Limba chineză
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Chineză (汉语/漢語, Hànyǔ； 中文, Zhōngwén) | |
|---|---|
| Vorbită în: | China, Taiwan, Singapore, Indonezia, Malaezia şi alte ţări din întreaga lume. |
| Regiune: | Asia de Est |
| Număr de vorbitori: | 1,3 miliarde |
| Loc: | 1 (dacă este considerată ca o singură limbă) |
| Clasificare genetică: | Limbi sino-tibetane |
| Statut oficial | |
| Limbă oficială în: | China, Taiwan, Singapore |
| Reglementată de: | - |
| Coduri de limbă | |
| ISO 639-1 | zh |
| ISO 639-2 | chi (B) / zho (T) |
| SIL | - |
| Hartă indisponibilă | |
| Vezi şi: Limbă - Listă de limbi | |
Limba chineză este cea mai vorbită limbă din lume, fiind limba oficială în Republica Populară Chineză, Taiwan şi una din limbile oficiale în Singapore. Deasemeni, este una din limbile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Din populaţia Chinei, aproximativ 95% sunt vorbitori de chineză.
Cuprins |
[modifică] Chineza: o limbă sau un grup de limbi
Pe teritoriul Chinei se vorbesc mai multe dialecte ale chinezei, care din anumite puncte de vedere ar putea fi interpretate ca limbi înrudite. Diferenţele dintre dialectele chineze fac imposibilă înţelegerea verbală, fiind comparabile cu diferenţele dintre limbile romanice. Pe de altă parte, scrierea este comună tuturor dialectelor, pentru că ideogramele chinezeşti indică numai sensul, nu şi rostirea. Astfel, doi chinezi vorbind dialecte diferite se vor putea înţelege în scris, chiar dacă nu se pot înţelege verbal.
Dialectul mandarin vorbit în Beijing este promovat de guvern ca limbă vorbită pe întreg teritoriul Chinei, cît şi în Taiwan şi Singapore. Odată cu întărirea curentului politic pro-independenţă în Taiwan, în această insulă a început să se folosească mai des dialectul local.
În Sudul Chinei este vorbit dialectul cantonez, care este limba principală vorbită din Hong Kong şi Macao.
[modifică] Chineza scrisă
Relaţia dintre chineza vorbită şi cea scrisă este destul de complexă. Variantele vorbite au evoluat diferit, în timp ce limba scrisă s-a schimbat mult mai puţin. Literatura clasică chineză a început în perioada cunoscută ca "Primăvara şi Toamnă", cu toate că s-au descoperit înregistrări scrise începînd cu secolele XIV î.Hr. pe oasele oraculare a dinastiei Shang.
Ortografia chineză s-a bazat pe caracterele chinezeşti, hanzi, care sunt grafate în limitele unui pătrat imaginar, în mod tradiţional, aranjate în coloane verticale, citite de sus în jos şi de la dreapta la stânga în coloane. Caracterele chinezesti sunt morfeme independente ale modificărilor fonetice. Astfel, "numărul unu", Yi în mandarină, Yat în cantoneză se scrie folosind un caracter identic ( "一").
[modifică] Caracterele chineze
Caracterele chinezesti au evoluat de-a lungul timpului de la formele primitive de hieroglife. Ideea că toate caracterele chinezesti sunt fie pictografe sau ideografe este una greşită: cele mai multe caractere conbină elementul fonetic, şi sunt compuse din componente fonetice şi radicali semantici. Numai cele mai simple caractere, cum ar fi 人 ren (om), 日 ri(soare),山 shan(munte), 水 shui(apă), pot fi în întregime considerate pictograme. În anul 100 d. Hr. savantul renumit Xǚ Shen în perioda Dinastiei Han a clasificat caracterele în şase categorii, şi anume: pictografe, ideografe simple, ideografe compuse, împrumuturi fonetice, compuşi din caractere fonetice şi caractere derivate. Dintre acestea, doar 4% au fost clasificate ca pictografe,iar 80-90% ca compuşi, constând dintr-un element semantic, care indică sensul, şi un element fonetic care indică pronunţia. În general, elementul fonetic este mult mai exact şi mai important decât cel semantic. Există aproximativ 214 radicali înregistrate în Dicţionarul Kangxi.
Caracterele moderne sunt scrise folosint după stilul standard (楷书/楷书kǎishū). Diferite stiluri scrise sunt, de asemenea, folosite în caligrafie din Asia de Est, inclusiv scrisul de stampilă (篆书/篆书zhuànshū), scrisul cursiv (草书/草书cǎoshū) şi scrisul documentar (隶书/隶书lìshū). Caligrafii pot scrie cu caractere tradiţionale şi simplificate, dar au tendinţa de a folosi caracterele tradiţionale pentru arta traditionala.
În prezent, există două sisteme de caractere chinezeşti. Sistemul tradiţional, folosit în Hong Kong, Taiwan, Macao (cu excepţia Singaporului şi Malaisia)de chinezi în afara Chinei continentale. Formele de caractere standardizate datează de la sfârşitul dinastiei Han. Sistemul simplificat de caractere chineze, elaborat de condcerea Republicii Populare Chineze, în 1954 a promovat o alfabetizarea în masă, cu o simplificare a simbolurile tradiţionale, prin reducerea numărului de ştrihuri, multe forme amintind stilul rapid de scriere a caracterelor prescurtate.
[modifică] Numărul caracterelor chinezeşti
Un chinez cult recunoaşte aproximativ 6 000-7 000 de caractere. Circa 3 000 de caractere sunt obligatorii pentru a citi un ziar. Guvernul RPC defineşte nivelul de alfabetizare în rândul lucrătorilor prin cunoaşterea a 2 000 de caractere. Un dicţionar mare integral, ca Dicţionarul Kangxi, conţine peste 40 000 de caractere, inclusiv variante obscure, rare, şi caractere arhaice; mai puţin de un sfert din aceste caractere sunt acum utilizate în mod obişnuit.
[modifică] Istoria limbii chineze
Cei mai mulţi lingvişti clasifica toate varietăţile vorbite ale limbii chineze moderne, ca parte a familiei de limbi sino-tibetane şi cred că a existat o limba de origine, denumite proto-sino-tibetan[, de la care au derivat limbile sinice şi tibeto-birmaneză. Relaţia dintre chineză şi alte limbi sino-tibetane este un domeniu de cercetare activ, cum este şi încercarea de a reconstrui limba proto-sino-tibetană. Principala dificultate în acest efort este că, deşi există documente suficiente pentru a permite o reconstruicţie a sunetelor limbii chineze antice, nu există nici o dovadă scrisă care înregistrează diferenţele dintre limba proto-sino-tibetană şi chineză veche.
Chineză veche(Chineză simplificată :上古汉语; chineză tradiţională :上古汉语; pinyin: Shànggǔ Hànyǔ), uneori cunoscută sub numele de "chineza arhaică", a fost limba vorbită în timpul Dinastiei Zhou (1122 î.Hr.-256 î.Hr.),in care au fost scrise textele care includ inscriptii pe artefacte de bronz, poezia Shījīng, istoria Shūjīng, precum şi porţiuni din Yìjīng (I Ching). Elemente de fonetică găsite în majoritatea caracterele chinezesti oferi indicii pentru pronunţia acestorai. Pronunţia caracterelor împrumutate din chineză în japoneză, vietnameză şi coreeană, de asemenea, oferă informaţii valoroase despre chineza veche. Chineză veche folosea uneori flexiuni ale formelor. Acesta poseda un sistem de sunete, în care aspiraţia sau respiraţia aspră se utiliza pentru diferenţierea consoanelor, dar, probabil, libmba chineză nu folosea tonurile de astăzi. Eforturile privind reconstructia limbii chineze vechi au fost depuse de filologii dinastiei Qing. Unele dintre împrumuturile indo-europeane timpurii în limba chineză au fost 蜜 mi"miere",狮 shī "leu", şi, poate, de asemenea, 马 ma"cal", 犬 quǎn "câine", şi鹅 é "gâscă". Sursa spune că reconstructia chinezii vechi este tentativa, şi nici într-un caz definitivă, astfel ne se pot trage concluzii.
[modifică] Dialectele (limbile) chinezeşti
- Mandarină - baza limbii literare moderne - 836 milioane vorbitori
- Şanhaieză (Wu) - 77 milioane vorbitori
- Cantoneză - 77 milioane vorbitori
- Taivaneză (Min) - 60 milioane vorbitori
- Jin - 45 milioane vorbitori
- Xiang - 36 milioane vorbitori
- Haca - 34 milioane vorbitori
- Gan - 31 milioane vorbitori
- Hui - 3,2 milioane vorbitori
- Pingua (apropiată de cantoneză) - 2 milioane vorbitori
[modifică] Vezi şi
- Pinyin, sistemul de scriere cu alfabet latin al limbii chineze.
[modifică] Legături externe
- Mihnea Voicu Şimăndan, Învaţă limba chineză: Anul Nou Chinezesc (lecţie specială)
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||
