Intelectual
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Intelectualul, în accepţiunea comună, este definit drept persoana cu studii universitare sau care exercită o meserie intelectuală.
Cuprins |
[modifică] Percepţie curentă
Sociologic, un intelectual apare ca o persoană cu un înalt nivel cultural şi/sau ştiinţific, a cărei îndeletnicire comportă în mod esenţial o activitate spirituală (spre deosebire de îndeletnicirile manuale) în domeniul literaturii, artei sau ştiinţei. Dispunând de capacitate de analiză, sinteză şi abstractizare, el cercetează ideile, fenomenele socio-politice şi evenimentele, ajungând la concluzii care pot influenţa structura şi evoluţia acestora.
[modifică] Socio-politic
Istoric şi academic, definiţia uzitată a intelectualului este însă una socio-politică şi culturală: omul de litere, artistul sau omul de ştiinţă care, sprijinindu-se pe cunoaşterea sa, resimte datoria morală de a se angaja şi în viaţa publică, în administrarea Cetăţii, prin opinii ferme, militantism, elaborarea de teorii cu aplicare la praxis, ori printr-o participare directă în poziţii de guvernământ sau administraţie (vezi noţiunea de "angajare").
Potrivit faimoasei definiţii a lui Jean-Paul Sartre, intelectual nu este acela care scrie cărţi sau îşi trece timpul cu preocupări intelectuale, ci acela care, părăsind universul livresc, intră direct în viaţa publică şi "se amestecă în treburile care nu-l privesc" (J.-P. Sartre, Plaidoyer pour les intellectuels, ed Gallimard, 1972, p. 12). Noţiunea de intelectual şi aceea de angajare au o fiinţă istorică recentă, ele debutând abia în 1898, odată cu articolul "J'accuse!", cunoscutul protest public al lui Émile Zola în "Afacerea Dreyfus". Definiţia intelectualului este una socio-politică, "intelectual" şi "angajat" fiind noţiuni sinonime şi corelative. (Ea nu are nici o legătură cu reprezentarea termenului în vulgată.)
[modifică] Rolul intelectualului
În ciuda reperelor şi posibilităţilor de judecată, intelectualii au putut avea în istorie atitudini surprinzătoare, care au mers de la critica radicală sau acomodarea neutră, până la pactizarea totală cu regimuri totalitare. Aparent amorale sau cinice, aceste poziţii se pot explica în raport cu cele două atitudini principiale ale intelectualului faţă de un sistem istoric constituit.
[modifică] Tipologie morală: intelectualul critic şi intelectualul organic
Potrivit unei distincţii operate pentru prima dată de Gramsci, prin poziţia lor faţă de epocă se pot detaşa în general două tipuri de intelectuali, având două atitudini perfect distincte: "intelectualul critic", care respinge realitatea imediată şi are drept unic criteriu de judecată universalul, şi "intelectualul organic", care aderă la realitate şi propune un număr de criterii şi necesităţi conjuncturale. Aceste opţiuni se reflectă direct în angajările lor.
- Intelectualul critic sau universalist postulează refuzul alăturării de orice sistem de putere constituit (structuri statale, religioase, ideologice, de guvernământ etc.), de a susţine sistemul sau de a participa la el în orice fel, chiar atunci când acţiunile lui ar sluji binele. Pentru el, rolul instanţei gândirii este acela de a fi indiferentă sau în opoziţie declarată faţă de Principe. Regimurile, structurile constituite sau spiritul timpului nu trebuie flatate, chiar şi atunci când ar fi îmbrăţişate de majoritatea indivizilor. Ceea ce-i rămâne prin urmare este fie calea abstragerii din secol, a ignorării istoriei şi imperativelor timpului său, refuzînd de plano angajarea ca fiind neesenţială în raport cu ideile sau cu arta sa (aceasta este poziţia instanţei "clericale" absolute a intelectualului, susţinută de Julien Benda), fie calea "intervenţionistă", a unei continue vigilenţe critice în raport cu Puterea şi cu spiritul timpului său (activismul civic etc.). Pentru intelectualul critic, singurul criteriu care ar trebui să ne orienteze judecata este exemplaritatea universalului şi demnitatea individuală. Doar un set de valori universale (Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, conştiinţă raţională, ştiinţificitate, raţionalitate logică şi experiment) trebuie să determine analiza, discernământul, atitudinea sau normele noastre de judecată. Reperele fiind universale, din ele decurg în mod necesar conştiinţa critică, morală, socială sau istorică a individului.
- Intelectualul organic sau "specific" (cf. Foucault) postulează necesitatea ca aceste criterii ale universalului să fie subsumate unui număr de necesităţi şi opţiuni normative, impuse de imperativele epocii. Acestea îl pot determina să susţină formal o cauză sau un sistem de credinţe, sau chiar să profeseze înregimentarea în sistemul constituit, indiferent de caracterul democratic sau autoritar al acestuia. Deşi valorile universale sunt importante, intelectualul organic afirmă că decisivă este concretizarea acestor abstracţiuni, aplicarea lor imediată pentru binele individului istoric. Esenţiale nu devin aşadar "binele", "adevărul", "progresul" în general, ci ceea ce pot însemna acestea pentru noi, măsura în care ele pot fi instituite sau augmentate; nu o descoperire ştiinţifică, ci valoarea ei de utilitate; nu elaborarea şi valorizarea sensurilor, ci valoarea şi funcţia lor pentru individ. Astfel, un adevăr devine important numai în măsura în care el este adevăr-pentru-noi, prin caracterul său procesual în raport cu binele public. Acest amoralism, care poate însemna că un rău evident contra individului poate reprezenta un bine necesar pentru societate, a determinat tăcerea sau complicitatea intelectualului organic faţă de caracterul criminogen al unor regimuri autoritare. Opţiunea morală abstractă, exemplaritatea singulară de a face opoziţie unui regim politic sunt pentru el alegeri cu totul secundare. Esenţial este felul cum poate fi ajutat un regim să instituie un bine social pentru cel mai mare număr, în raport cu imperativul progresului. Renunţând la criterii de judecată fundamentale, precum universalitatea, principiul realităţii sau primatul certitudinii raţionale, intelectualul organic este un om de credinţă, cineva care îşi pune speranţele într-un sistem ideatic promiţând o soteriologie generală. Acţiunile acestui tip de intelectual, care au provocat adesea perplexitate, se explică prin acest tip de valorizare simplă dar coerentă. Ele nu ţin de obnubilare sau de eroarea istorică, ci de o alegere conştientă şi asumată.
[modifică] Bibliografie
- Julien Benda, La trahison des clercs, ed. Grasset, Paris, 1927;
- Jean-Paul Sartre, "Qu’est-ce qu’un intellectuel?", apud Plaidoyer pour les intellectuels, ed. Gallimard, 1972, p. 12;
- Raymond Aron, L'opium des intellectuels, Calmann-Lévy, 1955;
- Michel Winock, Le siècle des intellectuels, Éditions du Seuil, Paris, 1997;
- Michel Foucault, "La Fonction politique de l’intellectuel", cf. Dits et écrits, nr 184, 1976, p. 109;
- Noam Chomsky, Responsabilité des intellectuels, ed. Comeau et Nadeau, Montréal, 1999;
- Bernard-Henri Levy, Eloge des intellectuels, ed. Grasset, 1987;
