Nicolaus Copernic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nicolaus Copernic (1473-1543), reprezentare din anii studenţiei
Epitaful lui Copernic, aflat în biserica Sf. Ioan din Toruń

Nicolaus Copernic (germ. Nikolaus Kopernikus, pol. Mikołaj Kopernik) (n. 19 februarie 1473, în orașul liber hanseatic Toruń, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom și cosmolog, matematician și economist, preot și prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar.

Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez.[1][2]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copernic provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi de etnie germană. Tatăl său a fost brutar, un susținător al luptei dusă împotriva cavalerilor teutoni.

După moartea tatălui, în 1483, este luat sub protecția unchiului pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune universități ale timpului.

Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 intră la studii superioare la Universitatea din Cracovia (în poloneză Kraków, iar în germană Krakau), unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica și și-a cultivat pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani obține titlul de doctor în aceste științe.

La încheierea studiilor, în 1496, pleacă în Italia, unde în 1497 începe să studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum susținea opinia comună la acea vreme.

Statuia lui Copernic în faţa Universităţii din Cracovia

În acest timp locuiește în casa matematicianului Domenico Maria Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, și începe să se intereseze de astronomie și geografie. Împreună observă la 9 martie 1497 acoperirea stelei Aldebaran de către lună. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ține prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor este acceptat să studieze medicina la renumita universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara titlul de Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia.

În Italia, Copernic vine în contact cu scrierile vechilor greci și se documentează asupra ipotezei heliocentrice, pe care au susținut-o unii filozofi ai antichității: Philolaos, Aristarh din Samos, Platon și convinge tot mai mult de falsitatea geocentrismului lui Ptolemeu.

După 1497 a plecat la Viena, unde a studiat astronomia cu Regiomontanus. În 1501 este chemat la Roma, unde predă matematica și astronomia și, alături de Domenico Maria Novara, efectuează observații astronomice.

Reîntors în Polonia (1511), Copernic și-a desfășurat activitatea în orașele Frombork, Olsztyn și Lidzbark și a efectuat observații astronomice în turlele acestuia din urmă. Astfel, între anii 1503 și 1510, locuiește în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp redactează un scurt tratat de astronomie, "De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus", care va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.

În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al sistemului solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frauenburg, face parte din comitetul "Concilului din Laterano" (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală, "De Revolutionibus Orbium Coelestium" ("Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești"), pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte, fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice.

Activitate științifică[modificare | modificare sursă]

Nicolaus Copernic: De Revolutionibus Orbium Coelestium

Teoria cosmologică a lui Ptolemeu ("Sistemul ptolemeic"), oficial acceptată, concepea existența unui univers geocentric în care pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele "stele fixe". În tratatul său, Copernic reia[3] o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale pământului: în jurul axei ("rotație"), în jurul soarelui ("revoluție") și în raport cu planul eliptic, menținând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit delimitat pe cer de stelele fixe, deși lărgindu-i substanțial dimensiunea în raport cu universul ptolemaic, pentru a putea explica astfel lipsa paralaxei stelare (între sfera a șaptea a lui Saturn și a opta sferă, aceea a stelelor fixe, Copernic postulează un enorm spațiu).[4] .

Impulsul pentru căutarea unei alte teorii decât cea geocentrică a venit inițial din pure considerente "practice", mai exact ca urmare a constatării că ordinea planetelor pe sferele cerești nu e în nici un fel justificată de geocentrism[5]. Acest aspect mai mult sau mai puțin important din punct de vedere strict astronomic, avea totuși în epocă o importanță copleșitoare, ținând cont că ordinea planetelor juca un rol crucial în realizarea prezicerilor astrologice[6], atât de populare la elita aristocratică a Europei.

Copernic a devenit conștient de aceste neajunsuri ale astronomiei zilei în perioada stundenției lui la Bologna, unde a aflat despre critica serioasă făcută cu o jumătate de secol înaintea publicării lucrării coperniciene de către umanistul italian Pico dela Mirandola ghicitului astrologic ("Tratatul contra ghicitului astrologic" (1491), publicat doar după moartea autorului în 1496).[7]

În epoca lui Copernic astronomia și astrologia nu erau încă nici discipline separate și nici nu se bucurau de o respectabilitate diferită.[8][9][10][11][12][13][14] "Marele tratat" astronomic al lui Ptolemeu (Megali Sintaxis, Almagest) se bucura de aceea de tot atât de mare apreciere și interes ca și azi mai puțin cunoscuta lui scriere astrologică numită "Tetrabiblos".

Principala motivație de a cunoaște și înțelege mecanica cerească era deci la finele Evului Mediu o mai bună prezicere astrolologică, și chiar și la două generații după Copernic, un Kepler sau un Galileo își mai câștigau încă pâinea furnizând preziceri astrologice aristocrației.

Sistemul ptolemeic geocentrist putea să determine direcția unei planete de interes la un moment dat, însă nu era capabil să măsoare distanța între Pământ și această planetă, fapt care avea repercusiuni astrologice, căci ordonarea planetelor nu putea să fie făcută obiectiv, ci doar conform nesigurei[15] ipoteze a lui Ptolemeu: acesta a presupus că cu cât mai mult timp îi ia unei planete să parcurgă circuitul pe boltă, cu atât aceasta e mai depărtată de Pământ. Ipoteza lui devenea însă impotentă în cazul lui Mercur și Venus, care ambele aveau un parcurs pe boltă de un an, caz care era complicat în plus și de "coincidența" că acest termen era și timpul parcursului solar pe ecliptică. Lui Venus și lui Mercur nu li se puteau așadar aloca distanțe diferite față de Pământ apelând la ipoteza ptolemeică, care ea formase totuși timp de mai bine de un mileniu gândirea celor interesați de "știința stelelor" în lumea greacă, latină și arabă. Un sistem heliocentric așa cum gânditori medievali care l-au precedat pe Copernic au luat și ei în considerare fără a-l și adopta, avea avantajul de a permite măsurarea distanței relative a oricărei planete față de noul centru care devenea Soarele, apelând la o triangulare trigonometrică în care distanța Soare-Pământ forma baza cunoscută a triunghiului.[16][17][18]

Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a emis o teorie de compromis, după care pământul rămâne nemișcat în timp ce planetele se mișcă în jurul soarelui, care, la rândul lui, înconjoară pământul. După respingerea teoriei lui Copernic de către autoritățile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câțiva filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.

Impactul operei sale[modificare | modificare sursă]

Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci și inițiatorul primei revoluții științifice. A deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei.

După o muncă de 40 de ani, a dovedit inconsistența teoriei geocentrice a lui Ptolemeu și astfel a exercitat un puternic impact în mentalitatea Evului Mediu. Astfel, Copernic a demonstrat că Pământul este o planetă ca toate celelalte, dând o lovitură decisivă teoriilor mistice despre existența unei lumi cerești deosebită de lumea pământeană.

Așa cum se temuse Copernic (care a amânat publicarea ideilor lui timp de aproape trei decenii), ipoteza lui sosea într-un moment critic, anume imediat după ruptura produsă în biserica creștină apuseană de Luther. Concurată fiind acum de protestantism, reacția naturală a Bisericii Catolice a fost copierea fundamentalismului adversarului, mișcare cunsocută de istorici sub numele de Contra-Reformă. Liderii Reformei precum Luther sau Calvin au fost primii care l-au acuzat în termeni fără echivoc pe Copernic de erezie, respingând teza heliocentrică pe motiv că aceasta contrazice cosmologia biblică. Biserica Catolică, a cărei practică uzuală fusese până atunci adaptarea pozițiilor ei la noile cunoștințe (integrarea neo-aristotelismului în doctrina oficială a fost un astfel de exemplu), de frică că ar putea pierde adepți, va emula în privința copernicianismului teologia protestantă cu accentul ei pus pe litera Bibliei, și va condamna în 1616 toate scrierile care susțineau heliocentrismul. Koiré[19] consideră că un factor decisiv în schimbarea de atitudine a autorităților catolice l-a avut și realizarea gravelor consecințe de ordin teologic pe care le aducea heliocentrismul copernician, care făcea din Pământ o simplă planetă printre altele, așa cum arătase deja la acel moment criza declanșată de teza universului infinit și ipoteza existenței mai multor lumi (sisteme solare), așa cum speculase turbulentul Giordano Bruno. Pe de altă parte, pentru întreaga ierarhie religioasă (catolică și protestantă) mai importantă și amenințătoare chiar decât ipoteza heliocentrică propusă de Copernic, era pretenția lui și a discipolilor lui de a pune speculația științifică sau filozofică mai presus decât Biblia (și exegeza biblică), așa cum dovedea polonezul prin chiar dedicația către Papă din deschiderea primei ediții. Dacă până nu cu mult timp în urmă teologia mai era încă cunoscută sub numele de "regina științelor" în timp ce știința însăși - "filozofia", cum era ea numită în epocă - era considerată "sluga teologiei" (ancilla theologiae), noile științe precum matematica și astronomia pretindeau acum că dobândeau și vehiculau adevăruri în lumina cărora trebuia citită și înțeleasă (interpretată) chiar și Biblia.[20]

Doctrina sa heliocentrică a fost completată și dezvoltată de Johannes Kepler și apoi de Isaac Newton, care i-a dat forma definitivă și explicația fizică. De asemenea, susținători ai lui Copernic precum Thomas Digges și Giordano Bruno ajung la ideea universului nesfârșit.

Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică.

Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • 1513: De revolutionibus orbium, lucrare retipărită la Nürnberg în 1543 și apoi la Amsterdam în 1617
  • Despre revoluțiile sferelor cerești, care a marcat ruptura dintre concepțiile medievale și cele renascentiste referitoare la lume
  • 1542: Trigonometria Copernici.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ What Nationality Did Nicolas Copernicus Have, German or Polish?
  2. ^ Germans want to germanize Kopernik
  3. ^ Copernicus, who shared in the conceit for Antiquity, helped himself to Valla’s learning not merely for its use as rhetorical adornment but because, as a budding Hellenist in his own right, he had some degree of trust in it. Indeed, he would cast his masterwork as an encounter with ancient learning. Thus it was from Valla that he learned that Aristarchus held that the “earth moves around the solar circle” and that “Aristarchus makes the sun stationary”; but he clearly shunned Valla’s statement that the stationary Sun was “beyond the fixed stars.” Copernican Question, Westman, p. 55.
  4. ^ Although he admired Copernicus, Alsted denied the earth's daily and annual motions and specifically repudiated the Copernican hypotheses as contrary to physical principles because they implied an enormous void space between the sphere of Saturn and the eighth sphere of the fixed stars. Presumably this gap was entailed by a lack of stellar parallax that required Copernicus to locate the starry orb much farther from the earth than was required in the Aristotelian-Ptolemaic system. - In Defense of the Earth's Centrality and Immobility: Scholastic Reaction to Copernicanism in the Seventeenth Century, Edward Grant (Professor of History and Philosophy of Science, Indiana University - Bloomington), Transactions of the American Philosophical Society, New Series, Vol. 74, No. 4 (1984), pp. 1-69, published by American Philosophical Society.
  5. ^ The same uncertainty held also for Venus and Mercury. According to Ptolemy, the Sun was placed aptly (convenienter) in the midst of the planets: Saturn, Jupiter, and Mars digress from it in longitude, while Venus and Mercury closely follow it. Pico dismissed this as a “frivolous and inconsistent conjecture,” however, because the Moon, like the superior planets, also digresses from the Sun, and yet it is not thereby situated between those planets that digress and those that do not. An “equally weak” argument was that of al-Bitruji (Alpetragius), who believed that the inferior planets should move the fastest of all the planets. But then he placed the allegedly inferior planet Venus above the Sun and Mercury, thereby locating a supposedly fast-moving body where it ought to have been moving more slowly. Consequently, al-Bitruji adopted a view that no one accepted. - Copernican Question, Westman, pp.86/87.
  6. ^ A serious problem followed from this discussion: if there was disagreement on the order of the planets, then the principles governing the various associations of elemental qualities to the planets would be gravely undermined. Beholden to the superior science of astronomy, astrology could no longer be certain of its core association of celestial causes and corresponding effects. Pico’s questioning of Ptolemy’s ordering of Mercury and Venus was itself not unprecedented - as we have seen, it was already in the Almagest - but the context was strikingly new. Now, for the first time, an uncertainty about planetary order was situated in the context of the assignment of qualities and powers to the individual planets. - Copernican Question, Westman, p. 87.
  7. ^ In 1496, however, a new threat appeared that could not so easily be dismissed: Giovanni Pico della Mirandola’s attack on the foundations of divinatory astrology. This attack appeared from a Bologna publisher just months before Copernicus arrived in that venerable university town. Copernican Question, Westman, p. 75.
  8. ^ Copernicus was a 16-th century astronomer in a European world where astronomy and astrology were not really separate in either disciplinary identity or respectability. - History of Science, Copernicus and the Science of the Stars, Peter Dear, Science, vol. 334, 4 november 2011, p. 598.
  9. ^ Further along, we shall see that for contemporaries, the phrase “science of the stars” actually encompassed the subject matters of both astronomy and astrology, and each might be further subdivided into theoretical and practical parts. - The Copernican Question: Prognostication, Skepticism and Celestial Order, Robert S. Westman, University of California Press 2011, p. 30.
  10. ^ Such an investigation, beginning with a careful excavation of the resources for classifying knowledge, finds Copernicus and his successors engaged in trying to answer a series of questions in which the premises of astronomy and astrology were somehow linked. - Copernican Question, Westman, p.30.
  11. ^ “Science of the Stars” refers to a fourfold matrix of epistemic categories wherein astronomy and astrology were classified as parts of a common enterprise, but split into theoretical and practical parts, respectively. - Copernican Question, Westman, p.10
  12. ^ This simple division, whose historical roots I explore, accounts for various difficulties obscured by shoveling everything into the undifferentiated categories astrology and astronomy. - Copernican Question, Westman, p.10
  13. ^ The editor of the 1493 edition of Ptolemy’s Tetrabiblos - one of the earliest to be printed - described astrology as “judicial astronomy” and astronomy as “quadrivial astrology.” - Copernican Question, Westman, p. 35
  14. ^ The conjoined publication of astronomical and astrological works helps further to explain the interchangeability of the terms astronomy and astrology. - Copernican Question, Westman, p. 43
  15. ^ In book 9, chapter 1 - again following Ptolemy’s organization - Regiomontanus explicitly used the word controversy to describe the lack of consensus about the ordering of Mercury and Venus. Moreover, he reported that al-Bitruji (Alpetragius) located Venus above the Sun and Mercury below it. Thus, the Epitome sharpened the sense that, even after Ptolemy, there was disagreement about the order of Venus and Mercury among the ancients or their successors. This sense of controversy about the order of Mercury and Venus was further reinforced in the more probing commentaries on Sacrobosco’s Sphere, of which, after 1499, Capuano de Manfredonia’s was the most extensive. - Copernican Question, Westman, p. 52.
  16. ^ Westman thus makes a concern with the reliability of prognostications central to Copernicus's new approach, which claimed as one of its great advantages the ability to measure the relative distances of the planets from the new center of the universe, the Sun. This could now be done by using the Earth-Sun distance as a triangulatory baseline: now that the Earth moved, planetary directions could also yield distances. - History of Science: Copernicus and the Science of the Stars, Peter Dear, Science, vol. 334, 4 november 2011, p. 598.
  17. ^ The ensuing arrangement would have presented him with all sorts of interesting new consequences: for example, a simpler explanation of retrograde motions and a new method for computing the planets’ relative distances from the Sun. - Copernican Question, Westman, p.59.
  18. ^ In fact, at first blush, Gemma’s standard sounds very much like the one adumbrated by Copernicus and Rheticus - as is borne out by the succeeding passage: II. While at first sight Ptolemy’s hypotheses may seem more plausible than Copernicus’s, the for-mer nevertheless commit rather many absurdities, not only because the stars are understood to move nonuniformly on their circles, but also because they do not offer reasons [causae] for the phenomena as clearly as [tam euidentes] Copernicus’s hypotheses. For Ptolemy assumes that the three superior plan-ets (by way of example), when they are achronic or diametrically opposite the Sun, are always in the perigees of their epicycles, and that is [also] a fact [tou hoti]. The Copernican hypotheses, however, insert this same fact as a necessity and give the rea-son for it [dioti]. And [the Copernican hypotheses] attribute hardly anything absurd to the natural motions, from which a greater knowledge of the planetary distances is in this instance deduced than from the other [hypotheses]. […] Although promisingly Copernican, Gemma’s curiously incomplete position has led commentators to mixed judgments: Cindy Lammens, for ex-ample, speaks of a “qualified appraisal,” Fernand Hallyn of a “prudent realism.” These characterizations can be further developed. For one thing, Gemma might have added a good many other “absurdities” of a kind similar to the one that he mentions, such as the explanation of retrograde motion, the ordering of the inferior planets, and the more “natural” ordering of the planets according to their periods of revolution. At best, he was merely hinting at a class of arguments. And where he referred to the “greater knowledge” of planetary distances, he mentioned nothing about “more plausible” measurements and values or a new method for calculating the relative distances from the Sun. - Copernican Question, Westman, p.182.
  19. ^ Only at a much later date, when it became evident that this work of Copenicus was not intended for mathematicians alone; when it became clear that the blow to the geocentric and anthropocentric Universe was deadly; when certain of its metaphysical and religious implications were developed in the writings of Giordano Bruno, only then did the old world react and attempt to suppress the new ideas of the universe by "the condemnation of Copernicus in 1616 and of Galileo in 1632. - Alexandre Koyré, The Astronomical Revolution: Copernicus-Kepler-Borelli, translated by Dr. R. E. W. Maddison, F.S.A. (Paris: Hermann; London: Methuen; Ithaca, N.Y.: Comell University Press, 1973; original French edition, 1961), p.17.
  20. ^ Finally,more important than the details of the reception of the Copernican cosmology by these Jesuit exegetes and more important than their devotion to Aristotle was their conception of the proper relationship between science and religion. Their entire approach to the problem of Copernicanism was the reverse of that taken by Stunica, Foscarini, and Galileo. Whereas the latter tend to argue that biblical passages about the natural world should be judged against philosophical and scientific truths, a Jesuit exegete such as Pineda argues that physical truths must be judged against biblical passages. What can be more revealing of this approach than the very beginning of Pineda's exegesis of Eccl. 1: 4: "Physical truths have been very carefully revealed by this judgment from Solomon"? Pineda then lists seven fundamental propositions confirmed by biblical passages, all of which deal with the centrality and immobility of the Earth.37 Such an attitude is also evident in Lapide's Commentarium in Pentateuchtur Mosis (1st ed., 1617), in which it is asserted that "one must adapt philosophy and physics to sacred scripture and the word of God.... It is forbidden on the contrary to subordinate sacred scripture to the words of the philosophers or to the light of nature...." What was at stake here was not only a matter of differing interpretations of the Bible or even of warring cosmologies. What was at stake was the proper relationship of the emerging natural sciences - among them astronomy - to theology. Were these sciences to be subordinate to theology, "queen of the sciences," as it was called in the Middle Ages, or were they to be independent of its control? Copernicus had already called for this independence when, in his preface to Pope Paul III, he asked for protection from "babblers" who would use biblical passages against his theory and who were ignorant of astronomy. Such a call for independence must certainly have antagonized the professional theologians and exegetes of the Counter-Reformation Church. Intertwined with this independence movement was the contemporary debate concerning the status of the mathematical sciences, including astronomy. Contrary to the claims of a number of contemporary Aristotelian philosophers, certain mathematicians and mathematical astronomers had made expanded claims for the nobility of their science and for the physical truth of its assertions. Such a debate between the philosophers and the mathematicians was raging within the Jesuit Order itself, Clavius being the most prominent defender of the dignity and worth of mathematics.40 Is the Jesuit struggle between the philosophers and the mathematicians in some way behind this rejection of Copernicus? - The Refusal to Accommodate: Jesuit Exegetes and the Copernican System, Irving A. Kelter (University of St. Thomas, Houston), The Sixteenth Century Journal, Vol. 26, No. 2 (Summer, 1995), pp. 273-283.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cosma, D., Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, București, 1982
  • Bernal, J. D., Știința în istoria societății, Editura Politică, București, 1964

Legături externe[modificare | modificare sursă]