Congresul de la Viena

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Congresul de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815), conferinţă a statelor europene desfăşurată la sfârşitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, şi de a înlătura, prin stabilirea de noi graniţe, urmările ocupaţiei franceze în Europa. Preocupările majore au fost:

• realizarea unui echilibru al relaţiilor de forţe între state, fără a ţine seama de particularităţile lingvistice, religioase, de tradiţii ale teritoriilor pe care şi le împărţeau;
• favorizarea autorităţii tradiţionale, adică forţele feudale, conservatoare şi clericale.

Cuvintele cheie ale Congresului au fost "restauraţie" şi "legitimism". Restauraţia consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluţii sau a altor evenimente cu rezonanţă, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora. Şedinţele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Austriei, Klemens von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franţei, Talleyrand, ţarul Alexandru I al Rusiei şi baronul prusac von Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

Delegaţii Congresului de la Viena după o pictură a lui Jean-Baptiste Isabey

[modifică] Participanţi şi obiective

La Congresul de la Viena au participat delegaţii din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Aşadar, soarta Europei a fost hotărâtă de către delegaţii marilor puteri, aşa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la marile conferinţe de pace de la Paris, din 1919/1920 şi 1946/1947, care au schimbat harta geo-politică a Europei şi a întregii lumii, după Primul şi, respectiv, Al Doilea Război Mondial ... Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil şi subtil care, sub o aparenţă glacială, avea un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea protocolară a diplomaţilor de modă veche. El vroia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri şi nu aştepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de ambiţiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi delegatul Austriei, prinţul Metternich, diplomat abil şi prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste. Ambii delegaţi au un adversar puternic: ţarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegaţia rusă, aflată sub autoritatea ministrului afacerilor străine Nesselrode. Alexandru se considera, şi nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliţiei antinapoleoniene. Numai că, paradoxal, îşi însuşise ambiţiile hegemonice ale învinsului. Dorinţa lui era să realizeze o federaţie a statelor europene condusă de el. Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , şi ministrul său, Hardenburg, care devin simple unelte ale ţarului, în schimbul unor promisiuni teritoriale. Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are şi el un rol secundar în cadrul congresului. Totuşi, reuşeşte să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici şi să facă uitat faptul că Franţa era o putere învinsă. În cele din urmă, obiectivele britanice şi austriece au învins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european.

Congresul de la Viena a pus capăt războaielor napoleonice şi a stabilit noile graniţe din Europa. Un rol important în desfasurarea lucrarilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, si Metternich, cel al Austriei. Fiecare cauta sa castige numeroase avantaje pentru tara sa, prin diplomatie si prin actiuni desfasurate in secret.

Cancelarul austriac Metternich, ajutat si de politia secreta austriaca, a fost deosebit de abil in acest sens. In timpul lucrarilor s-a remarcat si ministrul de externe francez Talleyrand, care cauta sa destrame alianţa anglo-austro-ruso-prusaca si sa obtina pentru tara sa hotarari care sa nu-i ingreuneze foarte mult situatia.

Revenirea lui Napoleon in fruntea Frantei, in martie 1815, a grabit incheierea lucrarilor congresului, semnarea „Actului final“, si a determinat formarea unei noi coalitii militare antifranceze de catre Rusia, Anglia, Austria si Prusia.

Congresul de la Viena este important, deoarece atunci a fost semnata Declaratia puterilor cu privire la desfiintarea comertului cu negri, a fost adoptat regulamentul cu privire la rangurile reprezentantilor diplomatici, aflat in vigoare si astazi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat „Actul final“. Acesta preciza granitele hotarate de marile puteri: Franta era redusa la granitele din anul 1792, Austria obtinea Galitia si isi intarea pozitiile in Italia; Prusiei i se recunostea stapanirea asupra unor teritorii poloneze, a nordului Saxoniei, a provinciei Renania-Westfalia; era creata Confederatia Germana, formata din 34 de state si 4 orase libere; lua fiinta Regatul tarilor de Jos, prin unirea provinciilor olandeze si belgiene; era recunoscuta integritatea si neutralitatea Elvetiei; Anglia isi extindea posesiunile coloniale si lua in stapanire Malta si Insulele Ionice; se recunostea stapanirea Rusiei asupra Finlandei (Rusia rapise si Moldovei Basarabia); rusii mai primeau si fostul ducat al Varsoviei, unde creau „R

[modifică] Consecinţe

[modifică] Structura socială a statelor

Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalităţii în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic şi noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalităţii în locul privilegiilor şi vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical şi regal a fost înlocuit cu libertatea de gândire şi de exprimare. imobilismului economic i-a luat locul libera concurenţă.

În fruntea numeroaselor mişcări sociale revoluţionare s-a situat burghezia, care era interesată în toate aceste schimbări.

După 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă socială îşi face simţită prezenţa pe scena politică: muncitorimea. Nemulţumită de condiţiile ei de existenţă, aceasta începe să se organizeze, la început în sindicate şi apoi în partide, pentru a dobândi drepturi economice şi politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.

• Anglia era o monarhie parlamentară în care drepturile şi libertăţile individuale erau în mare măsură respectate.
• Franţa aflată din 1814 în perioada Restauraţiei Bourbonilor, nu a revenit la vechea formulă absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814, ce cuprindea multe principii constituţionale.
• Prusia: Influenţat de experienţa Revoluţiei franceze, Frederic Wilhelm al III-lea se angajează într-un amplu proces de reformare.
• Austria, în schimb, rămâne un imperiu absolutist, ce reunea multe popoare sub autoritatea dinastiei de Habsburg. În lipsa unor monarhi puternici, adevăratul conducător al Imperiului Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg. Acesta, prin hotărârile impuse congresului de la Viena, încalcă principiul naţionalităţilor, aflat în plină afirmare.
• Rusia ţarului Alexandru I era o ţară înapoiată şi feudală, deşi conducătorul său absolut se considera "salvatorul Europei".
• Europa de Sud-est era puternic rămasă în urmă şi sub controlul unui alt stat despotic, Imperiul Otoman, care, în diferite forme de dominaţie, stăpânea mai multe popoare: români, sârbi, greci, bulgari.