţiat cu ani în urmă Cele patru direcţii de modernizare. In plus multe reforme au fost implementate de lideri locali sub privirea deseori îngăduitoare a autoritaţilor centrale. Dovedindu-se de succes aceste reforme au fost introduse pe scara din ce in ce mai largă, ajungând în final să fie implementate la scară naţională. Multe reforme au fost inspirate din experienţa “Tigrilor din Estul Asiei” (termen ce desemneaza economiile din Taiwan, Hong Kong, Singapore si Coreea de Sud) . Reiese un contrast izbitor cu modelul “perestroika” al lui Mihail Gorbaciov în care majoritatea reformelor au fost gandite de mentorul lor. Implementarea reformelor lui Deng se face de jos in sus spre deosebire de cazul URSS unde se face de sus in jos, ceea ce in final se dovedeste un factor de succes. Reformele lui Deng includ introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de catre tehnocraţi cu studii economice, abandonându-se stilul economiei de campanie a lui Mao. Acest tip de management era bazat pe mecanismele pieţei, spre deosebire de modelul sovietic. Deng a încurajat descentralizarea în agricultură si dezvoltarea gospodariilor individuale. La nivel local stimulentele materiale si nu discursurile politice au fost folosite pentru motivarea forţei de muncă, fiind chiar permis ţăranilor să îşi vândă produsele obţinute din recolta proprie pe piata libera. Cea mai importanta mişcare în direcţia reformatoare a fost de a permite autorităţilor locale din oraşe şi provincii să investească bani în fabricile pe care le considerau cele mai profitabile, ceea ce a dus la dezvoltarea industriei uşoare. Acest lucru va duce la schimbarea strategiei de dezvoltare a economiei chineze spre creşterea industriei usoare si a exportului productiei acesteia. Aceasta era dealtfel calea optima de dezvoltare pentru o tara in curs de dezvoltare cu o economie lipsita de capital. Cu o perioada de dezvoltare scurta, necesar scazut de capital de pornire si cerere mare la export industria usoara va genera venituri importante, care vor fi reinvestite in facilitati de productie mai sofisticate si mai moderne. In contrast cu reformele din Yugoslavia si Ungaria, aceste investiţii nu erau dictate de guvern. Capitalul investit in industria grea provenea in principal de la banci, adica din depozitele bancare ale populatiei. Aceste reforme au avut un real succes, realizând o adevarată revoluţie industrială a Chinei. Ele au fost reversul politicii economice izolaţioniste a lui Mao. China a decis să accelereze procesul de modernizare prin mărirea volumului de tranzacţii cu exteriorul, în special în scopul obţinerii de tehnologie de la ţările dezvoltate (Japonia şi lumea occidentală). Consecinţa a fost atingerea ţelurilor propuse in Cele patru direcţii de modernizare prin atragerea de fonduri de investiţii străine şi trimiterea de oameni la specializare in management, marketing si tehnologie, ceea ce duce la accelerarea dezvoltării economice. Deng a infiinţat o serie de Zone economice speciale unde investiţiile străine şi liberalizarea pieţei au fost incurajate, atrăgând astfel multe companii străine. Reformele s-au concentrat deasemenea pe îmbunătaţirea productivităţii muncii. Au fost încurajate acordarea de prime în natura şi au fost introduse sisteme de bonusuri. Ţăranii au fost încurajati să-şi vânda surplusul de producţie din gospodărie, ceea ce duce la creşterea consumului casnic deci la creşterea nivelului de trai ceea ce constituie un suport politic pentru viitoarele reforme. In ultimii peste 20 de ani, economia Chinei şi-a menţinut tendinţa de dezvoltare accelerata, forţa sa economica sporind. In 2003, volumul economic global a situat China pe locul VII in lume, iar volumul comertului exterior - pe locul IV. In urma dezvoltării constante a economiei, China a depaşit etapa economiei marcate de penurie şi a intrat într-o perioadă de abundenţă materială, fiind soluţionate probleme importante pentru sute de milioane de persoane: hrana şi îmbrăcămintea. Deng s-a retras din Biroul Politic in 1987 şi a părăsit ultimul său post oficial (preşedinte al Comisiei Militare de Stat) în martie 1990. Ca urmare a reformelor lui Deng China a avut şi după moartea sa o creştere economică anuală de 8% având una dintre cele mai mari rate de creştere economică din lume (dacă nu cea mai mare). Inflaţia din anii de după reprimarea demonstraţiei de la Tiananmen a fost si ea combătută. Instituţiile politice au devenit o garanţie a stabilităţii după ce Deng a înlocuit în rândul acestora pe ţăranii-revoluţionari cu tehnocraţi cu studii superioare. Problemele sociale s-au atenuat odată cu creşterea nivelului de trai. Reformele lui Deng au lăsat totuşi o serie de probleme nerezolvate. Ca urmare a reformelor sale în direcţia unei economii de piaţă a devenit evident la mijlocul anilor 1990 că multe întreprinderi de stat (aflate în proprietatea guvernului central şi nu a autorităţilor locale) nu erau profitabile şi trebuiau închise ca să nu devină adevarate găuri negre ale economiei. Mai mult decat atât, beneficiile reformei din agricultură îşi epuizaseră cursul, veniturile din agricultură fiind în stagnare, lasând liderii chinezi în căutarea de noi mecanisme de a dezvolta mediul rural, altfel riscând aparitia unor probleme sociale de masă. Deşi a pus la punct un sistem politic bazat pe un partid unic, sistem care a reuşit să susţina o creştere ecomică pe o perioadă foarte lungă, este evident că acest model este departe de a fi demn de urmat, dovadă fiind gravele probleme sociale din China comunistă, probleme care au culminat cu protestele de la Tienanmen din 1989, înăbuşite în sânge de armata chineza.