Accent

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol este despre un semn utilizat în lingvistică. Pentru alte utilizări ale termenului vezi Accent (dezambiguizare).
Lingvistică
Lingvistică teoretică
Fonetică
Fonologie
Lexic
Gramatică
Morfologie
Sintaxă
Sintaxa propoziției
Sintaxa frazei
Semantică
Semantică lexicală
Pragmatică
Ortografie
Stilistică
Lingvistică aplicată
Sociolingvistică
Lingvistică computațională
Lingvistică cognitivă
Lingvistică istorică
Lingvistică comparativă
Etimologie
Lingviști

(lat. accentus, part. al lui accinere „a cânta" ; LINGV.)

  • Pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic.
  • . Semn grafic pus deasupra unei litere, pentru a marca fie locul și felul accentului (1) într-un cuvânt, fie altă particularitate de pronunțare.
  • Accent de intensitate (sau dinamic, expirator), pronunțare cu forță mai mare a unei silabe dintr-un cuvânt. Limba romînă, la fel ca numeroase alte limbi moderne, are a. de intensitate. În cuvintele cu mai multe silabe se distinge un a. de i. principal, mai puternic, și unul sau mai multe a. de i. secundare, mai slabe, despărțite prin silabe total neaccentuate.
  • Accent sintactic, accent care scoate în evidență un cuvînt dintr-o propoziție sau o propoziție dintr-o frază.
  • Accent muzical (sau melodic), pronunțare pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt. În numeroase limbi vechi (greaca veche, latina dasică), accentuarea se făcea îndeosebi cu ajutorul a.m. (vocea se ridica aproximativ cu o cvintă). Accentul muzical propriu-zis există, de exemplu, în limbile chineză și japoneză; adesea el se îmbină cu accentul de intensitate, ca în limbile norvegiană, suedeză,sârbă sau lituaniană
    • A. ascuțit
      • a) (În limbile cu accent muzical) Ridicare a vocii pe silaba accentuată sau pe partea finală a silabei accentuate dintr-un cuvînt.
      • b) Semnul grafic (') al acestui mod de pronunlare, care a primit și alte întrebuințări. În franceză notează timbrul închis al vocalei e, în cehă lungimea vocalei.
    • A. circumflex
      • a) (În limbile cu accent muzical) Ridicare a vocii în prima parte a unei silabe lungi accentuate, însoțită de o coborîre a vocii în partea ei finală.
      • b) Semnul grafic (^, în greacă ) al acestui mod de pronunțare, care a primit și alte întrebuințări. În romînă este semnul diacritic al literei care reprezintă vocala î; în franceză se pune, în general, pe vocalele lungi care au fost urmate de o consoană sau de o vocală dispărută ulterior.
    • A. grav
      • a) ( În limbile cu accent muzical) Menținere a aceluiași ton pe o silabă care, în mod obișnuit, are accent ascuțit ; pronunțare cu tonul neridicat a oricărei silabe lipsite de accent ascuțit sau circumflex.
      • b) Semnul grafic (') al acestui mod de pronunțare, care a primit și alte întrebuințări. În franceză poate nota pronunțarea deschisă a vocalei e sau diferențiază unele cuvinte omonime.
  • (Impropriu) Mod de pronunțare specific unui anumit grai sau unei anumite limbi (ex. „vorbește cu a. moldovenesc").

Acest articol conține text din Dicționarul enciclopedic român (1962-1966), aflat acum în domeniul public.