Limba franceză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Franceză)
Salt la: Navigare, căutare
franceză
français
Pronunție fʀɑ̃'sɛ
Vorbită în Franța, Africa francofonă, Belgia (Regiunea Capitalei Bruxelles, Valonia și câteva orașe ale Flandrei), Canada (majoritar în Québec și Acadia), Elveția (Romandia), Italia (Valle d'Aosta), Haiti și alte, în total 51 de țări din întreaga lume
Regiuni Europa Occidentală, Asia, Africa, America, Oceania
Număr de vorbitori 265 de milioane (locul 8)
Limbă-mamă latină
Sistem de scriere alfabetul latin (variantă franceză)
Tipologie lingvistică SVO
limbă flexionară
Clasificare
limbi indo-europene
Statut oficial și codificare
Limbă oficială în 29 de țări
35 de organizații
Organ de reglamentare Academia Franceză
DGLFLFOficiul Limbii Franceze din Québec
Serviciul Limbii Franceze (Belgia)
ISO 639-1 fr
ISO 639-2 fra (T)
fre (B)
ISO 639-3 (pentru cel mai răspândit dialect) fra
SIL FRA
Extras
Cântecul lui Roland — stanța VII
Marsile fit amener dix mules blanches, que lui avait envoyées le roi de Suatille. Leurs freins sont d’or ; les selles serties d’argent. Les messagers montent ; en leurs mains ils portent des branches d’olivier. Ils s’en vinrent vers Charles, qui tient France en sa baillie. Charles ne peut s’en garder : ils le tromperont.
Răspândire în lume
Răspândirea limbii franceze în lume
Răspândirea limbii franceze în lume
Vizitați Wikipedia în franceză!
Această pagină poate conține caractere Unicode.


Limba franceză
Istorie
Fonologie, fonetică și prozodie
Gramatică
Morfologie
Determinanții și părțile de vorbire nominale
Verbul
Părțile de vorbire neflexibile
Sintaxă
Lexic
Lista Swadesh a limbii franceze
Ortografie

Franceza (le français) este o limbă romanică vorbită de 80 de milioane de oameni ca limbă maternă, 190 de milioane ca limbă secundară și de încă aproximativ 200 de milioane ca limbă străină, cu un număr semnificativ de vorbitori în 57 de țări. Cei mai mulți vorbitori nativi locuiesc în Franța, de unde provine limba. Restul trăiesc în mare parte în Camerun, Canada (în special Provincia Quebec, și mai puțin în Ontario și New Brunswick), Belgia, Elveția, Africa, Luxemburg și Monaco. Cei mai mulți oameni care vorbesc franceza ca limbă secundară trăiesc în Africa francofonă, posibil depășind numărul de vorbitori nativi.[1] Republica Democrată Congo este țara francofonă cu cea mai numeroasă populație.

Limba franceză este descendentă a limbii latine, cum sunt și alte limbile naționale (italiana, spaniola, româna și portugheza) și minoritare (catalana, occitana, neopolitana și multe altele). Limba a avut ca substrat limbile celtice ale Galiei romane și ca suprastrat ( limba germanică a invadatorilor franci.

Franceza este limbă oficială în 29 de țări, majoritatea formând ceea ce se numește, în franceză, La Francophonie, comunitatea țărilor vorbitoare de limba franceză. Este limbă oficială și în toate agențiile ONU și într-un număr mare de organizații internaționale. Potrivit Uniunii Europene, 129 de milioane (26% din cei 497.198.740) de oameni din cele 28 de state membre vorbesc franceza, dintre care 65 de milioane (12%) sunt vorbitori nativi și 69 de milioane (14%) o vorbesc fie ca limbă secundară, fie ca limbă străină, ceea ce o face a 3-a cea mai vorbită limbă secundară din Uniune, după germană și engleză. Înainte de mijlocul sec. XX, franceza servea ca limbă principală în relațiile dintre puterile europene și coloniale, și de asemenea ca lingua franca printre păturile sociale instruite din Europa.

Ca rezultat al ambițiilor coloniale ale Franței, între sec. al XVII și sec. XX, franceza a fost introdusă în America, Africa, Polinezia și Caraibe. Ca urmare, s-au format multe limbi creole, prin combinarea limbii franceze cu limbi native.

Clasificare[modificare | modificare sursă]

Limba franceză aparține ramurii galoromanice a familiei limbilor romanice. Chiar dacă în Franța sunt vorbite o multitudine de limbi romanice, împărțite în două mari familii, limbi nordice (limbi oïl) și limbi sudice (limbi oc), cele care aparțin ramurii iberoromanice), nucleul limbii standard a fost cea vorbită în Evul Mediu la Paris și în împrejurimi, și adoptată de curtea regală. Aceasta s-a impus treptat în cadrul procesului de formare a statului centralizat francez, înglobând într-o sinteză elemente din toate celelalte, în principal din cele nordice.

Din cauza tendinței generale de centralizare care s-a manifestat în decursul istoriei Franței, celelalte limbi, neavând stadard, s-au eclipsat treptat, ajungând să fie considerate patois, adică graiuri, termenul francez având și o nuanță de sens depreciativă. Actualmente însă, lingviștii tind să le considere pe cele principale limbi aparte[2].

Codul limbii este fr respectiv fra sau fre (după ISO 639); pentru Franceza Veche (842 până la 1400), codul este fro și pentru Franceza Medie (ca. 1400 până la 1600) codul este frm.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Istoria limba limbii franceze începe odată cu cucerirea Galiei de către romani, terminată în secolul I î.Hr. Limba latină populară este adoptată treptat de populația autohtonă, în cursul unei perioade de bilingvism care durează până în secolul al V-lea. Limba galică o influențează pe cea latină, constituind substratul viitoarei limbi franceze. Se formează astfel o limbă numită de lingviști galo-romană.

Secolele V-VIII sunt perioada limbii galo-romane, la începutul căreia nordul Galiei este cucerit de către tribul germanic al francilor. Acesta își impune puterea politică înființând un regat, dar limba galo-romană o asimilează pe cea a francilor. Totuși, elemente ale acesteia dau un suprastrat viitoarei limbi franceze. Limba galo-romană este fărâmițată în dialecte. Cele din nordul Galiei, sub influența francă, încep să formeze o grupare numită oïl, iar cele din sud, cu alte trăsături comune, încep să formeze gruparea dialectelor oc.

Din perioada limbii protofranceze (sec. VIII-X) apare prima menționare a existenței unei limbi romanice deja diferită de latină (813, documentele conciliului din Tours, primele texte scrise ce reflectă o limbă diferită de latină, cel mai important fiind Jurămintele de la Strasbourg și primul text literar, La Cantilène de Sainte Eulalie (Cântarea Sfintei Eulalia) (880-881). În secolul al IX-lea se diferențiază net dialectele oïl de cele oc.

În perioada francezei vechi (secolele X-XIV) se scrie în mai multe dialecte oïl, dar în ele trăsăturile comune sunt relativ numeroase. Deși primele opere literare nu sunt scrise în acesta, unul dintre dialecte, numit françois, vorbit în regiunea din jurul Parisului, corespunzătoare aproximativ domeniului regal, câștigă prestigiu. Trăsăturile comune încep să se răspândească în vorbire datorită prestigiului dialectului françois, de asemenea formându-se și răspândindu-se treptat o limbă scrisă comună, deoarece începe să fie folosită și în administrația regală, pe lângă latină. De aici încolo, istoria limbii franceze va fi cea a răspândirii și impunerii treptate a acestei limbi comune, pe măsură ce regatul își extinde dominația pe tot teritoriul Franței actuale, în partea de sud a Belgiei, în vestul Elveției și în teritorii de pe alte continente, evoluând și îmbogățindu-se continuu cu elemente din idiomurile pe care le înlocuiește în mare parte și cu împrumuturi din multe limbi străine. Din această perioadă au rămas opere literare importante: La Chanson de Roland Cântecul lui Roland, Roman de Renart (Romanul vulpoiului), romanele cavalerești ale lui Chrétien de Troyes etc.

În secolele XIV-XVI (perioada francezei medii), limba evoluează, printre altele simplificându-se prin eliminarea declinării. În secolul al XVI-lea, cel al Renașterii, se împrumută multe latinisme și italianisme, iar limba literară se îmbogățește și cu cuvinte din celelalte idiomuri vorbite în țară. Apar primele lucrări lingvistice (dicționare, gramatici) care se ocupă de limba franceză, împreună cu preocupări de unificare a limbii literare. Limba epocii este bine reprezentată de operele lui François Rabelais. În 1549 apare Défense et illustration de la langue française (Apărarea și slăvirea limbii franceze) a lui Joachim Du Bellay, o pledoarie pentru impunerea limbii franceze în locul latinei în toate domeniile culturii scrise. În același timp, regalitatea caută să înlocuiască latina în administrație și în justiție, impunând franceza în aceste domenii prin Ordonanța de la Villers-Cotterêts (1539).

Secolele XVII (cel al clasicismului) și XVIII (epoca Luminilor) sunt perioada francezei clasice și de trecere la franceza modernă. În secolul al XVII-lea limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.

În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze pe cât posibil influența englezei asupra ei, și să se mențină răspândirea pe care o mai are în lume.

Fonologie, fonetică și prozodie[modificare | modificare sursă]

Aspectul sonor al limbii franceze prezintă următoarele caracteristici generale:

  • Articularea sunetelor se face cu o tensiune musculară mare și constantă, ceea ce determină în principal o mare stabilitate a timbrului sunetelor.
  • În franceză sunt preponderente sunetele cu loc de articulare anterior.
  • Sunt preponderente silabele deschise (55%)[3] față de cele închise, ceea ce conferă francezei un caracter de limbă foarte vocalică, deci clară și sonoră[4].
  • Vorbirea este segmentată în grupuri ritmice, a căror unitate este asigurată de un singur accent principal, pe ultima silabă a grupului ritmic, de înlănțuirea (enchaînement) consonantică și vocalică, de elidare și de legătură (liaison).
  • Ritmul vorbirii se caracterizează prin periodicitatea relativ regulată a silabelor accentuate și neaccentuate, prin egalitatea de durată și de intensitate a acestora și prin numărul nici prea mic, nici prea mare de silabe dintr-un grup ritmic (3-7)[5].

Gramatică[modificare | modificare sursă]

Morfologie[modificare | modificare sursă]

Determinanții și părțile de vorbire nominale[modificare | modificare sursă]

Majoritatea determinanților abstracți folosiți în franceză au corespondenți exacți în română. Aceștia sunt (articolul hotărât, articolul nehotărât, adjectivele pronominale și numeralul, atunci când este folosit ca determinant. Doar funcția articolului partitiv este îndeplinită prin alte procedee în română. Altă deosebire între determinanți în cele cele două limbi este că pronominale posesive și demonstrative franceze au forme cu totul deosebite de pronumele corespunzătoare.

Aproape toate părțile de vorbire nominale din franceză se regăsesc și în română. Este vorba de substantiv, de adjectivul calificativ, de numeral în general și de pronume: personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ și nehotărât. Doar pronumele adverbial nu are corespondent exact în română.

Ca în limbile romanice în general, majoritatea cuvintelor din aceste categorii gramaticale se caracterizează prin gen gramatical (masculin și feminin), precum și prin număr (singular și plural), deși aceste trăsături nu sunt totdeauna reprezentate de forma sonoră a cuvintelor. Pluralul este auzibil numai în mod excepțional, dar este totdeauna marcat în scris. Genul majorității substantivelor și al unor adjective nu este indicat de forma cuvintelor, dar în general se poate deduce din forma celor cu care se acordă, deși de multe ori numai în scris. Unele pronume sunt invariabile și genul lor este indicat numai de acordul cu alte cuvinte (de exemplu pronumele personale de persoana a II-a), altele sunt neutre, anume cele care se referă la o propoziție sau la un verb la infinitiv (de exemplu pronumele demonstrativ cela „aceasta”).

Franceza modernă, ca și celelalte limbi romanice în afară de română, nu cunoaște declinarea, ci doar câteva vestigii ale ei în domeniul pronumelui personal.

Verbul[modificare | modificare sursă]

Verbul francez exprimă aceleași categorii gramaticale ca și cel din română, adică diateza, modul, timpul, persoana și genul (masculin și feminin), acesta fiind limitat la modul participiu. O diferență importantă între cele două limbi este că în franceză formele temporale sunt mai numeroase.

Dat fiind că ortografia limbii franceze este în foarte mare măsură etimologică, deci nu redă fidel pronunțarea, în conjugare trebuie să se țină seamă de faptul că în vorbire sunt mai puține desinențe personale decât în scris. Sunt de exemplu categorii de verbe la care, la anumite timpuri, patru desinențe se scriu în trei feluri, dar în vorbire se aude numai rădăcina verbului, deci la patru persoane verbul sună la fel. De aceea, morfemul persoanei a devenit în mare măsură subiectul exprimat prin alt cuvânt. Ca urmare, verbul apare numai pe lângă un asemenea cuvânt. La persoana a treia acesta este un substantiv, un pronume sau, mai rar, un verb la infinitiv, iar la persoanele I și a II-a, un pronume personal. Singura excepție este cea a modului imperativ, la care pronumele se folosește numai pentru scoaterea în evidență a persoanei.

Părțile de vorbire neflexibile[modificare | modificare sursă]

Părțile de vorbire neflexibile din limba franceză sunt aceleași ca cele din română. Adverbul are funcție sintactică), iar prepoziția și conjuncția sunt cuvinte gramaticale. Interjecția nu are funcție gramaticală în propoziție, putând doar constitui singură o propoziție neanalizabilă. La fel pot fi folosite și unele cuvinte considerate în mod tradițional adverbe. Astfel de cuvinte mai pot avea și alte două funcții nesintactice, cea de modalizator și cea de conector logic.

Spre deosebire de română, în franceză sunt rare adjectivele folosite cu aceeași formă și ca adverbe. În schimb sunt foarte frecvente adverbele, mai ales de mod, derivate din adjective.

În franceză, toate atributele substantivale și pronominale, precum și toate complementele exprimate prin substantiv sau pronume accentuat sunt formate cu prepoziții, înlocuind complet declinarea.

Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare sunt asociate cu un anumit mod verbal la care se folosește predicatul propoziției subordonate circumstanțiale.

Sintaxă[modificare | modificare sursă]

Pentru limba franceză este caracteristic faptul că în grupul substantival poate fi folosit un singur determinant abstract dintre articole (nehotărât]], hotărât, partitiv) sau dintre adjectivele posesiv, demonstrativ și interogativ]]. Numai determinantul numeral și anumite adjective nehotărâte pot fi folosite împreună cu un articol. Este de asemenea o chestiune complexă cea a cazurilor când substantivul se folosește fără articol.

În grupul substantival cu atribut(e) este de asemenea o chestiune complexă cea a locului atributului adjectival față de substantiv și a atributelor subordonate unui același substantiv față de acesta, și al unui atribut față de celălalt/celelalte.

În ceea ce privește propoziția, nu sunt diferențe esențiale între franceză și română în analiza sintactică, deși sunt diferențe de interpretare a părților de propoziție între gramaticile celor două limbi. În schimb sunt diferențe esențiale în procedeele (topică, prozodie, construcții) prin care se exprimă rolul de temă și de remă al diferitelor părți ale propoziției și prin care se scoate în evidență una sau alta dintre ele.

Privitor la propoziția interogativă, specific pentru franceză este că o anume întrebare totală sau parțială poate avea de cele mai multe ori nu o singură construcție, ci două, trei sau patru.

Pentru propoziția negativă este caracteristic faptul că în limba standard aceasta se bazează totdeauna pe cuvântul negativ ne și pe cel puțin încă un cuvânt negativ.

Fraza franceză care cuprinde numai propoziții coordonate și corespondenta ei românească nu prezintă diferențe esențiale, însă cea cu propoziție/propoziții subordonată/subordonate diferă în mai multe privințe. Una este folosirea modului în care stă predicatul subordonatei, dar și a timpul acestuia, deoarece în franceză concordanța timpurilor este mai puțin suplă decât în română.

Altă deosebire între cele două limbi este că procesul[6] subordonat se exprimă cu verbul la infinitiv mult mai frecvent decât în română, uneori putând fi exprimat numai prin propoziție subordonată, alteori numai prin infinitiv, în câteva cazuri cele două construcții fiind la alegere.

Lexic[modificare | modificare sursă]

Lexicul limbii franceze se caracterizează în principal prin preponderența cuvintelor de origine latină, fie moștenite, fie împrumutate după constituirea limbii. Există și un substrat galic, din care au rămas relativ puține cuvinte. În număr ceva mai mare au rămas cuvinte dintr-un suprastrat germanic, din care provin cele mai vechi împrumuturi. În tot cursul istoriei sale, limba franceză s-a îmbogățit cu numeroase cuvinte din limbi foarte diferite, care au intrat în limbă fie direct, fie indirect. Cele mai multe împrumuturi au provenit mai demult din limba italiană, iar astăzi predomină cele din engleză.

Dintre mijloacele interne de îmbogățire a lexicului, o sursă foarte importantă a fost și rămâne derivarea. Și prin compunere s-au creat și se creează cuvinte noi, dar mai puține decât în limbi precum germana.

Ortografie[modificare | modificare sursă]

Ortografia limbii franceze se caracterizează în primul rând prin faptul că redă pronunțarea într-un mod mult mai puțin fidel decât cum este redată cea a limbii române, de exemplu. Acest fapt are drept cauze îndelungata evoluție istorică a scrierii acestei limbi, în care s-au combinat contactele dintre culturi diferite, schimbările fonetice ale limbii, progresele tehnice, normele sociale și factori de putere politică[7].

În secolul al XVI-lea, când au apărut primele încercări de regularizare a scrierii, au apărut și două tendințe: pe de o parte cea de a apropia grafia de pronunțare, pe de altă parte cea de a respecta tradiția și de a scrie așa cum s-a fixat mai înainte, chiar dacă pronunțarea a evoluat între timp și scrierea a rămas în urmă. La adâncirea neconcordanței dintre scriere și pronunțare a contribuit și introducerea unor litere numai cu scopul de a arăta originea latină a cuvintelor. Tendința de a face scrierea mai fidelă față de pronunțare și cea tradiționalistă s-au confruntat de atunci și continuă să se opună până în prezent, deocamdată având câștig de cauză a doua orientare.

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Astăzi, franceza este singura limbă oficială a unui număr mare de țări și folosită în mod larg în alte câteva. O parte din națiunile care utilizează această limbă s-au regrupat în Organizația Internațională a Francofoniei. Pe lângă țările care au limba franceză ca limbă oficială a statului, cum este cazul Franței sau Canadei, există țări în care franceza este o limbă uzuală, chiar dacă acest lucru nu este legiferat. Este cazul, spre exemplu, al fostelor colonii franceze din nordul Africii: Algeria, Tunisia și Maroc. Universitățile de prestigiu din aceste state au o abordare academică de o puternică influență occidentală, adoptând limba franceză ca limbă de studiu. Mai mult decât atât, în mediul familial al locuitorilor este uzual amestecul celor două limbi: araba și franceza, așa cum se întâmplă în India cu limba engleză și cele locale.

Țări cu franceza ca singură limbă oficială[modificare | modificare sursă]

Țări în care limba franceză este una dintre limbile oficiale[modificare | modificare sursă]

Africa Francofonă
Nivelul de cunoaştere a limbii franceze în Uniunea Europeană și în țările candidate

Țări în care limba franceză este folosită în mod curent[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikipedia în limba franceză

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ fr La Francophonie dans le monde 2006–2007 publicat de Organizația Internațională a Francofoniei. Nathan, Paris, 2007.
  2. ^ Printre acestea se numără, de exemplu, limba picardă, numită în mod curent ch’ti sau ch'timi, o limbă oïl vorbită în regiunea Nord-Pas-de-Calais, de către locuitorii acesteia, care își zic ch’tis. Exemplu de frază în ch’ti: Ch’ti qui est nin contint i’a qu’à v’nir ém vir, în franceză standard, Celui qui n’est pas content n’a qu’à venir me voir „Cel care nu e mulțumit nu are decât să vină să mă vadă”
  3. ^ Kalmbach, Jean-Michel. Phonétique et prononciation du français pour apprenants finnophones (Fonetica și pronunțarea limbii franceze pentru vorbitorii de limba finlandeză). Universitatea din Jyväskylä (Finlanda), 2011, ISBN 978-951-39-4424-7, p. 86 (accesat la 30 iulie 2014).
  4. ^ Léon, Pierre și Monique. Introduction à la phonétique corrective (Introducere în fonetica corectivă). Ed. a II-a. Hachette / Larousse, Paris, 1971, p. 59.
  5. ^ Léon, 1971, p. 65.
  6. ^ După termenul francez procès, așa cum este definit în Dictionnaire de linguistique, Larousse, 1991.
  7. ^ Desrochers, A.; Martineau, F.; Morin, Y.-C. (sub dir.), Orthographe française. Évolution et pratique (Ortografia franceză. Evoluție și practică), David, Ottawa, 2008, ISBN 978-2-89597-068-2, p. 7 (accesat la 30 iuie 2014).