Topică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Termenul „topică” are două accepțiuni. Pe de o parte este o ramură a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în sintagme, a părților de propoziție în propoziții și a propozițiilor în fraze. Pe de altă parte, topica desemnează însăși ordinea părților de propoziție, respectiv a propozițiilor. Când se vorbește despre topica unei anumite părți de propoziție sau a unui anumit tip de propoziție, aceasta înseamnă locul lor față de celelalte părți de propoziție, respectiv propoziții.

În funcție de limbă, topica poate fi mai mult sau mai puțin liberă. Topica liberă nu se supune vreunor reguli, vreunei restricții, fiind la latitudinea vorbitorului sau a scriitorului, schimbarea ei neavând ca urmare modificarea raporturilor sintactice, pe când cea fixă presupune reguli și restricții a căror încălcare duce la schimbarea raporturilor sintactice. Din alt punct de vedere, topica poate fi obiectivă (logică, directă) sau afectivă (subiectivă, inversă). Cea obiectivă urmează logica gândirii obișnuită într-o limbă dată, pe când cea afectivă scoate în relief anumite cuvinte sau grupuri de cuvinte prin schimbarea locului lor față de cel conform topicii obiective, pe lângă accentuarea lor mai puternică, din considerente pragmatice, fără ca regulile sintactice ale limbii să fie afectate.

Topica și tipologia lingvistică[modificare | modificare sursă]

Topica joacă un rol în tipologia lingvistică sintactică a limbilor din mai multe puncte de vedere, dintre care unul este locul subiectului, al predicatului și al complementului direct al predicatului unele față de altele în propoziția enunțiativă, independentă sau principală, cu subiectul și complementul direct exprimate prin substantiv, și neutră din punctul de vedere al importanței date de vorbitor uneia sau alteia dintre aceste părți de propoziție. Asfel se disting șase tipuri de limbi, desemnate prin siglele formate din inițialele cuvintelor englezești subject „subiect”, verb „verb” și object „complement direct”: SVO, SOV, VSO, VOS, OSV și OVS. Româna, de exemplu, este din acest punct de vedere o limbă SVO.

Topica în limba română[modificare | modificare sursă]

În limba română topica este relativ liberă, adică nu este fixă, ca în limbile în care predicatul sau atributul adjectival nu pot sta decât într-un anumit loc. Totodată, ea nu este nici absolut liberă, adică în general există preferință pentru o anumită topică, uneori aceasta fiind chiar fixă, de exemplu în cazul unor pronume personale neaccentuate (Îl văd., Am văzut-o.), în cel al propozițiilor coordonate adversative (Nu scrie, ci dictează.) și conclusive (Am promis, deci vin.), al subordonatelor atributive propriu-zise (A trimis observatori care să-i relateze tot.) sau al consecutivelor propriu-zise (Erau atâția călători, încât n-aveau loc.)

Ordinea subiect + atribut + predicat + complement este cea mai obișnuită și mai frecventă într-o exprimare rece, obiectivă, neutră. Schimbările acestei ordini a părților de propoziție au efecte mai ales stilistice, de accentuare, de subliniere a cuvintelor asupra cărora autorul vrea să atragă atenția, punându-le în poziții avantajoase, de obicei la începutul propoziției[1].

În unele cazuri topica este liberă, fără să existe vreo diferență de sens, de accentuare sau afectivă între variante: elevul cel mai bun / cel mai bun elev, patul celălalt / celălalt pat. De cele mai multe ori însă, topica poate avea mai multe funcții, rămânând în cadrul obiectivității:

  • Funcția gramaticală (sintactică) constă în a marca rolul diferit al unor părți de propoziție sau propoziții cu aceeași formă: Ion este prietenul meu. vs. Prietenul meu este Ion.
  • Prin funcția sa lexicală (semantică), topica diferențiază sensuri lexicale ale unui cuvânt: o nouă rochie „alta, încă una” vs. o rochie nouă „nu veche”.
  • Funcția stilistică a topicii are două aspecte obiective. Pe de o parte caracterizează un anumit stil al limbii: steagul nostru (limba comună) vs. al nostru steag (stilul poetic). Pe de altă parte servește la reliefarea unui element al propoziției sau al frazei din cauza importanței sale, prin asociere cu accentuarea sa mai puternică în vorbire. În acest sens, topica poate fi foarte variată. Exemplu:

Mama le-a dat copiilor mere la ora patru. (nicio parte de propoziție accentuată)

Mama le-a dat mere copiilor la ora patru. / Mama le-a dat copiilor mere la ora patru. (accentul pe subiect, pozițiile complementului direct și complementului indirect fiind interschimbabile)

Le-a dat mama mere copiilor la ora patru. (accentul pe predicat)

Mere le-a dat mama copiilor la ora patru. / Mama mere le-a dat copiilor la ora patru. (accentul pe complementul direct)

Copiilor le-a dat mama mere la ora patru. / Mama copiilor le-a dat mere la ora patru.[2] (accentul pe complementul indirect)

La ora patru le-a dat mama mere copiilor. / Mama la ora patru le-a dat mere copiilor. (accentul pe complementul circumstanțial de timp)

Funcția stilistică a topicii are și un aspect subiectiv, care constă în a schimba locul unui element din necesități de ordin afectiv: Ți-a făcut bine. vs. Bine ți-a făcut!

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Nicolae Mătcaș; Elisabeta Șoșa; Flora Șuteu: Româna corectă, Editura Universal Dalsi București. ISBN 973-8157-14-5
  2. ^ În scris această propoziție este ambiguă, genitivul și dativul având aceeași formă, dar în vorbire ambiguitatea este eliminată prin accentuare.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Humanitas, București, 1997 ISBN 973-28-0769-5
  • Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, Editura Albatros, București, 1980