Verb
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acţiune, ca de exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră şi o serie de alte cuvinte care, deşi nu exprimă acţiunea propriu-zisă săvârşită de subiect, din punct de vedere morfologic se comportă identic. Astfel există verbe care exprimă existenţa sau starea (a fi, a sta), recepţionarea pasivă a unei acţiuni exterioare (a primi, a auzi), o transformare (a creşte, a dispărea), etc.
Termenul verb vine în româneşte din franţuzescul verbe, cu acelaşi sens, şi care la rândul lui provine din latinescul verbum (cuvânt, verb). Romanii au preluat noţiunea din greceşte, unde rhema avea acelaşi sens.
Datorită importanţei sale deosebite în comunicare, verbul este una dintre cele două părţi de vorbire prezente în toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi, inclusiv limba română, cele mai scurte propoziţii corecte gramatical şi cu sens de sine stătător sunt cele care conţin un verb. Pe de altă parte este remarcabilă creaţia literară "Le train de nulle part" ("Trenul de nicăieri") a lui Michel Dansel, (publicată în 2004 sub pseudonimul Michel Thaler), care pe parcursul a 233 de pagini nu conţine niciun verb.
Cuprins |
[modifică] Categorii de verbe
[modifică] Valenţă
Valenţa este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează câte conexiuni pot lega verbul de alte părţi de vorbire. Astfel valenţa poate fi:
- 0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a ploua nu interacţionează cu niciun alt obiect: "Plouă de două zile."
- 1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acţiunea denumită de verbul a alerga are o singură conexiune, şi anume cu subiectul: "Copiii alergau printre copaci."
- 2 pentru verbele tranzitive. De exemplu, verbul a bea este legat atât de subiect cât şi de complementul direct: "Ion a băut toată apa din sticlă."
- 3 pentru verbele numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de subiect, de complementul direct şi de complementul indirect: "Bunica îi spune nepotului povestea cu ursul."
[modifică] Verbe auxiliare
Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de mai jos verbele auxiliare sunt subliniate:
- Română: Spectacolul a fost superb, dar aş fi vrut să fie mai lung.
- Engleză: Will you replace the window John has broken? (Schimbi tu geamul pe care l-a spart John?)
- Franceză: Les invités sont déjà arrivés, mais je ne leur ai pas encore parlé. (Invitaţii au sosit deja, dar încă n-am vorbit cu ei.)
- Japoneză: 鈴木さんは太ってきたけど言われたくないみたい。 (Doamna Suzuki s-a îngrăşat, dar se pare că nu vrea să i se spună.)
[modifică] Verbe copulative
Când predicatul unei propoziţii se exprimă printr-un nume predicativ, cuvântul de legătură dintre acesta şi subiect se numeşte copulă. În multe limbi acest cuvânt este un verb, numit în această poziţie verb copulativ. De exemplu, în propoziţia "[...] iubirea de moşie e un zid [...]" verbul "e" este un astfel de verb.
[modifică] Flexiune în limba română
În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcţie de persoana, numărul şi uneori genul subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul îşi poate schimba forma în funcţie de alţi parametri, precum timpul, modul, aspectul sau diateza.
Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor lipsind o parte din forme.
În limba română verbele se clasifică în funcţie de terminaţia la modul infinitiv în cinci grupe:
- Verbe terminate în "a" — ex. a lucra, a cânta, a dansa, a fotografia, a vâna, a căra
- Verbe terminate în "e" — ex. a face, a crede, a cere, a merge, a scrie, a duce
- Verbe terminate în "ea" — ex. a avea, a vedea, a cădea, a veghea
- Verbe terminate în "i" — ex. a citi, a fugi, a dormi
- Verbe terminate în "î" — ex. a pârî, a urî
[modifică] Mod
[modifică] Moduri personale
În limba română există cinci moduri personale.Aceste moduri personale au rol numai de predicat .
Indicativ
- Prezent: Învăţ, înveţi, învaţă, învăţăm, învăţaţi, învaţă
- Trecut
-
- Perfect compus - exprimă un process trecut şi încheiat dar neprecizat în timp
- Am învăţat, ai..., a..., am..., aţi..., au învăţat
- Imperfect - exprimă un process trecut dar neterminat în momentul vorbirii
- Învăţam, învăţai, învăţa, învăţam, învăţaţi, învăţau
- Mai mult ca perfect - exprimă un process trecut şi încheiat înaintea altui process trecut şi încheiat
- Învăţasem, învăţaseşi, învăţase, învăţaserăm, învăţaserăţi, învăţaseră
- Perfect simplu - exprimă un process trecut şi încheiat momentan sau într-un interval de timp delimitat
- Învăţai, învăţaşi, învăţă, învăţarăm, învăţarăţi, învăţară
- Viitor: Voi învăţa, vei..., va..., vom..., veţi..., vor învăţa
Condiţional
- Prezent:
-
- Aceste scânduri ar fi cam greu de ridicat.
- M-aş duce dar n-am chef.
- Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.
- Ţi-aş da-o dar am pierdut-o.
- Perfect:
-
- Aceste scânduri ar fi fost cam greu de ridicat.
- M-aş fi dus dar n-aveam chef.
- Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.
- Ţi-aş fi dat-o dar am pierdut-o.
Imperativ
- Pleacă!
- Scoală-te!
- Urmăreşte-i!
- Povestiţi-ne!
Conjunctiv
- Prezent:
-
- Mi-aş dori să pot.
- Vrem ca tu să ne arăţi.
- *Majoritatea copiilor nu vor decât să se joace.
- Perfect:
-
- Mi-aş dori să fi putut.
- Voiam ca tu să ne fi arătat.
- Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.
Prezumtiv
- Crezi că o fi acolo?
- Ne-or vedea dacă-l facem aici?
- S-or duce fără noi?
- L-o fi mâncat deja?
[modifică] Forme verbale impersonale
Formele verbale impersonale sunt uneori considerate moduri împreună cu cele personale, dar, din cauza unor diferenţe fundamentale în de natură semantică, morfologică şi sintactică, în gramatica modernă sunt luate separat. În limba română există patru forme verbale impersonale.Acestea nu au rol de predicat.
Infinitiv
- Ţi-am dat-o pentru a te ghida.
- A se păstra în loc răcoros şi uscat.
- A învăţa bine o limbă străină poate dura ani.
- Au luat-o fără a şti ce să facă cu ea.
Participiu
- Pariul a fost mărit.
- Căsătoria ne va fi binecuvântată.
- Hoţii erau înconjuraţi.
- Cămăşile au fost şifonate.
Gerunziu
- M-am încălţat în grabă, uitând să mă leg la şireturi.
- I-a enervat pe toţi, netăcând din gură.
- M-am trezit, nemaiputând dormi.
- Ne-am dus la piaţă gândindu-ne la ce să cumpărăm.
Supinul este o formă impersonală şi nepredicativă a verbului având în general trăsături substantivale:
- Mersul pe jos este sănătos.
- Nu mă deranjează lătratul câinilor.
- A răcit după atâta aşteptat în ploaie.
- Frigul nu mai este de suportat.
[modifică] Bibliografie
- Academia Română, Gramatica limbii române (coordonator Valeria Guţu Romalo), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005 (capitolul despre verbe: Vol. I „Cuvântul”, p. 323)
- Definiţia verbului, la DEX online
- en Etimologia cuvântului "verb", la American Heritage Dictionary of the English Language
[modifică] Legături externe
- Verbix: program de conjugare de verbe în multe limbi (Atenţie, unele verbe sunt conjugate greşit.)
- Conjugare verbe, flexionare şi deflexionare
