Fonetică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Lingvistică
Lingvistică teoretică
Fonetică
Fonologie
Lexic
Gramatică
Morfologie
Sintaxă
Sintaxa propoziției
Sintaxa frazei
Semantică
Semantică lexicală
Pragmatică
Ortografie
Stilistică
Lingvistică aplicată
Sociolingvistică
Lingvistică computațională
Lingvistică cognitivă
Lingvistică istorică
Lingvistică comparativă
Etimologie
Lingviști

Fonetica (din limba greacă de la φωνή, fone: sunet, voce) este studiul sunetelor produse de vocea umană. Fonetica analizează aspectul fizic al sunetelor, de la articulare până la percepție.

Lingvistica modernă face deosebirea între fonetică și fonologie. Fonetica studiază articularea sunetelor și procesele de percepție implicate, fiind mai aproape de nivelul fizic al vorbirii. Fonologia (numită și „fonetică funcțională”) se ocupă de sistemul de sunete ale unei anumite limbi și de rolurile lor în diferențierea între cuvinte.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Istoria foneticii este foarte veche, și probabil primele noțiuni de fonetică au apărut atunci când populații vorbind limbi diferite au încercat să comunice între ele și au constatat diferența între sunetele folosite. Primele scrieri pe teme de fonetică pe care le-am moștenit sunt însă două manuscrise de acum 2.500 de ani din India, unul discutând ortoepia limbii sanscrite, iar celălalt, o carte de gramatică a limbii tamil, explicând locul și modul de articulare al sunetelor acestei limbi. Interesul pentru fonetică în India se remarcă în grija cu care limbile de aici își clasifică sunetele în funcție de locul și modul de articulare.

Clasificare[modificare | modificare sursă]

Există diferite ramuri ale foneticii în funcție de care anume caracteristici ale sunetelor sunt luate ca obiect de studiu:

  • Fonetica generală - studiază sunetele vorbirii indiferent de limba în care se folosesc;
  • Fonetica descriptivă - analizează și clasifică sunetele unei limbi, la un anumit moment în evoluția acesteia;
  • Fonetica istorică - studiază evoluția în timp a sunetelor unei limbi, stabilind legile după care se schimbă aceste sunete;
  • Fonetica experimentală - studiază sunetele prin mijloace tehnice de analiză;
  • Fonetica sintactică - studiază dependența pronunției unui cuvânt de cuvintele învecinate;
  • Fonetica sintetică - se ocupă cu generarea artificială a sunetelor prin simulare în sintetizatoare de vorbire;
  • Fonetica funcțională - numită și „fonologie”, studiază sunetele unei limbi din punctul de vedere al funcției pe care acestea le au în determinarea sensului sau categoriei gramaticale a cuvintelor.

O altă clasificare se referă la diferitele segmente din lanțul de fenomene fizice și psihice de la articularea sunetelor până la percepția lor:

  • Fonetica articulatorie - se ocupă cu modul de producere a sunetelor de către organul vorbirii; ea are în vedere poziția și mișcarea buzelor, limbii, maxilarului, căii vocale etc.;
  • Fonetica acustică - se ocupă de propagarea sunetelor ca unde sonore până la recepția lor de către urechea internă;
  • Fonetica auditivă - studiază procesele neuronale din creier prin care sunetele receptate de urechea internă ajung în final să fie înțelese.

Sunete[modificare | modificare sursă]

Foneticienii au analizat și clasificat mai multe sute de sunete care pot fi recunoscute ca distincte, deși nu există nici o limbă care să le folosească pe toate. Alfabetul Fonetic Internațional cuprinde aceste sunete grupate după modul lor de articulare.

Există diferențe foarte mari între diverse limbi în ceea ce privește numărul de sunete folosite de vorbitorii lor. De exemplu, limba numită rotokas, vorbită de cca 4.000 de oameni de pe o insulă din Noua Guinee, folosește numai 6 consoane (p, t, k, v, r, g) și 5 vocale (a, e, i, o, u); în plus nu are tonuri, iar accentul pare să nu determine sensul cuvintelor. Prin comparație, limba !kung vorbită în Africa de sud, de-a lungul rîului Okavango (Namibia și Angola), folosește nu mai puțin de 141 de sunete (numărul poate să difere în funcție de modul cum se face analiza) dintre care 117 consoane, o mare parte dintre acestea din urmă fiind clicuri - semnul exclamării din numele limbii este tocmai un astfel de clic, și anume unul alveolar; în plus, limba !kung distinge între trei și cinci tonuri. Limba română este între limbile cu un număr mediu de sunete distincte fonemic (32), nu are tonuri și se bazează pe accent în diferențierea cuvintelor.

Vezi și[modificare | modificare sursă]