Persoană (gramatică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

În lingvistică, persoana este o categorie gramaticală care se referă la participanții la un dialog (emițătorul comunicării și destinatarul ei), precum și la ființa sau lucrul despre care se comunică. Categoria persoanei este caracteristică în primul rând verbului, pronumelui personal și pronumelui posesiv. În unele limbi privește și alte părți de vorbire. De exemplu în limba maghiară este proprie și substantivului care exprimă un obiect posedat, precum și postpoziției.

În general, limbile deosebesc trei persoane:

  • Persoana întâi este vorbitorul, emițătorul comunicării.
  • Persoana a doua este interlocutorul, destinatarul direct al comunicării.
  • Persoana a treia este ființa sau lucrul despre care se comunică, fie că e prezent(ă) sau nu.

Fiecare persoană poate fi și la numărul plural:

  • Persoana I plural indică un grup de persoane din care face parte vorbitorul și din care poate face parte și destinatarul.
  • Persoana a II-a plural desemnează doi sau mai mulți destinatari, dintre care cel puțin unul este prezent în dialog.
  • Persoana a III-a plural se referă la o mulțime de ființe sau lucruri despre care este vorba în dialog.

În limbile indoeuropene în general, persoana se poate exprima prin desinența verbului la modurile personale,[1] prin pronumele personal, pronumele posesiv și adjectivul pronominal posesiv. În unele limbi, cum este maghiara, rolul adjectivului posesiv este îndeplinit de sufixul posesiv atașat obiectului posedat:

Română Engleză Franceză Maghiară
Casa mea e mare. My house is big. Ma maison est grande. A házam nagy.

În unele limbi, verbul nu se conjugă, de aceea, pentru indicarea persoanei I și a II-a se folosește pronumele personal subiect, și de asemenea la persoana a III-a, dacă subiectul nu este exprimat prin substantiv. Engleza a devenit în cursul timpului o asemenea limbă, în care verbul exprimă persoana numai în mod excepțional, iar franceza are aceeași tendință:

Română Engleză Franceză
Înțeleg. I understand. Je comprends.
Înțelegi. You understand. Tu comprends.

În limbile indoeuropene, verbele la modurile nepersonale exprimă în general indirect persoana, datorită verbului regent al acestor verbe, iar uneori cu ajutorul unui pronume, de exemplu la infinitiv și la gerunziu, în limba română: Ei au luptat pentru a fi noi fericiți., Plecând el, am rămas singură., ducându-mă, amintindu-mi. În unele limbi, infinitivul poate avea desinențe personale, de exemplu în maghiară: El kell mennem. „Trebuie să plec.” Dintre limbile indoeuropene, infinitivul are această trăsătură doar în portugheză, în galițiană și în unele dialecte ale limbii sarde. În portugheză: para teres/termos „ca să ai/avem”.

Nu în toate limbile coincide totdeauna persoana reală cu cea indicată morfologic. În limbile europene, vorbitorii se tutuiesc folosind persoana a II-a, dar în comunicarea politicoasă către o persoană, unele folosesc persoana a II-a plural, altele persoana a III-a singular. În comunicarea politicoasă către mai multe persoane, primele folosesc persoana a II-a plural, cele din urmă persoana a III-a plural. Aceasta se referă de regulă la verb, cu care este asociat un pronume personal specific care indică persoana. În unele limbi însă, pronumele nu este specific, adresarea către persoana a doua reieșind numai din context:

Română Engleză Franceză Italiană
Mă enervezi. You get on my nerves. Tu m’énerves. Mi innervosisci.
(Dumneavoastră) mă enervați. You get on my nerves. Vous m’énervez. Lei mi innervosisce.

După cum se vede în exemplele de mai sus, româna, engleza și franceza folosesc în comunicarea politicoasă persoana a doua, pe când italiana folosește persoana a III-a. Fără context, în engleză nu se poate distinge nici singularul de plural, nici adresarea politicoasă de cea obișnuită. În franceză nu se poate distinge pluralul de politețe de cel obișnit, în română se poate distinge dacă se folosește un pronume specific de politețe, iar în italiană nu se poate distinge pluralul de politețe de singularul obișnuit, și nici dacă pluralul de politețe se adresează unui bărbat sau unei femei.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ În limba română cu excepția perfectului conjunctiv.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Humanitas, București, 1997 ISBN 973-28-0769-5
  • Gălățeanu, Georgiana; Comișel, Ecaterina, Gramatica limbii engleze, Editura didactică și pedagogică, București, 1982
  • Ghițescu, Micaela, Gramatica limbii portugheze, Niculescu, București, 2009, ISBN 973-568-283-4
  • Mauger, G., Grammaire pratique du français d'aujourd'hui, Hachette, Paris, 1968
  • Popescu, Geta, Gramatica limbii italiene, Corint, București, 2005, ISBN 973-135-225-1
  • Szende, Thomas; Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois, Langues et mondes – l'Asiathèque, Paris, 2001 ISBN 2-911053-61-3