Muzică pop
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Muzica pop reprezintă un gen muzical şi cea mai consistentă parte componentă a muzicii corespunzătoare culturii de masă (en. popular culture) de-a lungul secolului XX, continuându-se până în prezent. În marea majoritate, structura muzicii pop este una lejeră, pe ritmuri agreabile, adeseori dansante. Subiectele predilecte pentru genul pop sunt: dragostea (împlinită sau nu), libertatea, reuşita ş.a.
Cuprins |
[modifică] Istoria şi evoluţia conceptului
Cuvântul „pop” este preluat din limba engleză, unde serveşte ca abreviere pentru adjectivul popular („celebru”, „faimos”); termenul englezesc a dat naştere mai multor concepte privitoare la cultura produsă de populaţia de la oraş, prin abordări artistice cu un grad de utilitate semnificativ mai ridicat decât în cazul creaţiei culte (care mizează nu arareori pe „arta pentru artă”), prin vehicularea unor mesaje de protest pricinuite de viciile societăţii, de scena politică naţională sau mondială etc. Cel mai mare impact l-a avut conceptul de popular culture (mai scurt, pop culture), care introduce un concurent puternic pentru cultura savantă. Creaţiile sale împrumută unele trăsături ale folclorului (în cazul muzicii, vezi şi aici), dar autorii sunt, cel mai adesea, orăşeni; prin urmare, nivelul de educaţie şcolară este unul mai ridicat, cei mai mulţi dintre reprezentaţii noii culturi fiind cel puţin semi-docţi. După probarea succesului noii mişcări, pop culture a scos la lumină şi alte laturi decât pe aceea dezinteresată, fiind o strategie excelentă atât pentru a influenţa publicului ca ţintă a deciziilor politice, cât şi de exploatare a lui în scop comercial.
Muzica pop cuprinde o parte semnificativă din manifestările muzicale ale acestei culturi a maselor; cu timpul, necesităţile taxonomice i-au restrâns sfera de semnificaţii, vechi accepţiuni ale sale fiind indicate prin denumirile unor noi curente muzicale, derivate. În mod deosebit genurile protestatare, incomode, şi-au ales un făgaş propriu. Mergând către zilele noastre, muzica pop a păstrat subiectele prin care se reflectă viaţa de zi cu zi, cel mai frecvent fiind descrise evenimentele lipsite de spectaculos; tocmai această reţetă care garantează (sau de multe ori simulează, atunci când raţiunea comercială este mai pregnantă) sinceritatea demonstrează succesul majoritar de care genul continuă să se bucure.
[modifică] Muzica pop şi muzica populară
Limba română, la fel ca engleza, are în uz adjectivul „popular”, reprezentat prin construcţia muzică populară. Este însă vorba de un gen net diferenţiat, care poate cel mult să fuzioneze cu muzica pop în cadrul subgenurilor etno-pop, etno-dance etc. (se foloseşte şi grafia ethno). În sine, muzica populară reprezintă o adaptare a muzicii tradiţionale, o manieră stilizată de interpretare a temelor muzicale folclorice. Se doreşte omogenizarea formei, a orchestraţiei (se dă naştere feluritelor mici ansambluri – tarafuri), melodica este subordonată acordicii (unde muzica folclorului aparţinea strict sistemului de înălţimi sonore modal, apariţia acompaniamentului în acorduri de terţe forţează reorientarea către un tonalism simplu).
[modifică] Particularităţi terminologice pentru scena din România
Din pricina tradiţiei acumulate de-a lungul regimului socialist în România, exprimării „muzică pop” (de sorginte occidentală, deci nedorită) i-a fost fost preferată „muzică uşoară”. Între altele, sintagma era deja impusă în ţară dinaintea celui de-al doilea război mondial şi sugera o muzică inofensivă, demnă de luat în seamă doar ca formă de divertisment. Noţiunea de „muzică pop” este atestată prin producţiile anilor şaptezeci, când nu a reprezentat altceva decât un surogat pentru a numi „muzica rock” (a cărei denumire a fost evitată pe cât posibil de la primele sale încercări româneşti, la începutul anilor şaizeci, până la căderea regimului). O mărturie reprezentativă a acestui fapt este seria de discuri cu muzică rock „Formaţii rock”, ale cărei prime apariţii au fost numite din prudenţă „formaţii de muzică pop”.
Chiar şi după schimbarea regimului politic în România, ceea ce era numit înainte „muzică uşoară” (şi ar fi echivalat în multe cazuri cu ceea ce se numea în occident „muzică pop”) continuă să fie numit astfel. Prin urmare, repertoriul românesc de muzică pop se restrânge exclusiv la creaţia autorilor din anii 1990 începând, excluzându-i de asemenea pe compozitorii care îşi construiseră un stil propriu de „muzică uşoară” şi pe care l-au continuat fără a se arăta preocupaţi de „sincronizarea” cu tendinţele noi, adoptate de cei tineri (laolaltă cu acei creatori cu experienţă, dar mai puţin conservatori).
