Ordinul Cavalerilor Teutoni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Ordinul teutonic)
Salt la: Navigare, căutare
Ordinul Cavalerilor Teutoni
Den tyske ordens skjold.jpg
Blazon
Nume oficial Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Ierosolimitanorum
Nume popular Cavalerii teutoni
Fondator Doi comercianți peregrini, Ierusalim
Data înființării cca. 1099
Apartenența Biserica Catolică
Sigla OT
Statut canonic Ordin de tip militar
Vestimentație Veșminte albe cu cruce neagră
Ramura femenină/masculină Surorile casei germane a Sf. Marii în Ierusalim
Sit oficial http://www.deutscher-orden.at

Cruce2.gif Ordine religioase


Ordinul Cavalerilor Teutoni (în latină Ordo Teutonicus, acronim OT) este un ordin religios german catolic format la sfârșitul secolului al XII-lea la Acra, în Palestina. În Evul Mediu, ordinul era unul religios-militar cruciat. Cavalerii teutoni purtau veșminte albe prevăzute cu o cruce neagră.

Ordinul Cavalerilor Teutoni în Țara Bârsei[modificare | modificare sursă]

După ce forțele creștine implicate în cruciade au fost învinse, ordinul a fost nevoit să se retragă și s-a mutat, în 1211, în Țara Bârsei, Transilvania, pentru a ajuta regatul Ungaria la apărarea graniței estice de incursiunile cumane și să întărească poziția bisericii catolice într-o zonă în care majoritatea populației era ortodoxă. [1], [2] Pentru colonizarea cavalerilor teutoni, regele Andrei al II-lea al Ungariei a emis în același an diploma de donație:

„...În numele Sfintei Treimi una și nedespărțită, Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției și Lodomeriei, de-a pururea. Între semnele osebitoare ale măreției regale, semne cu care e împodobită amintirea vrednică de pomenire a înaintașilor noștri, cel mai de seamă și mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeților vrednici de laudă, a căror așezare se vede că e folositoare regatului și despre a căror rugăciune se știe că este prețuită de Dumnezeu. Așa se face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri. Afară de aceasta, le-am îngăduit ca, de se va găsi în sus-numita țară a Bârsei aur și argint, o parte să se dea visteriei, iar restul să rămână lor. Pe deasupra le-am lăsat pe deplin târgurile libere și vămile târgurilor din acel ținut și le-am dat voie să-și ridice cetăți de lemn și orașe de lemn ca să apere regatul împotriva Cumanilor. Mai hotărâm ca nici un voievod să nu aibă drept de găzduire la ei. I-am mai iertat de dinarii liberi și de pondere și le-am îngăduit să fie scutiți și liberi de plata oricărei dări. Să nu fie supuși judecății sau jurisdicțiunii nimănui altuia decât a regelui și să aibă dreptul de a-și alege dintre ei pe judecătorul ce-i va judeca. Iar noi am poruncit ca sus-zișii cruciați să fie așezați în stăpânirea sus-pomenitei țări a Bârsei de către pristavul nostru Fecate Juna, care a înconjurat sus-numitul ținut și l-a dat lor, împrejmuindu-l cu anumite semne de hotar, după porunca voievodului Mihail. Iar primul hotar al acestui ținut începe de la întăriturile cetății Hălmeag și merge până la întăriturile cetății Ungra și de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numește Olt și, așa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăși merge până la izvorul aceluiași Prejmer și de la izvorul apei ce se cheamă Timiș merge până la vărsarea apei ce se numește Bârsa; apoi, de-a lungul munților Carpați ce încing același pământ, hotarul merge până la Hălmeag. Tot acest pământ, după cum îl înconjoară sus-numiții munți și râuri, se numește Bârsa. Măcar că ceea ce noi am făcut mânați de dragoste frățească nu poate fi acoperit de uitare în fața aceluia care el însuși este dragoste, totuși din prevederile pentru viitor am poruncit ca această milostenie să fie întărită cu mărturia peceții noastre.[3][4]
Dat de mâna magistrului Toma, cancelar al curții regale și prepozit de Veszprém, în anul o mie două sute unsprezece de la întruparea Domnului, când venerabilul Ioan era arhiepiscop de Strigoniu, reverendul Bertold [arhiepiscop] ales de Calocea și Pécs, Boleslav de Vác, Cathapan de Agria, Simion de Oradea, Desideriu de Cenad, Wilhelm al [episcopiei] Transilvaniei, Gothard de Zagreb, Petru de Györ, Robert de Veszprém; pe când Poth era palatin și comite de Moson, Mihail voievod, Petru comite de Bács, Jula de Bodrog, Banco de Bihor și comite curial al reginei, Marcel comite de Kewe și comite curial, Nicolae comite de Pojon, în anul al șaptelea al domniei noastre

Bula papală de aprobare a acestui transfer de suzeranitate a reprodus acest act, dar a adăugat câteva rânduri din care rezultă că terenul era deja populat la data donației de o altă populație decât cea a cavalerilor [5]. Și arheologia confirmă preexistența unei populații locale [6]

Motivele de așezare a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei includeau nu numai convertirea românilor la catolicism, ci și exploatarea minelor de aur și de argint din Transilvania. [2]

Ordinul Cavalerilor Teutoni a construit în Țara Bârsei numeroase cetăți de lemn fortificate (în cei 14 ani de ședere), cu sprijinul localnicilor, între care la Feldioara, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii. A colonizat un număr însemnat de țărani și meșteșugari preponderent germani, care le asigurau hrana și produsele meșteșugărești necesare. Aceștia au fost denumiți în timp sași și s-au așezat alături de populația autohtonă, formată din români, slavi și pecenegi. Primele localități înființate sau puternic dezvoltate de nou veniți au fost Feldioara, Brașov, Codlea, Râșnov și Prejmer.

Între timp, Ordinul Cavalerilor Teutoni a participat între 1217 ș1 1221 și la Cruciada a V-a din Egipt [1].

După ce au câștigat câteva lupte împotriva cumanilor care controlau regiunea vecină la sud-est de Transilvania, se pare că Ordinul Cavalerilor Teutoni a primit sau au pus stăpânire pe terenuri suplimentare, în zone necontrolate de regatul Ungaria, și chiar și un accept de a construi castele de piatră. Dar în 1225, ambițiile și activitățile militare ale cavalerilor teutoni în zonă s-au încheiat brusc [1].

Devenind din ce în ce mai puternic, ordinul a început să-și extindă autoritatea și dincolo de munții de graniță, construind fortificații la Tabla Buții (Pasul Buzău) și la Podul Dâmboviței (după pasul Bran). Către 1225, cavalerii teutoni au început să-și urmărească vizibil propriile interese și deci să se desolidarizeze de regele Ungariei, punând oficial teritoriul stăpânit de ei sub autoritatea Papei. Acest lucru era favorizat de legăturile ordinului cu papalitatea (era socotit egalul Ordinului templierilor și Ordinului ospitalierilor) și în special de legăturile marelui maestru al ordinului, Hermann von Salza, cu împăratul romano-german Frederic al II-lea și cu Papa Honoriu al III-lea. Drept urmare, în 1225, regele Ungariei a dus o luptă decisivă împotriva ordinului, învingându-l, după care Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost expulzat definitiv din Țara Bârsei.

Sașii colonizați de teutoni au rămas în continuare în Țara Bârsei, sub ascultarea unui conte numit de rege.

Hermann von Salza, maestru al Ordinului teutonic (1209-1239)

Novgorod[modificare | modificare sursă]

Invazia cavalerilor şi locul bătăliei pe lacul îngheţat Peipsi

În 1242, cavalerii teutoni au invadat Republica Novgorodului (un stat din Rusia), dar au fost înfrânți lângă lacul Peipsi (Peipus sau Ciudski) și obligați să se retragă, împinși de forțele prințului și generalului Aleksandr Nevski.

În Prusia[modificare | modificare sursă]

După expulzarea lor din Țara Bârsei, în 1226 ordinul începe campania de creștinare a prușilor, pe teritoriul cărora înființeaza un stat. Odată stabiliți acolo, cavalerii teutoni au organizat campanii militare împotriva vecinilor, regatul Poloniei, Marele Ducat al Lituaniei și Republica Novgorodului. În scurt timp au devenit forță navală în Marea Baltică.

În 1410, după lungi conflicte militare, alianța polono-lituaniană a înfrânt Ordinul Cavalerilor Teutoni, distrugându-i decisiv puterea militară în bătălia de la Grünwald (numită și bătălia de la Tannenberg). Ordinul a intrat și în declin politic, criza lui culminând cu atacul polonezilor la Marienburg în anul 1466, iar în 1525 conducătorul ordinului, Albert de Brandenburg, a renunțat la titlu și s-a convertit la luteranism, devenind duce de Prusia.

În 1485, ordinul s-a implicat în Țara Românească în războaiele împotriva Imperiului Otoman.[1]

Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost desființat în 1809 de Napoleon Bonaparte. Ulterior și-a reluat activitatea, continuând să existe sub conducerea Habsburgilor. În prezent Ordinul Cavalerilor Teutoni desfășoară activități nemilitare caritative în Europa Centrală.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa (2011). Castele și cetăți din Transilvania: judetul Brasov. Bucuresti. ISBN 978-973-0-11186-6 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Teutonic Knight, by David Nicolle, Graham Turner 2007 ISBN 1846030757; ISBN 978-1846030758
  2. ^ a b Enciclopedia României. Vol. I-IV, Bucharest 1938, Dimitrie Gusti Biblioteca Centrală ASE, pag. 103
  3. ^ Th. Nägler - Așezarea sașilor ân Transilvania, București, Editura Kriterion, 1992, pag.149-150.
  4. ^ Documente privind istoria României, C. Transilvania, Editura Academiei, București, 1951 - 1952, vol. I, Veacul XI, XII și XIII (1075 - 1250), nr.77, pag.150-151.
  5. ^ Alexandru D. Xenopol, Une énigme historique. Les Roumains au moyen âge, Paris, 1885
  6. ^ Alexandru Madgearu, Români și pecenegi în sudul Transilvaniei, Editura Economică, 2005, ISBN 973-709-158-2