Roma Antică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Rmn-military-header.svg
Regatul Roman
753 î.Hr.510 î.Hr.
Republica Romană
510 î.Hr.27 î.Hr.
Imperiul Roman
27 î.Hr.476 / 1453 d.Hr.
Principatul
Dominatul
Imperiul de Apus   Imperiul de Răsărit
Magistrați obișnuiți
Magistrați extraordinari
Oficii și titluri onorifice
Politică și legislație
modifică 

Roma Antică a fost un oraș-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprinsă între 753 î.Hr. și 476 d.Hr. Pe parcursul existenței sale de douăsprezece secole, civilizația romană a trecut de la monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest și întreaga arie în jurul Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă, în final, a cedat în fața invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel, declinul Imperiului Roman și începutul Evului Mediu. Civilizația romană e, deseori, clasificată ca o parte din Antichitatea Clasică, împreună cu Grecia antică, o civilizație care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antică a adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă, juridică, artă militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o influență puternică asupra lumii moderne.

Perioada monarhiei[modificare | modificare sursă]

Regatul Roman a fost guvernul monarhic al orașului Roma și al teritoriilor sale de la Fondarea Romei, fondarea sa în 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 510 î.Hr. și formarea Republicii Romane. După legendă, orașul Roma a fost întemeiat în anul 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, care au fost crescuți de către o lupoaică. În legenda romană, când grecii au dus Războiul troian împotriva orașului Troia, prințul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său, Iulus, a mers mai departe, fondând orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni, Romulus și Remus, care au purces la fondarea Romei în 753 î.Hr .

Perioada republicii[modificare | modificare sursă]

Republica Romană a fost guvernarea republicană a Romei și a teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman, care este plasată, uneori, în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Caesar ca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavianus titlul de August. Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord a zonei în care era vorbită limba latină și granița de sud a Etruriei, unde trăiau etruscii, care erau de origine necunoscută.

Perioada imperiului[modificare | modificare sursă]

Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr., sub Gaius Iulius Caesar Octavianus. Deși Roma deținea un imperiu cu mult înainte de autocrația lui Augustus, statul pre-augustian este descris, în mod convențional, ca Republica Romană. Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, precum și regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul, până în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar și în perioada modernă. Imperiul Roman a constituit un model peren, preluat, cu mici diferențe, de toate statele europene post-romane în activitatea de guvernare, drept și organizarea justiției, tipul de arhitectură și în multe alte aspecte ale vieții.

Religia romană[modificare | modificare sursă]

Subiecte în Mitologia Romană
Mitologie romană
Zei importanți:
Istorie legendară:
Eneida
Religie romană
Mitul grec/roman comparat

Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populații de origine diversă, între care cei mai importanți erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din centru și etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiți, începând de la sfârșitul Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole și, mai ales, haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credința etruscilor.

Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o mitologie puternic înrâurită de mitologia greacă. Georges Dumézil a subliniat existența unei “ideologii tripartite” indo-europene în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care reprezenta funcția războinică) și Quirinus (care reprezenta funcția nutritivă și protectoare). Vechiul sacerdoțiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis și flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex maximus), funcție care, începând cu Caesar, va reveni împăratului.

Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană împărtășește, cu primul, interesul pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.

Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde puterea militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobște pe colina Aventinului. Excepție face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius, în sec. al V-lea. Divinitățile intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și sărbători bizare: Angerona - zeița echinoxului de primăvară sau Matuta - zeița matroanelor.

Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus Bifrons și Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei, care corespund lui Zeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos și Kore. Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin.

Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande alimentate și florale adresate strămoșilor și geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile zeităților feminine Tellus și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, orașul sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care se reîntorceau pe pământ și se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea î.Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în temple.

Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices - cu căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, și flamines minores, în număr de doisprezece. Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în momentul alegerii lor, între șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau să-și păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituție similară e semnalată în imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.

Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și libri fulgurales) și grecești (oracole la care au existat contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele faste și nefaste. Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii, preoții salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemnau sexualitatea dezlănțuită.

Principalii zei și zeițe ale romanilor[modificare | modificare sursă]

Jupiter[modificare | modificare sursă]

Este zeul luminii și al fenomenelor cerești: vântul, ploaia, tunetul, al furtunii și al fulgerului. Este de proveniență indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei la triburile indo-europene (care nu erau altceva decât traci emigrati). La ei DYAUS(ZIUA) era zeul cerului. Il are drept corespondent în mitologia greacă pe Zeus.

Junona / Juno[modificare | modificare sursă]

Este soția credincioasă a lui Jupiter, simbolizând zeița Lunii. Ca zeiță a Lunii, ea s-a contopit cu Diana, zeița vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de călăuză a mireselor la casa logodnicului ș.a. O are drept corespondentă în mitologia greacă pe Hera.

Era „patroana protectoare” a orașului Roma fiind venerată pe Capitoliul din Roma.

Venus[modificare | modificare sursă]

Era cea mai frumoasă zeiță romană, luminoasă și curată ca flacăra focului. Era asociată, la început, cu Ianus Pater și Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile și era simbolul maternității, deși rămânea veșnic fecioară. Purta întotdeauna văl. O are drept corespondentă în mitologia greacă pe Afrodita.

Vulcanus[modificare | modificare sursă]

Era zeul trăsnetului și al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viață. Era înfățișat cu barbă, uneori cu o ușoară deformație facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleștele fierarului și nicovala. Purta o bonetă și o scurtă care-i lăsau liber brațul drept.

Saturn[modificare | modificare sursă]

Este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belșugul, bogăția, abundența. Era propagatorul viței de vie și îngrășătorul ogoarelor.

Minerva[modificare | modificare sursă]

Zeiță cunoscută la etrusci și la greci. Minerva era patroana înțelepciunii, a artelor și a meșteșugurilor de tot felul. Împreună cu Jupiter și cu Junona formau o triadă divină.

Mercurius[modificare | modificare sursă]

Este zeul comerțului și al comercianților, patrona câștigurile dobândite din schimburile negustorești. Avea ca pasăre sfântă cocoșul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.

Faunus[modificare | modificare sursă]

Este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor și din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna și Bona Dea (Zâna Bună).

Fervoarea religioasă romană crește sensibil în epoca imperială. Caesar și Augustus sunt divinizați după moarte. Deși succesorii lor nu împărtășeau automat același destin, acest fapt a creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împărații și intimii săi au fost adesea zeificați încă din timpul vieții. Caesar a inaugurat și cumulul, care va deveni indisolubil, al funcției de imperator și al aceleia de șef religios, pontifex maximus. La fel ca și cultul vechilor zei, cultul imperial își avea preoții și ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate împăraților, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea d.Hr. împărații tind să se identifice zeilor: Septimius Severus și soția sa, Iulia Domna, sunt adorați ca Iupiter și Iunona. Cultul imperial este o inovație care marchează sfârșitul religiei romane tradiționale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte, și misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creștinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le, astfel, un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus și platonicienii Macrobius și Servius, la sfârșitul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului creștin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze și să recupereze toate credințele trecutului, chiar și acelea care, la prima vedere, repugnau rațiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credințe până la căderea Imperiului, după care acestea își vor continua existența lor subterană în Bizanț.

Dacii la Roma[modificare | modificare sursă]

Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub numele de Balcani, cum ar fi ilirii, încă din perioada cuprinsă între anul 44 î.Hr. (moartea lui Iulius Caesar și anul 31 î.Ch., corespunzător instaurării principatului lui Augustus. Ei aveau mai multe preocupări, însă, în principal, erau gladiatori, și li se potrivea destul de bine, ținând seama de caracterul dacilor, care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în mici arene numite "ludus". Se cunosc patru denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus, Magnus, Matutinus. Existența arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci care luptau ca gladiatori. Mai târziu, când Dacia a devenit provincie romană, ei și-au îndreptat atenția mai mult către activitatea militară, devenind membri ai gărzii imperiale - pretorieni, și în garda călare - equites singulares. Inscripțiile pietrelor funerare ale soldaților ce au aparținut gărzii imperiale țin, în mod deosebit, să amintească locul de origine al defuncților; de exemplu: natione Thrax - pentru traci.

Astfel, se remarcă cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură, în anul 70 d.Ch., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripție a fost descoperită pe Via Flaminia, și este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei regelui costobocilor, Pieporus, pusă de nepoții ei Natoporus și Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiți ostateci de origine regală și nobilă. Prezența dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată și de multele inscripții în marmură, dedicate împăraților, și pe care se aflau și numele soldaților și unde erau precizate și locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceștia se remarcă Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani, în condițiile în care, în acea vreme, rar se ajungea la vârsta de 60 de ani.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Eliade/Culianu – "Dicționar al religiilor", Editura Humanitas, București, 1993.
  • Drimba, Ovidiu – "Istoria culturii și civilizației", Editura Științifică și Enciclopedică, vol. I, București, 1984.
  • Stan, Alexandru și Rus, Remus – "Istoria religiilor", Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Enciclopedia civilizației romane, Dumitru Tudor, Andrei Aricescu, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982
  • O istorie a Romei antice, Horia C. Matei, Editura Albatros, 1979

Legături externe[modificare | modificare sursă]