Timp (gramatică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

În lingvistică, timpul este o categorie gramaticală prin care se situează o acțiune, o întâmplare sau o stare[1] pe axa timpului, în raport cu trei repere: trecutul, prezentul și viitorul, care la rândul lor pot fi subîmpărțite. Deseori, indicațiile temporale sunt însoțite de indicații aspectuale.

În majoritatea limbilor indoeuropene, timpul este indicat în primul rând de forme verbale specifice, realizate cu afixe și/sau cu verbe auxiliare, dar și de adverbe de timp. În alte limbi, de exemplu limbi izolante precum chineza, timpul este indicat numai de adverbe.

Formele temporale ale verbului, numite și „timpuri verbale”, se pot clasifica în:

  • timpuri absolute, care raportează acțiunea la momentul vorbirii, și
  • timpuri relative, care le raportează la alt moment sau la altă acțiune.

Timpurile verbale pot avea diferite valori, dintre care unele nu corespund cu momentul efectiv în care se situează acțiunea.

Timpurile verbale în limba română[modificare | modificare sursă]

Prezentul[modificare | modificare sursă]

Prezentul indicativ are următoarele valori:

  • valori absolute, în propoziție principală, prin care exprimă:
    • o acțiune din momentul vorbirii: Scriu o scrisoare.
    • o acțiune care are loc în mod obișnuit cu o anumită periodicitate (prezent iterativ): Zilnic trec prin piață.
    • o acțiune trecută (prezent istoric sau narativ): Ștefan cel Mare devine domn în 1457 și moare în 1504.
    • o acțiune viitoare:
      • propriu-zisă: Plec peste o oră.
      • ordonată (valoare de imperativ): Pleci imediat!
    • o acțiune permanentă, un adevăr considerat ca atare (prezent gnomic sau etern): Pământul este rotund.
  • valori relative, în propoziție subordonată:
    • o acțiune simultană unei acțiuni trecute: N-am observat că vine după mine.
    • o acțiune simultană unei acțiuni viitoare: Ai să vezi că vine (va veni).

Prezentul conjunctiv poate exprima:

  • cu valoare absolută:
    • o acțiune viitoare:
      • propriu-zisă: Să plec sau nu?
      • ordonată (valoare de imperativ): Să pleci imediat!
    • o acțiune nesituată precis în timp: Eu să muncesc și el să tragă foloasele?
    • o acțiune prezumtivă din momentul vorbirii (numai când este folosit în locul prezentului prezumtiv): nu știe că avem ședință? = N-o fi știind că… ?
  • cu valoare relativă:
    • o acțiune simultană și relativată celei exprimată de verbul regent: Am început să cânt.
    • o acțiune posterioară și relativată celei exprimate de verbul regent: Mi-a spus să plec.

Prezentul condițional-optativ exprimă:

  • cu valoare absolută:
    • o acțiune condițional-optativă viitoare: Aș veni și eu.
    • o acțiune condițional-optativă în momentul vorbirii: Parcă ar fi musafir.
  • cu valoare relativă:
    • o acțiune condițional-optativă simultană și relativată celei din principală: Mi s-a părut că ar fi tristă.
    • o acțiune conițional-optativă posterioară și relativată celei din principală: Mi-a spus că ar veni bucuros.

Prezentul prezumtiv:

  • cu valoare absolută:
    • o acțiune din momentul vorbirii: Va fi știind el ceva.
    • o acțiune viitoare: Mâine o fi plecând vreun avion?
    • o acțiune nesituată în timp (prezent iterativ): Va fi trecând zilnic prin piață.
    • o acțiune permanentă (prezent etern): Pământul va fi fiind rodnic pe acolo.
  • cu valoare relativă:
    • o acțiune simultană cu cea din principală: Credeam că va fi știind.
    • o acțiune posterioară celei din principală: Mă întrebam dacă a doua zi o fi plecând vreun avion.

Prezentul infinitiv are două forme - una scurtă (a face) și una lungă (facere),[2] care au valori temporale diferite după funcțiile lor sintactice:

  • o acțiune nesituată precis în timp (infinitiv atemporal):
    • subiect: A munci e o datorie.
    • nume predicativ: Obligația ta este a învăța. (infinitivul scurt) / Dorința noastră este de asigurare a locurilor de muncă. (infinitivul lung)
    • atribut: obligația de a rezista (infinitivul scurt) / obligația de returnare (infinitivul lung)
    • o acțiune viitoare (infinitivul cu valoare de imperativ): A se scutura înainte de întrebuințare!
  • o acțiune simultană cu cea a verbului regent, dacă are funcția de complement: Pot / Am putut / Am să pot urca.
  • o acțiune posterioară celei a verbului regent:

Trecutul[modificare | modificare sursă]

Imperfectul exprimă cel mai adesea o acțiune trecută durativă simultană cu altă acțiune trecută. Această valoare poate fi:

  • relativă, dacă cealaltă acțiune este exprimată în aceeași frază: În timp ce mânca a sunat telefonul.
  • absolută, dacă cealaltă acțiune nu este exprimată (imperfect narativ sau descriptiv): Acolo locuiam în copilărie.

Altă valoare absolută, frecventă, este cea de a exprima acțiuni repetate în trecut (imperfect iterativ): Se certau mereu.

O valoare relativă este exprimarea unei acțiuni posterioare față de o acțiune trecută: Avusese cele mai bune rezultate în anul care se încheia.

O valoare excepțională a imperfectului este cea de condițional perfect: Dacă știam, veneam și eu. = Dacă aș fi știut, aș fi venit și eu.

Perfectul compus se folosește de regulă cu valoare absolută, cea de a exprima o acțiune efectuată și încheiată în trecut, față de momentul vorbirii: Am făcut o excursie.

Uneori este folosit și cu valori relative:

  • de mai mult ca perfect: Înainte de a pleca le-a explicat de ce a venit.
  • de viitor apropiat: Acuma chiar am plecat.
  • de viitor anterior: Până vine el s-a zis cu tine.

Perfectul simplu are aceeași valoare absolută ca perfectul compus, dar în limba română standard este rezervat limbii literare, fiind concurat și în aceasta de perfectul compus. Este preferat acestuia în narațiuni, ca însoțitor al vorbirii indirecte: – Unde ai fost? întrebă el. – M-am plimbat în parc, răspunse ea.

Mai mult ca perfectul are numai valoare relativă, cea de a exprima o acțiune terminată înaintea altei acțiuni încheiate în trecut. Acțiunea la care se raportează poate fi în aceeași frază (Terminasem de scris când ai venit tu.) sau în contextul mai larg, înaintea propoziției în care se folosește: Spre seară terminasem de scris.

Perfectul conjunctiv poate exprima:

  • cu valoare absolută, o acțiune trecută față de momentul vorbirii: Să fi cumpărat niște fructe măcar!
  • cu valoare relativă, față de o altă acțiune trecută:
    • o acțiune anterioară: Nu-mi amintesc să fi spus așa.
    • o acțiune simultană: Să fi asistat la ceartă, i-aș fi despărțit.
    • o acțiune posterioară: Până să fi venit un medic, l-aș fi îngrijit eu.

Perfectul condițional-optativ cu valoare absolută exprimă în general o acțiune trecută față de momentul vorbirii (Aș fi venit și eu.), iar cu valoare relativă – o acțiune trecută, fie anterioară alteia (Am auzit că ar fi absolvit facultatea.), fie simultană: Dacă aș fi asistat la ceartă, n-aș fi ținut partea nimănui.

Perfectul prezumtiv exprimă, ca timp absolut, o acțiune trecută față de momentul vorbirii (O fi știut el ceva.), iar ca timp relativ o acțiune trecută de obicei anterioară (Nu-și amintea dacă o fi dormit sau nu.) sau simultană (L-a putut vedea când o fi trecut pe acolo.), uneori posterioară: N-am putut veni, dar ți-am trimis bani, care îți vor fi servit.

Perfectul infinitiv exprimă o acțiune trecută, de regulă anterioară celei a verbului regent (Faptul de a fi declarat adevărul l-a pus într-o lumină proastă.), sau posterioară, dacă are funcția de complement circumstanțial de timp: Înainte de a fi venit el, mă simțeam bine.

Viitorul[modificare | modificare sursă]

Viitorul propriu-zis se folosește de obicei cu valoare absolută, exprimând o acțiune care urmează să se efectueze după momentul vorbirii: Am să sosesc / O să sosesc / Voi sosi la ora cinci. Poate fi folosit și ca timp relativ, pentru exprimarea anteriorității (După ce vom asculta toate părerile, vom trage concluziile.) sau a posteriorității (Credeam că va veni, dar n-a fost așa.) față de acțiunea predicatului propoziției principale. Se mai utilizează și cu valoarea modală a imperativului: Veți lua măsurile necesare.

Viitorul anterior este exclusiv un timp relativ, exprimând o acțiune care urmează să se efectueze după momentul vorbirii, dar înaintea altei acțiuni viitoare, prezentă în aceeași frază (Nu vom putea ajunge la o concluzie definitivă până nu vom fi demonstrat) sau în contextul mai larg: Până atunci își va fi făcut efectul.

Valorile temporale ale gerunziului și ale participiului[modificare | modificare sursă]

Gerunziul ia în general valorile temporale ale verbului al cărui complement este (Pofta vine / ne-a venit / are să ne vină mâncând.), dar uneori exprimă și acțiuni anterioare celei ale verbului regent (Absolvind liceul, s-a înscris la facultate.) sau un prezent etern ca fond al unei acțiuni trecute sau viitoare: N-a putut / Nu va putea ajunge la timp, distanța fiind mare.

Participiul are totdeauna valoare temporală de trecut: Data este fixată., viață trăită.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Pentru simplificare, în cele ce urmează folosim numai termenul „acțiune”.
  2. ^ Ion Coteanu (1982). Gramatica de bază a limbii române. Editura Albatros. pp. 219-221 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]