Rusificare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute ruseşti de către comunităţile neruse. Într-un sens mai larg, rusificarea este folosită pentru numirea influenţei limbii ruse asupra limbilor slave, baltice sau a altor limbi vorbite în regiunile care au fost sau continuă să fie controlate de Rusia, care au dus la apariţia importurilor lingvistice masive în unele limbi, aşa cum este limba bielorusă sau limba ucrainiană. În sens istoric, termenul se referă la politicile oficiale sau neoficiale din Imperiul Rus şi Uniunea Sovietică cu privire naţiunile constituente ale ţării şi la minorităţile naţionale de Ruse supuse dominaţiei imperiale.

Principalele zone de interes ale rusificării sunt cele ale politicii şi culturii. În politică, principalul element al rusificării a fost şi rămâne în continuare practica numirea ruşilor în poziţii administrative importante în instituţiile naţionale ale altor popoare componente ale Imperiului Rus sau ale Federaţiei Ruse. În cultură, rusificarea se manifestă în primul rând prin dominaţia limbii ruse în afacerile oficiale şi prin puternica influenţă a limbii ruse asupra limbilor naţionale. Modificarea compoziţiei etnice a regiunilor dominate de Imperiul Rus sau Federaţia Rusă în favoarea ruşilor este de asemenea considerată de asemenea o acţiune de rusificare.

Unii cercetători fac o distincţie între rusianizare – diseminarea limbii şi culturii ruse şi a ruşilor în culturile şi regiunile neruse – şi resuficare – procesul de schimbare a etichetei naţionale a unei persoane neruse într-una rusă. ^[1] Din acest punct de vedere, răspândirea limbii şi culturii ruse şi a etnicilor ruşi (rusianizare) nu este echivalentă cu asimilarea culturală a neruşilor (rusificare).

Cuprins 1 Istoric 2 Polonia şi Lituania 3 Ucraina 4 Marele Ducat al Finlandei 5 Basarabia 6 Blocul răsăritean 7 Perioada Uniunii Sovietice 7.1 Indigenizarea – începutul deceniului al treilea – mijlocul deceniului al patrulea 7.2 Reînvierea politicii de rusificare – sfârşitul deceniului al patrulea şi perioada războiului 7.3 Sfârşitul deceniului al şaselea până în deceniul al nouălea – rusificarea avansată 7.3.1 Reforma educaţie 1958-1959 – părinţii aleg limba de predare pentru copiii lor 7.3.2 Doctrina ajunge din urmă practica: apropierea şi fuziunea (сближение – слияние) 7.4 Rusificarea lingvistică şi etnică 7.4.1 Factori care au fovorizat rusificarea 7.4.2 Anumiţi factori care au întârziat rusificarea 8 În prezent 9 Bibliografie 10 Vedeţi şi: 11 Resurse internet 12 Note

[modifică] Istoric

Exemplul cel mai vechi de rusificare a avut loc în secolul al XVI-lea în Hanatul Kazanului după cucerirea acestuia de către ruşi. Cel mai important element al acestui proces a fost creştinarea tătarilor şi impunerea limbii ruse ca singură limbă folosită în administraţie şi biserică.

[modifică] Polonia şi Lituania

După dezmembrarea Uniunii statale polono-lituaniană şi ocuparea a unei părţi a Poloniei şi a Lituaniei şi Belarusului în secolul al XIX-lea, s-a început înlocuirea limbilor poloneză, lituaniană şi belaruse cu limba rusă în administraţia de stat. După revolta polonezilor din 1831, procesul de rusificare s-a intensificat, şi a ajuns la apogeu după răscoala din ianuarie 1863 a polonezilor şi lituanienilor.^[2] În 1864, limbile poloneză şi belarusă au fost interzise în locurile publice. În penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, limba poloneză a fost interzisă în şcolile şi birourile Poloniei Congresului, iar studierea şi predarea limbii şi istoriei poloneze sau a catolicismului au fost interzise. Aceste măsuri au dus la crearea unei reţele clandestine de învăţământ, care a inclus şi o vestită universitate clandestină („Universitatea zburătoare/plutitoare”).

Un proces asemănător a avut loc şi în Lituania. Guvernatorul general al Lituaniei, Mihail Muraviov, a interzis folosirea limbii lituaniene şi a închis şcolile cu predare în lituaniană şi polonă, iar în regiune au fost aduşi profesori vorbitori doar de limbă rusă, care să predea în şcolile lituaniene. Muraviov a interzis folosirea alfabetului latin sau a celui gotic în publicaţii. Lui i se atribuie spusele: „Ceea ce nu au realizat baionetele ruseşti va desăvârşi şcoala rusă”. („”что не доделал русский штык — доделает русская школа.””) Împotriva acestei interdicţii, care a fost ridicată doar în 1904, au luptat aşa numiţii „knygnešiai” – contrabandiştii lituanieni de carte. Campania de rusificare a promovat ortodoxismul rus în defavoarea catolicismului. S-au luat măsuri pentru închiderea unor mănăstiri catolice, s-a interzis în mod oficial construirea de noi biserici catolice, iar unele dintre cele vechi au fost transferate bisericii ortodoxe. Au fost interzise şcolile catolice, în schimb au fiind înfiinţate şcoli de stat în care se învăţa numai dogma ortodoxă. Preoţilor catolici li s-a impus să slujească numai în cadrul unor ceremonii aprobate oficial, iar catolicilor care doreau să se căsătorească cu ortodocşi li se impunea convertirea. Nobilii catolici erau obligaţi să plătească o taxă suplimentară de 10% din profiturile lor, iar ţăranilor catolici li s-a impus o limită a suprafeţei de teren agricol deţinut. S-a impus trecerea de la calendarul gregorian (folosit de catolice]] la cel iulian (folosit de membrii bisericii ortodoxe ruse). După răscoalele din 1861 şi 1863, au fost confiscate un mare număr de moşii şi proprietăţi agricole mari ale nobililor polonezi sau lituanieni, acuzaţi că ar fi sprijinit rebeliunile. Aceste proprietăţi au fost oferite sau vândute nobililor ruşi. Sătenii care au sprijinit rebeliunile au fost deportaţi, iar în locul lor au fost colonizaţi ruşi. Universitatea din Vilnius a fost închisă în 1832. Lituanienilor şi polonezilor li s-a interzis să ocupe funcţii publice (plus cele de profesor sau de doctor) în Lituania. În acest fel, intelectualii lituanieni au fost forţaţi să se mute în alte regiuni ale Imperiului Rus.

[modifică] Ucraina

În 1876, prin Ucazul din Ems s-a interzis folosirea limbii ucrainiene.

[modifică] Marele Ducat al Finlandei

Rusificarea Finlandei (1899-1905, 1908-1917, „sortokaudet” (timpul opresiuni în limba finlandeză) a fost o politică guvernamentală în Imperiul Rus prin care s-a încercat eliminarea autonomiei Marelui Ducat al Finlandei.

[modifică] Basarabia

Atât Imperiul Rus cât şi Uniunea Sovietică au promovat politici de micşorarea a autonomiei culturale a Basarabiei şi de schimbare a compozitiei etnice a regiunii. Deportarea sau colonizarea românilor moldoveni a fost acompaniată de colonizarea slavilor în Basarabia, în special a ruşilor şi ucrainienilor, dar şi a evreilor. Limba de comunicare interetnică a devenit limba rusă, ceea ce a dus la o rusificare a elitelor şi după aceea a altor categorii. Autorităţile sovietice au proclamat limba română, rebotezată „moldovenească”, (româna scrisă cu alfaberul chirilic) ca fiind limba „poporului” locuitor al RSS Moldoveneşti, luptând din toate puterile pentru distrugerea ideii de identitate dintre români şi moldoveni. Apărătorii alfabetului chirilic afirmau că din punct de vedere istoric româna/moldoveneasca a fost scrisă cu chirilice, deşi alfabetul chirilic moldovenesc diferea de alfabetul chirilic român.

[modifică] Blocul răsăritean

În toate ţările blocul răsăritean au existat perioade mai lungi sau mai scurte în care limba rusă a fost limbă obligatorie de studiu, iar cultura rusă a fost puternic promovată în noile state socialiste.

[modifică] Perioada Uniunii Sovietice

După revoluţia bolşevică, autorităţile sovietice au hotărât să interzică folosirea alfabetului arab în republicile vorbitoare de limbi turcice sau persană din Asia Centrală, Caucaz şi zona fluviului Volga, (inclusiv în Tatarstan). Noul alfabetal acestor limbi a fost bazat pe cel latin şi a fost inspirat de alfabetul turc. O hotărâre asemănătoare a fost luată şi pentru RSSA Moldovenească. Această iniţiativă avea la bază teoria lingvistului Nicolai Iakovlevici Marr, care postula că limbile moderne au tendinţa să se unească într-o singură limbă a societăţii comuniste. Totuşi, la sfârşitul deceniului al patrulea, politica în această privinţă a fost schimbată, guvernul sovietic reînfiinţând anumite instituţii ale Imperiului Ţarist. În perioada 1939-1940, guvernul central sovietic a hotărât ca anumite limbi – limba tătară, limba kazahă, limba uzbecă, limba turcmenă, limba tadjică, limba kîrkîză, limba azeră şi limba başkiră şi limba moldovenească – să folosească din acel moment diferite variante ale alfabetului chirilic. S-a afirmat că această schimbare a fost făcută „ca urmare a cererilor oamenilor muncii” din republicile respective. Se pare că a fost vorba doar de o asprire a politicii de rusificare, în 1938 trecându-se de altfel la impunerea în toate şcolile a limbii ruse ca materie obligatorie de studiu.

[modifică] Indigenizarea – începutul deceniului al treilea – mijlocul deceniului al patrulea

În anii de început a puterii sovietice, politica în domeniul naţionalităţilor a fost ghidată de politica [[korenizaţia|indigenizarii – коренизация) în timpul căreia noul regim a încercat să oprească şi să vindece efectele pe termen lung ale politicii ţariste de rusificare a populaţiilor neruse din imperiu. Noul regim se străduia să-i fie recunoscută puterea legitimă pe întinsul întregului fost imperiu, şi a aprobat constituirea unor unităţi administrative regionale, conduse de lideri ai naţionalităţilor dominante din respectivele zone. În sus-numitele unităţi administrative, limbile locale au fost promovate în administraţia de stat locală, în justiţie, în învăţământ şi în mass media. Guvernul promova ideea unor culturi locale „socialiste în conţinut şi naţionale în formă”. Din acest motiv, culturile naţionale trebuiau să fie remodelate pentru a se conforma proiectelor Partidului Comunist de creare a societăţii sovietice ca un tot, în condiţiile în care naţionalităţile urmau să participe în mod activ, conducerea acestora urmând să fie asigurată de lideri locali în limbile naţionale.

[modifică] Reînvierea politicii de rusificare – sfârşitul deceniului al patrulea şi perioada războiului

Politica naţională timpurie trebuia să asigure controlul Partidului Comunist asupra tuturor aspectelor vieţii în URSS – politică, economie şi viaţa socială. Politica timpurie sovietică de promovare a ceea ce a fost numită „particularism etnic”^[3] sau „multinaţionalism instituţionalizat”,^[4] avea un obiectiv dublu. Pe de-o parte, era un efort de contracarare a şovinismului rusesc prin asigurarea unui loc bine definit a culturilor şi limbilor neruse în nou formata uniune. Pe de altă parte, era un efort de prevenire a formării unor mişcări politice alternative bazate pe etnicitate sau religie,^[5] sau panturcism.^[6] Una dintre căile prin care se putea ajunge la rezultatul dorit de autorităţile centrale sovietice era promovarea a diferenţelor dintre diferitele grupuri etnice şi dintre limbile şi dialectele vorbite de aceste în defavoarea promovării amalgămării acestor grupuri şi a folosirii unei limbi comune din regiune. ^[7]

Politica sovietică a naţionalităţilor din primii ani a cătat să asigure un anumit grad de autonomie culturală a naţionalităţilor neruse, cu păstrarea lor în sistemul federal al puterii, prin păstrarea puterii mololitice a Partidului Comunist. Sistemul federal oferea un statut superior naţionalităţilor titulare ale republicilor unionale, un statu inferior inferior naţionalităţilor titulare ale republicilor, regiunilor şi okrugurilor autonome. În total, 50 de naţionalităţi au avut republici, regiuni sau okruguri în care deţineau controlul nominal, în cadrul sistemului federal. Federalismul şi asigurarea învăţământului în limbile materne au asigurat educaţia a numeroşi neruşi în limbile grupurilor lor etnice şi a ajutat la identificare unor „patrii” în cadrul teritoriului Uniunii Sovietice. Pe la sfârşitul deceniului al patrulea însă s-a petrecut o schimbare importantă. Epurările din anumite regiuni şi republici se manifestaseră încă de la începutul deceniului, aşa cum a fost cazul în Ucraina. Mai înainte de schimbarea de politică cu privire la ucrainizare din 1933, eupurarean din 1939 a lui Veli Ibrahimov şi a apropiaţilor lui din conducerea RSSA Crimeeană pentru „deviaţii naţionale” a dus la treptata rusificare a conducerii republicii autonome, a învăţământului şi a mass mediei cât şi la crearea unui alfabet special pentru tătari, care să înlocuiască alfabetul latin.^[8] Dintre cele două pericole pe care le identificase Stalin în 1923, naţionalismul burghez (naţionalismul local) era considerat ca fiind mai actual decât şovinismul Rusiei Mari (şovinismul marii puteri). În 1937, Faizulla Hodjaev şi Akmal Ikramov au fost îndepărtaţi de la conducerea RSS Uzbekă în 1938, şi în timpul celui de-al treilea proces-spectacol de la Moscova din 1938 au fost condamnaţi la moarte pentru presupuse activităţi antisovietice şi naţionaliste.

Treptat, limba rusă a câştigata o tot mai mare importanţă. În 1938, limba rusă a devenit obiect obligatoriu de studiu în toate şcolile sovietice, inclusiv în cele în care limbile naţionale erau folosite pentru studierea restului materiilor, aşa cum era matematica, ştiinţele naturale sau cele sociale. În 1939, toate limbile pentru care partidul hotărâse în deceniul al treilea să se folosească alfabetul latin au trebuit să treacă la alfabetul chirilic. Una dintre explicaţiile date la acea vreme a fost că Uniunea Sovietică trebuie să se pregătească pentru războiul care părea că se apropie şi că singura limbă de comandă în Armata Roşie era rusa.

În perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial, Stalin a deportat în Asia Centrală şi în Siberia mai multe grupuri etnice importante pentru presupusa lor colaborare cu invadatorii germani: germanii din regiunea Volgii, tătarii din Crimeea, cecenii, inguşii, balkarii, calmîcii şi alţii. După încheierea războiulu, Stalin a ordonat deportarea a numeroşi ucrainieni şi baltici.^[9]

După încheierea războiului, rolul conducător al poporului rus în familia sovietică de naţiuni şi naţionalităţi a fost puternic promovat de Stalin şi urmaşii lui. Această schimbare de atitudine a fost clar subliniată în timpul discursului cu ocazia celebrării victoriei împotriva Germanie din mai 1945:^[10]

Doresc să ridic un pahar în sănătatea poporului nostru sovietic şi, mai înainte de orice, a poporului rus.

Beau, mai înainte de toate, în sănătatea poporului rus, deoarece în acest război au câştigat aprecierea generală ca forţă conducătoare a Uniunii Sovietice printre toate naţionalităţile patriei noastre.

Desemnarea naţiunii ruse ca „prima între egali” a fost o schimbare radicală pentru Stalin, care cu 20 de ani mai înainte fusese promotorul politicii „korenizaţia”, (prin care se considera că „sarcina imediată a Partidului este combaterea cu vigoare a supravieţuitorilor şovinismului Rusiei Mari”). Deşi în documentele oficiale cu privire la naţionalităţi şi limbi a continuat să se vorbească în anii care au urmat despre 130 de limbi egale în URSS, ^[11] în realitate se crease o ierahie, prin care unor naţionalităţi şi limbi li s-a acordat un statut special sau au fost văzute ca având un viitor pe termen lung. ^{[12] [13]}

[modifică] Sfârşitul deceniului al şaselea până în deceniul al nouălea – rusificarea avansată

[modifică] Reforma educaţie 1958-1959 – părinţii aleg limba de predare pentru copiii lor

La o analiză a cărţilor de şcoală se remarcă că învăţământul era cel puţin în clasa I diversificat în 67 de limbi între 1934 – 1940.^[14] Reformele învăţământului întreprinse după ce Nikita Hruşciov a devenit Prim secretar al CC al PCUS la sfâşitul deceniului al şaselea a dus la înlocuirea şcolilor neruse cu unele cu predare în limba rusă pentru naţionalităţile care aveau un statut inferior în sistemul federal sau ale căror membri erau deja bilingvil ^[15] În mod oficial, acest proces era ghidat de principiul „alegere voluntară de către părinţi”. În fapt erau luaţi în consideraţie şi alţi factori, printre care mărimea şi statutul politic de până atunci a grupului respectiv în ierarhia federală sovietică şi gradul de bilingvism printre adulţii naţionalităţîi. ^[16] La începutul deceniului al optulea, şcolile în care limbile neruse serveau ca principală limbă de predare funcţionau pentru 45 de limbi, în vreme ce încă şapte limbi erau folosite pentru predare pentru cel puţin un an. În deceniul următor, şcolile cu predare în limbile neruse se reduseseră pentru 35 de limbi ale popoarelor URSS, aproape jumate faţă de situaţia din deceniul al patrulea.

Mai mult, în cele mai multe dintre aceste limbi, şcolarizarea nu se făcea complet în limba naţională pentru întreaga perioadă de 10 ani de studiu. De exemplu în cadrul RSFS Rusă, în 1959, şcolarizarea se făcea în limbile popoarelor federaţiei pentru ciclul complet de 10 ani în numai trei limbi: limba rusă, limba tătară şi limba başkiră. ^[17] Mai multe naţionalităţi se bucureau de o şcolarizare limitată în limba naţională sau erau obligate să se instruiască exclusiv în limba rusă. În 1962-1963, în rândurile naţionălităţilor neruse din RSFS Rusă, studiau exclusiv în limba rusă 27% dintre copii cursul primar (clasele I-IV), 53% dintre cei din cursul gimnazial (clasele V-VIII) şi 66% dintre cei din calsele IX-X. Deşi exista un mare număr de limbi neruse oferite ca obiect de studiu în clasele din cursul superior, modelul folosirii limbii ruse ca limbă principală de studiu s-a accelerat după programul de reforme al lui Hruşciov.

Presiunile care se făceau pentru schimbarea limbii de predare în favoarea rusei era mai puternice în zonele urbane. De exemplu, în 1961-1962, doar 6% dintre copii tătari care locuiau în oraşe frecventau şcoli în care limba de predare era tătară.^[18] În Daghestan, în 1965, şcolile în care se preda în limba indigenilor funcţionau doar în mediul rural. Situaţia era asemănătoare în restul republicilor sovietice, cu o notă specială pentru Ucraina şi Belarus, unde proporţia şcolilor din zonele urbane cu predare în limba rusă era mult mai ridicată decât în respul uniunii.^[19]

[modifică] Doctrina ajunge din urmă practica: apropierea şi fuziunea (сближение – слияние)

Promovarea federalismului şi limbilor neruse a fost tot timpul o decizie strategică care avea ca obiectiv menţinerea şi extinderea controlului Partidului Comunist. Pe plan teroretic, doctrina oficială a PC al URSS afirma că în cele din urmă diferenţele naţionale şi naţionalităţile aveau să dispară în cele din urmă. În cadrul doctrinei oficiale a partidului, aşa cum a fost formulată documentele Congresului al XXII-lea al PC al URSS din 1961, se afirma că deşi distincţiile etnice vor dispărea în cele din urmă, iar naţionalităţile din Uniunea Sovietică vor adopta până în cele din urmă o singură „lingua franca”, dispariţia diferenţelor naţionale, şi în mod special a diferenţelor de limbă, este un proces considerabil mai lung decât dispariţia diferenţelor de clasă. În acel moment se aprecia că naţiunile şi naţionalităţile sovietice duceau la îndeplinire un proces dual de înflorire a propiilor culturi şi de apropiere (сближение) într-o uniune mai puternică. În raportul la Programul Congresului, Hruşciov a folosit expresii chiar mai puternice: în procesul de apropiere şi de mai strânsă unitate a naţiunilor se va ajunge la fuziunea naţionalităţilor (слияние).^[20] Formula lui Hruşciov apropiere-fuziune a fost uşor îndulcită după venirea la putere a lui Leonid Brejnev în 1964. Brejnev a afirmat că apropierea va duce în cele din urmă la „unitatea” completă (единство) a naţionalităţilor. „Unitate” era un termen ambiguu, deoarece implica atât menţinerea identităţilor naţionale separate, în condiţiile unei mai ridicate atracţii mutuale, dar în aceiaşi măsură implica şi dispariţia diferenţelor etnice. În contextul politic al acelui moment, lansarea noului concept „apropiere – unitate” (сближение – единство) a fost considerată o îndulcire a presiunii rusificatoare promovată de Hruşciov. La cel de-al 24-lea Congres al Partidului, s-a lansat însă ideea unui nou „popor sovietic” (cоветский народ) în curs de formare pe teritoriul URSS, care urma să aibă ca limbă comună limba rusă, în conformitate cu rolul pe care îl jucau ruşii pentru naţiunile şi naţionalităţile frăţeşti de pe teritoriul uniunii. Această noua comunitate era etichetată ca popor (народ = narod), nu ca naţiune (нация = naţia ), numai că „poporul” implica o comunitate „etnică”, nu doar o comunitate civică sau politică.

Astfel, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice, au fost întreprinsă o raţionalizare doctrinală a paşilor practici în domeniile învăţământului şi mass mediei. Astfel, procesul de transformare a numeroase „şcoli naţionale” în şcoli cu predare în limba rusă iniţiat în vremea lui Hruşciov a continuat până în deceniul al nouălea.^[21] Mai apoi, noua doctrină era folosită pentru justificarea locului special de care se bucura limba rusă ca „limba de comunicare internaţională” în URSS (язык межнационального общения). Folositea termenului „internaţional” (международное) era îndreptată în mod special spre rolul „intern” al limbii ruse, mai degrabă decât spre rolul de limbă a discursului între popoarele lumii. Pentru a justifica rolul special de care se bucura limba rusă în guvernare, învăţământ şi mass media era aminti faptul că rusa era limba care era vorbită de cel mai numeros popor al Uniunii Sovietice şi era înţeleasă de majoritatea populaţiei ţării.

La Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist din 1986, Mihail Gorbaciov, programul partidului a reiterat formulările programului anterior.

Caracteristic pentru relaţiile naţionale în ţara noastră sunt atât înflorirea continuă a naţiunilor şi naţionalităţilor şi a faptului că ele se apropie continuu şi voluntar pe bazele egalităţii şi cooperării frăţeşti. Niciun indemn artificial, nici o reţinere a tendinţelor obiective ale dezvoltării nu sunt admisibile aici. Din perspectiva istorică pe termen lung, această dezvoltare va duce la unitatea completă a naţiunilor...

Dreptul egal al tuturor cetăţenilor URSS la folosirea limbilor lor materne şi dezvoltarea liberă a acestor limbi vor fi asigurate de asemenea în viitor. În acelaşi timp, învăţarea limbii ruse, care a fost acceptată în mod voluntar de poporul sovietic ca agent de comunicare între diferitele naţionalităţi, în afară de limba unei singure naţionalităţi, lărgeşte accesul individual la realizările ştiinţei şi tehnologiei şi la cultura sovietică şi mondială.

[modifică] Rusificarea lingvistică şi etnică

[modifică] Factori care au fovorizat rusificarea

Progresele în generalizarea folosirii limbii ruse ca a doua limbă şi înlocuirea treptată a altor limbi ca primă limbă vorbită poate fi urmărită în rezultatele recensămintelor sovietice. Recensămintele din anii 1926, 1937, 1939 şi1959 includeau o întrebare despre „limba naţională” (родной язык) şi una despre „naţionalitate”. În cadrul recensămintelor din 1970, 1979 şi 1989 a mai fost adăugată o întrebare cu privire la „alte limbi ale popoarelor URSS” pe care respondenţii o „stăpâneau liber” (свободно владеть). Scopul explicit al acestei noi întrebări asupra celei de-a doua limbi cunoscute era aceea de monitorizare a generalizării cunoaşterii limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică. ^[22]

Fiecare teritoriu naţional din cadrul Uniunii Sovietice era considerat ca unica şi veşnica zonă de existenţă a naţionalităţii titulare şi a limbii acesteia, în vreme ce limba rusă era considerată ca limbă pentru comunicaţie interetnică pentru întreaga uniune. Din acest motiv, pentru cea mai mare parte a perioadei sovietice, în special după încetarea politicii de indigenizare în deceniul al patrulea, şcolile în care erau învăţate limbile neruse sovietice se aflau aproape în exclusivitate în respectivele unităţi administrative etnice în care limbile erau vorbite. În acelaşi fel se punea problema şi a instituţiilor culturale. Au fost făcute anumite excepţii pentru a evita aprinderea rivalirităţilor istorice sau a politicilor de asimilare dintre grupurile naţionale neruse învecinate din Rusia (de exemplu tătarii şi başkirii) sau dintre cele mai importante naţionalităţi din Asia Centrală. Astfel, în deceniul al optulea, în RSS Uzbecă, învăţământul public era disponibil în cel puţin şase limbi: rusă, uzbekă, tadjikă, kazahă, turkmenă şi karakalpakă.

Deşi din punct de vedere oficial, toate limbile erau egale, în aproape toate republicile sovietice bilingvismul era „asimetric”: în timp ce membrii naţiunii titulare învăţau ruseşte, emigranţii ruşi nu învăţau în general limbile locale.

În plus, mulţi neruşi care trăiau în afara unităţilor administrative naţionale aveau tendinţa să se rusifice din punct de vedere lingvistic. Astfel, ei nu doar foloseau limba rusă ca o a doua limbă, dar adoptau rusa ca limbă de comunicare în familie, în ciuda faptului că încă pastrau sentimentul apartenenţei la o anumită etnie, alta decât cea rusă. Această include atât comunităţile naţionale tradiţionale (lituanienii din nord-vestul Belarusului sau din Regiunea Kaliningrad) şi comunităţile care au apărut în perioada sovietică, (muncitorii ucrainieni sau belaruşi din Kazahstan sau Letonia, ai căror copii au învăţat în limbi cu predare în limba rusă, generaţiile următoare ajungând să vorbească limba rusă ca primă limbă. Astfel 57% din ucrainienii din Estonia, 70% din belaruşii din Estonia şi 37% dintre letonii din Estonia declarau în cadrul referendumului din 1989 că limba rusă este limba lor maternă. De asemenea, comunităţile evreieşti din cadrul Uniunii Sovietice au schimbat limba idiş ca limbă principală cu limba rusă.

Altă consecinţă a amestecului naţionalităţilor şi a răspândirii bilingvismului şi a rusificării lingvistice a fost creşterea numărului de familii mixte şi întărirea procesului de rusificare „etnică”. Astfel au ajuns să se considere ruşi (ca naţionalitate sau etnie) nu doar cei care vorbeau ruseşte ca primă limbă ci şi cei care o vorbeau ca a doua limbă. În ultimele decenii de existenţă a Uniunii Sovietice, rusificarea etnică (sau asimilarea etnică) se dezvolta foarte rapid pentru unele naţionalităţi precum karelienii sau mordvinii.^[23] Până la urmă, în cazul familiilor în care unul dintre părinţi era rus, copii erau crescuţi şi educaţi ca ruşi funcţie de context. De exemplu, majoritate copiilor din familiile care trăiau în Kazahstan, în care un părinte era rus şi altul ucrainian, alegeau să naţionalitatea „rusă” pentru a fi completată în paşaportul intern – actul naţional de identitate – care se eliberea oricărui cetăţean sovietic la vârsta de 16 ani. Însă, copii din familiile mixte ruso-estone ai căror părinţi trăiau în Tallinn (capitala Estoniei), din familiile mixte ruso-letone ai căror trăiau în Riga (capitala Letoniei), sau familiile mixte ruso-lituaniene ai căror trăiau în Vilnius (capitala Lituaniei) alegeau de cele mai multe ori să li se completeze la rubrica naţionalitate din paşaportul intern numele naţiunii titulare a republicii lor, nu naţionalitatea rusă. ^[24] În general, modelele asimilării lingvistice şi etnice – a rusificării – erau mai complexe şi nu puteau fi puse doar pe seama unui singur factor aşa cum era popitica educaţională. Într-o măsură cel puţin egală erau culturile tradiţionale şi religioase ale grupului, domiciliul în regiunile urbane sau rurale, contactul şi expunerea la limba rusă sau la grupul etnic rus, şi mulţi alţi factori.^[25]

[modifică] Anumiţi factori care au întârziat rusificarea

Este posibil ca unul dintre factorii care au întârziat procesul de rusificare etnică a fost practica cu o lungă tradiţie de folosire a etichetărilor naţionale în documentele oficiale. De exemplu, „naţionalitatea” cetăţenilor sovietici era fixată în paşaportul intern – actul de identitate care era eliberat cetăţenilor sovietici începând cu vârsta de 16 ani, naţionalitate care era determinată de cea a părinţilor. Doar în cazul copiilor rezultaţi din căsătorii mixte exista posibilitatea subiectului să aleagă între naţionalităţile părinţilor. În continuare, naţionalitatea indivizilor era inscrisă în documentele şcolare, cele militare (pentru bărbaţi) şi în cărţile de muncă. Deşi întrebările recensămintelor asupra naţionalităţii era de presepus să aibă un răspuns sincer şi nu determinat de naţionalitatea oficială declarată în documentele de identitate, fixarea unei naţionalităţi oficiale în atât de multe documente ar fi putut întări identitate nerusă. ^[26] Pentru anumite grupuri etnice, aşa cum era cazul evreilor, folosirea generalizată a unei naţionalităţi oficiale în actele de identitate era considerată ca un factor generator de atitudini discriminatorii.

Un alt factor care este posibil să fi redus presiunea rusificării etnice a fost reducerea sau chiar inversarea migraţiei ruşilor către anumite republici unionale la sfârşitul deceniului al şaptelea. ^[27] La sfârşitul deceniului al şaptelea s-a făcut simţită o migraţie a ruşilor dinspre Georgia şi Armenia. În deceniul al nouălea s-a făcut remarcată de asemenea o migraţie a ruşilor dinspre republicile Asiei Centrale. În plus, în deceniul al nouălea, ruşii şi-au redus foarte mult migraţia spre ţările baltice şi Ucraina, Belarus şi Moldova. În plus, datorită ratei natalităţii diferite printre diferitele grupurti etnice, proporţia ruşilor în populaţia Uniunii Sovietice a scăzut la aproape 51% în momentul recensământului din 1989. În deceniul care precedase recensământul, ruşii avuseseră o parte de doar 33% din creşterea netă a populaţiei sovietice. Dacă Uniunea Sovietică ar mai fi continuat să existe şi tentinţele din 1989 s-ar fi păstrat, ruşii ar fi pierdut statutul de naţionalitate majoritară în populaţia URSS la începutul secolului al XXI-lea.

[modifică] În prezent

Numeroşi cercetători declară că politicile rusificatoare continuă în republicile postsovietice, în special în Belarus în timpul guvernării lui Alexandr Lukaşenko. Organizaţiile neguvernamentale internaţionale susţin că politicile rusificatoare continuă să se manifeste cu putere în republicile componente ale Federaţiei Ruse precum Mari El, dar administraţia lui Putin a negat cu tărie astfel de acuzaţii, mai mult, a acuzat ONG-urile încearcă să destabilizeze republicile din regiunea râului Volga, tot aşa cum au făcut, după opinia preşedintelui rus, şi în cazul Ceceniei. Mai trebuie spus că anumite republici componenete ale Federaţiei Ruse ar fi dorit să schimbe alfabetul chirilic cu cel latin, dar o asemenea reformă a fost interzisă în mod oficial pentru limbile oficiale ale federaţiei. O asemenea poziţie oficială a fost explicată prin două motive:

• O asemenea schimbare ar presupune resurse financiare, resurse care sunt limitate şi, • Este dificil să faci oamenii din generaţiile mai vechi să se obişnuiască cu noul alfabet.

Criticii preşedintelui Putin afirmă că acestea sunt în mod evident rămăşiţe ale politicii de rusificare.

Limba rusă a rămas limba principală sau secundară a multor persoane cu educaţie superioară, a oamenilor de afaceri din toate regiunile Rusiei. În republici precum Kazahstanul, Belarusul, Kîrgîstanul, rusia a fost declarată limbă oficială, (în Kazahstan rusa este considerată în mod oficial „limbă de comunicare interetnică”). În Ucraina, problema limbii ruse şi a statutului ei de limbă oficială a fost un subiect al campaniei prezidenţiale din 2004: Viktor Ianukovici sprijinea statutul de limbă oficială a limbii ruse, pe când Viktor Iuşcenko se opunea. În ciuda politicilor oficiale ucrainiene, limba rusă este folosită pe scară largă în televiziune [1] iar circulaţia ziarelor de limbă rusă este foarte ridicată în toată ţara [2]. (În estul şi sudul Ucrainei, limba rusă este de altfel limba dominantă). O situaţie similară este prezentă în Kazahstan. Atât în Ucraina, şi într-o măsură mai mică în Kazahstan, s-au făcut încercări pentru transformarea limbii oficiale în principala limbă a presei (încercare proclamată drept derusificare), dar succesul acestor măsuri a fost limitat. În Belarus, orice încercare de derusificare a fost stopată în 1994, odată cu venirea la putere a lui Lukaşenko şi, ca urmare, cea mai mare parte a proceselor administrative, educaţioanal, legislativ şi a afacerilor se desfăşoară în limba rusă în prezent.

[modifică] Bibliografie

[modifică] Vedeţi şi:

• Autocraţie, ortodoxie şi caracter naţional
• Învăţământul în Uniunea Sovietică
• Korenizaţia
• Transferul de populaţie în Uniunea Sovietică
• Prometeism
• Rusofobie
• Sovietizare
• Polonizare
• Germanizare

[modifică] Resurse internet

• Derusificarea şi tătarizarea
• Rusificarea în Lituania
• Misiunea permanentă a Institutului pentru Fundaţia Democraţiei din Tskhinvali – Regnum News Agency (Rusia), 9 decembrie 2005
• Tatarstanul respinge rolul dominant al ruşilor – ziarul Kommersant, 6 martie 2006

[modifică] Note