Războiul Crimeii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Războiul Crimeii
Parte a
Malakhov1.jpg
Asediul Sevastopolului
Informații generale
Perioadă 1853 - 1856
Loc Peninsula Crimeea, Balcani, Marea Neagră, Marea Baltică
Rezultat Victoria otomană și a aliaților lor occidentali
Combatanți
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Franța Al doilea Imperiu Francez
Imperiul Otoman Imperiul Otoman
Flag of Italy (1861-1946).svg Regatul Sardiniei
Rusia Imperiul Rus
Efective
250.000 britanici
400.000 francezi
10.000 sarzi
? turci otomani
720.000 ruși
Pierderi
17.500 britanici
90.000 francezi
35.000 turci
2.050 sarzi
răniți, morți în luptă sau din cauza bolilor
100.000 ruși
răniți, morți în luptă sau din cauza bolilor
Războaiele Ruso-Turce
1568 — 1570
1676 — 1681
1686 — 1700
1687 — 1689
1695 — 1696
1710 — 1711
1735 — 1739
1768 — 1774
1787 — 1792
1806 — 1812
1828 — 1829
1853 — 1856
1877 — 1878
1914 — 1918

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase[1] pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ,[2] și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent ('free-lance')); în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total.[3], care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri gen viol[4][5]; în același timp, este războiul care a influențat în mod durabil percepția rușilor în ce privește Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerată o trădare[6], comparabilă poate numai cu invazia și jefuirea capitalei bizantine de către occidentali în timpul celei de-a IV-a cruciade.[7]

Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul nostru, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu “barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui rîu din Africa”.[8] Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la războiul Crimeii.

Acest episod istoric, se zice, a forjat pentru totdeauna neîncrederea rușilor în europeni.[9] În calculele strategice la rușilor, de la bun început, se mizase pe o anumită bunăvoință a monarhilor europeni urmare a rolului major pe care Rusia l-a avut în înăbușirea șirului de revoluții din 1848, dar și mai înainte, în înfrîngerea demonicului (din punct de vedere al monarhiilor) Napoleon Bonaparte.[9] În fond, țarul Nicolae I avea sentimentul justificat că făcuse imense servicii Europei – iar acum, Europa nu doar că nu mulțumea Imperiului Țarist, dar îl și umilea.[9]

Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.

Războiul[modificare | modificare sursă]

Începutul războiului[modificare | modificare sursă]

Orice cercetare atentă pentru găsirea cauzei Războiului Crimeii va concluziona că e vorba despre o multitudine de factori: pe de-o parte, liderii politici din Marea Britanie erau alarmați de puterea crescândă a Rusiei, întrucât această evoluție putea să amenințe în Est imperiul colonial britanic; englezii se temeau, astfel, că rușii și-ar putea extinde influența în Persia și în India. Pe de altă parte, opinia publică britanică de orientare liberală, era serios îngrijorată de creșterea puterii rusești, care în ochii ei echivala cu o creștere a influenței conservatismului politic: liberalii britanici, ca și cei francezi, îi percepeau pe ruși a fi principalii promotori ai despotismului și absolutismului în Europa: Rusia era membru fondator al “Sfintei Alianțe”, și era adesea numit “stâlpul reacțiunii”; modul cum, la inițiativa Rusiei, a fost înăbușită Revoluția română de la 1848 de către trupele rusești și otomane, ca și regimul de teroare politică[10] introdus în Principate de către trupele rusești de ocupație (în colaborare cu guvernul reacționar impus de acestea, și în flagrant contrast cu politica liberală[11] aplicată în Principate de către ocupația rusească doar cu 14 ani înainte, când teritoriile românești au primit prima lor constituție prin Regulamentul Organic), ca și intervenția trupelor țariste în Ungaria vecină pentru înăbușirea capitolului local al revoluției pașoptiste din Imperiul Austriac, reprezentau, probabil, suficiente indicii alarmante pentru liberalii întregii Europe asupra adevăratei naturi a Rusiei țariste[12]. O altă secțiune a populației occidentale, în special franceze, era alarmată de influența pe care rușii (prin numărul cel mai mare de pelerini) și țarismul (prin politica lui de protejare a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman) o dobândesc asupra teritoriilor din Palestina (“Țara Sfântă”). O altă îngrijorare occidentală a momentului: teama statelor germane relevante (Austria și Prusia, membre și ele alături de Rusia în “Sfânta Alianță”) că panslavismul aflat din ce în ce mai mult în grațiile țarului Nicoale I, ar putea provoca revolte ale numeroaselor populații slave (dintre care unele și ortodoxe) trăitoare în imperiul lui Frany-Iosif. Rusia, mai exact țarul Nicoale I, care guverna țara ca despot absolut, considera a fi o misiune religioasă legitimă apărarea obiditelor minorități creștin-ortodoxe din Imperiul Otoman, aflat, deja, în perioada de accelerată decădere. Imperiul țarist fusese extins recent atât în teritoriile tătare de la granița sa sudică, cât și în Caucaz, țarul considerând deja un țel fezabil cucerirea Constantinopolului și al Orientului Apropiat otoman (Palestina, în primul rând). Cum s-a amintit, deja, britanicii au devenit din această cauză (extinderea rapidă a Imperiului țarist) din ce în ce mai temători că noua putere a Rusiei le-ar putea amenința propriul imperiu colonial în Est[13]; alături de francezi, britanicii au invocat atunci, în mod ipocrit[14], principiul echilibrului de putere pe continent, pentru a interveni în Rusia și a diminua astfel puterea statului lui Nicolae I.

În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, conducătorii britanici și-au exprimat temerile în legătură cu acțiunile imperialiste de ocupare prin forța de către Rusia a unor țări ca India, Afganistan, Turcia, Moldova și Țara Românească și erau dornici să găsească o cale pentru a contrabalansa această amenințare.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocșilor, în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc. Pelerinii ortodocși erau mai mulți decât cei latini. Împărțirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primiseră dreptul folosirii alternative a Bisericii Sfântului Mormânt și, cu o altă frecvență, și alte locuri de pelerinaj. La Bethleem ortodocșii au primit altarul principal din Biserica Nașterii Domnului, iar catolicii au primit un loc care se găsește sub biserică. Armenii apostolici au primit, de asemenea, dreptul de folosință al unor altare din aceleași locuri.

Chestiunea era mai complicată, deoarece Franța avea un rol tradițional de protector al catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special. Pe de altă parte, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obținuse protecția pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini, în realitate, existau două rivalități de influență: influența franceză - exercitată în folosul catolicilor și influența rusă - exercitată în folosul ortodocșilor.

Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fără încetare într-un sens favorabil ortodocșilor și, prin consecință, influenței ruse. Printr-o serie de documente succedate, mai ales între 1808 și 1820, într-un timp când Franța fusese învinsă în războaiele napoleoniene și nu putea să intervină direct în politica Orientului, Rusia obținuse pentru pelerinii ortodocși avantaje din ce în ce mai mari; spre exemplu, Biserica Sfântului Mormânt trecuse în mâinile ortodocșilor. Nu există nici o îndoială că pelerinii ortodocși aveau, la mijlocul sec. XIX, o situație mult mai favorabilă decât cea a pelerinilor catolici. Aceasta este situația pe care Napoleon al III-lea a vrut s-o schimbe din momentul în care a devenit prinț-președinte. Prin urmare, guvernul francez a început să negocieze cu turcii din luna mai 1850, contestând pozițiile obținute de ortodocșii din Palestina. Discuțiile au durat mult timp, iar ca rezultat, la 8 februarie 1852, un firman al sultanului le dădea catolicilor trei chei ale bisericii din Bethleem. Printre altele, catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormântului Fecioarei. Cu această decizie a sultanului problema părea a fi rezolvată, cel puțin din punct de vedere francez. Dar reacția rușilor la firmanul sultanului era previzibilă. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut sultanului să anuleze decizia și să stabilească statu quo ante. În opinia țarului, prestigiul Rusiei în Orient nu trebuia să sufere nici o atingere, de aceea trebuiau luate măsuri cât mai repede. Consulul rus a intervenit energic pe lângă sultan, care a cedat, semnând un nou firman, în martie 1852, anulând decizia luată în urmă cu o lună. Dar documentul era secret, pe când primul act fusese public. Contradicția trebuia, din păcate, să apară la scurt timp. Sultanul nu-și făcea iluzii, el a vrut doar să câștige timp și chiar a reușit să câștige câteva luni.

Când pelerinii au sosit în 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au afirmat că lor le aparțineau cheile de la biserica din Betleem, iar ortodocșii că un ordin al sultanului le-a înapoiat-o! Consulul rus a intervenit direct pe lângă administrația turcă, cerându-i să publice decizia secretă a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe. Guvernul turc, foarte încurcat, s-a mulțumit să reunească un oarecare număr de notabili din Ierusalim și Bethleem și să le citească firmanul secret al sultanului. Documentul n-a fost publicat însă, astfel încât pelerinii catolici și-au exercitat drepturile fără a ține seama de drepturile obținute ulterior de către Rusia.

În deceniul următor, a fost găsit un pretext în cauza apărării sfintelor locuri creștin-catolice din Palestina. Conform cu tratatelor negociate până la acea vreme, Franța era protectoarea creștinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce Imperiul Rus era protectorul creștin-ortodocșilor. Totuși, pentru câțiva ani, călugării catolici și cei ortodocși și-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii Nașterii Domnului din Bethleem și asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Cele două părți au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan. În 1853, sultanul a dat satisfacție, în final, catolicilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor ortodocși.

Țarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr Sergheevici Menșikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să "protejeze religia creștină și bisericile sale". Menșikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruși ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului. În același timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretențiile rușilor imediat ce a ajuns la Istanbul. Lord Stratford a reușit să-l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor, demonstrându-i că acestea compromit independența turcilor. Benjamin Disraeli a acuzat acțiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea să fie forțat să demisioneze. Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, Țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova și Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei Locurilor Sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acțiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influență otomană. În plus, țarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbușirea revoluțiilor europene de la 1848.

Când țarul și-a trimis trupele în cele două principate române, ("Principatele Dunărene"), Marea Britanie, încercând să echilibreze situația, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat și o flotă din Franța. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluție de compromis. Reprezentanții britanici, francezi, austrieci și prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât și partea otomană. Nota a fost aprobată de țar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franța și Austria au sugerat părții ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă inițiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii și francezii au renunțat la ideea negocierilor, austriecii și prusacii mai sperau, totuși, intr-o posibilitate de înțelegere. În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării lângă Tulcea. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor.

Încercări de menținere a păcii[modificare | modificare sursă]

Țarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbușirea revoluțiilor de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliați, sau cel puțin aveau să rămână neutri. Austria se simțea însă amenințată, la rândul ei, de prezența trupelor rusești la Dunăre. Când anglo-francezii au pretins retragerea rușilor din Principatele Dunărene, Austria i-a sprijinit și, deși nu a declarat imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Când, în vara anului 1854, Viena a mai făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război.

Deși principalele motive de război au dispărut după ce Rusia și-a retras trupele din Principatele Dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Hotărâte să rezolve o dată pentru totdeauna așa numită „Problemă orientală”, aliații au propus anumite condiții pentru încetarea focului, și anume:

  • obligația Rusiei de a renunța la protectoratul asupra Principatelor Dunărene;
  • abandonarea oricăror pretenții de amestec în treburile interne otomane având ca pretext protejarea creștinilor din Turcia;
  • revizuirea Convențiilor Strâmtorilor din 1841 și liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre.

Când țarul a refuzat să accepte condițiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii.

Asediul Sevastopolului[modificare | modificare sursă]

Zuavi francezi și soldați ruși în luptă corp la corp pe Curganul Malahov.

În luna următoare, deși pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate au debarcat în Crimeea și au asediat orașul Sevastopol, baza principală a flotei țariste a Mării Negre, de unde venea principala amenințare de invadare a Mediteranei.

Rușii și-au sabordat vasele de război, tunurile navale fiind folosite la mărirea numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea fortificațiilor, iar marinarii au fost încadrați în trupele terestre pe post de infanteriști. Orașul a fost cucerit de englezi, francezi si italieni în septembrie 1855, imediat dupa capturarea fortului Malakof, principala reduta de rezistență. Rusii rămași în viață au abandonat orașul, strecurându-se pe un pod de vase spre nordul golfului de Nord (Severnaia).

În același an, rușii au asediat și cucerit fortăreața turcească de la Kars.

Campania din Marea Azov și asediul Taganrogului[modificare | modificare sursă]

În primăvara anului 1855, comandanții aliați franco-britanici au decis să trimită un corp expediționar în Marea Azov care să distrugă comunicațiile și aprovizionarea Sevastopolului. Pe 12 mai 1855, vasele de război franco-engleze au intrat în Strâmtoarea Kerci și au distrus bateriile de coastă din golful Kamișevaia. Nouă zile mai târziu, flota aliată a atacat portul Taganrog, important datorită depozitelor de alimente (pâine, grâu, orz și secară), stocate aici după oprirea exporturilor rusești, datorată izbucnirii războiului. Portul era important și datorită faptului că se afla aproape de importantul oraș Rostov pe Don.

Bombardarea centrului orașului Taganrog de pe o plută britanică, în timpul primei tentative de asediu.

Guvernatorul Taganrogului, Egor Tolstoi, și generalul-locotenent Ivan Krasnov au refuzat ultimatumul, răspunzând că rușii nu-și predau niciodată orașele. Aliații au bombardat orașul timp de mai bine de șase ore și au debarcat 300 de soldați, care au atacat centrul orașului, de unde au fost respinși de trupele cazacilor de pe Don și de subunitățile de voluntari. În iulie 1855, navele aliate au încercat să ocolească Taganrogul pentru a se îndrepta către Rostov pe Don, intrând pe râul Don prin râul Mius. Pe 12 iulie 1855 nava britanică Jasper a eșuat lângă Taganrog datorită unui pescar care mutase balizele de semnalizare în apele puțin adânci. Cazacii au luat cu asalt vasul britanic și l-au aruncat în aer. A treia încercare de asediu a fost făcută pe 19-31 august 1855, dar orașul fusese, între timp, bine fortificat, iar desanturile aliate nu au reușit să se apropie suficient de țărm pentru a debarca. Flota aliată a părăsit Golful Taganrog pe 2 septembrie, continuând să efectueze operațiuni militare minore de-a lungul țărmurilor, Mării Azov până toamna târziu.

Teatrul de război din Baltica[modificare | modificare sursă]

Marea Baltică este unul dintre teatrele de război uitate. Popularizarea în exces a altor teatre de luptă a umbrit conflictul din această zonă, aflat în vecinătatea capitalei Rusiei. De la început, campania din Baltica a intrat în impas. Flota rusă a Mării Baltice, copleșită numeric, și-a redus mișcările la zonele din jurul fortificațiilor. Pe de altă parte, deși comandanții aliați aveau cea mai mare flotă de la războaiele napoleoniene, au considerat fortificațiile rusești, în special fortăreața de la Kronstadt, prea greu de cucerit, și de aceea și-au limitat operațiunile la blocarea comerțului rușilor și la raiduri pe coastele mai puțin apărate ale Finlandei.

Bombardarea Sveaborg.

Rusia era dependentă de importuri atât pentru industria civilă, cât și pentru cea militară și pentru aprovizionarea armatei, blocada afectând foarte serios economia țării. Flota franco-britanică a reușit să distrugă câteva forturi de pe coasta finlandeză, dar multe alte tentative au fost respinse de ruși.

Incendierea depozitelor de gudron din Oulu (Uleåborg) și Raahe (Brahestad) a provocat critici internaționale, iar în Anglia, un deputat a cerut explicații Primului Lord al Amiralității despre un sistem care duce un mare război prin jefuirea și distrugerea proprietății țăranilor lipsiți de apărare. În toamnă, flota aliată a părăsit Baltica pentru a se muta în Marea Albă, debarcând infanteriști în Peninsula Kola și pe Solovki. Încercarea aliaților de a lua cu asalt Arhanghelskul a dat greș, la fel ca și tentativa de cucerire a Petropavlovskul în Kamciatka.

În 1855, flota aliată a încercat să distrugă docurile puternic fortificate de la Sveaborg, de lângă Helsinki. Peste 1.000 de tunuri au încercat să distrugă fortăreața în timpul unui bombardament de două zile. În ciuda focului inamic, marinarii ruși de pe corabia Russia cu 120 de tunuri la bord au apărat cu succes intrarea în port. Aliații au lansat peste 20.000 de proiectile de artilerie asupra rușilor, dar nu au reușit să le reducă la tăcere bateriile de coastă. A fost pregătită o nouă flotă, formată din peste 300 de vase de război, dar, mai înainte de declanșarea atacului, s-a încheiat războiul.

O parte a reușitei apărătorilor ruși a fost pusă pe seama noilor mine marine. Minarea apelor este, în mod tradițional, considerată ca apărută în timpul Războiului Crimeii.

Faza finală a războiului și tratativele de pace[modificare | modificare sursă]

Pierderile teritoriale otomane (cu galben)

Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou țar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile tratatului de pace de la Paris din 1856, „planul în patru puncte” propus în 1854 a fost substanțial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferat către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1806. În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman.

Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franța a fost zdrobită de Prusia în războiul franco-prusac. În vreme ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, apărând Republica Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obțină sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce privește rezolvarea Problemei Orientale. Conflictul ruso-otoman nu amenința în niciun fel interesele Franței. De aceea, Franța a încetat politica antirusă după proclamarea Republicii. Încurajată de atitudinea franceză și având și sprijinul cancelarului german Otto, Fürst von Bismarck, Rusia a denunțat tratatul din 1856. Cum Anglia singură nu era capabilă să asigure respectarea tratatului, Rusia și-a reînființat flota din Marea Neagră.

Războiul Crimeii a produs un exod în masă al tătarilor din Crimeea către teritoriile otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei. Stalin, după Al II-lea Război Mondial, a deportat toți tătarii din Crimeea în Siberia.

Caracteristicile războiului[modificare | modificare sursă]

Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetența militară și logistică de care au dat dovadă toți liderii armatelor implicate în conflict. (Vezi și: Atacul Brigăzii ușoare). Holera a făcut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului Sevastopolului. În noaptea de 14 noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine și alte mărfuri extrem de necesare (pierderile suferite atunci au determinat apariția primelor prognoze meteorologice). Tratamentul revoltător la care au fost supuși militarii răniți în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondenții de război, ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de luptă, cum este, de exemplu, anestezia, folosită în premieră de medicul rus Nicolai Pirogov, medic care este de asemenea, cel care a introdus sistemul modern de triaj, rațional, bazat pe acordarea priorității maxime celor cu șanse de supraviețuire, și nu celor cel mai grav răniți (cum se întâmpla în vechiul sistem de triaj introdus de francezul Dominique Jean Larrey)[15]. Printre noile tehnici folosite pentru tratarea răniților a fost și folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip ambulanță.

De asemenea, putând fi considerat ca un semn premonitoriu al sălbăticiei războiului modern al secolului XX, golit total de cutumele cavaleriei medievale, Războiul Crimeii ridică pe noi culmi bestialitatea umană, odată cu folosirea de către soldații francezi aflați sub comanda generalului Patrice de MacMahon, a cadavrelor soldaților ruși și chiar a trupurilor rușilor răniți și căzuți pe câmpul de luptă, drept „saci de nisip” pentru construit baricade[16].

În aceeași notă inedită, și în același timp a morbidului, înregistrată și ea de istorici, Războiul Crimeii a rămas cunoscut pentru introducerea „turismului de război”[17], ca și pentru jaful la care s-au dedat trupele occidentale care au asediat și cucerit Sevastopolul[18].

Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară și folosirea din punct de vedere tactic a căilor ferate și a altor invenții moderne ca telegraful. În timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cercetători primul război modern, s-au folosit la scară largă tranșeele și bombardamentele „oarbe” de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obținute de patrulele de recunoaștere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).

Folosirea gloanțelor Minié și a armelor cu țevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaților.

În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici și francezi au învățat de la camarazii lor turci să folosească "trabucele din hârtie" – țigările – prin folosirea tutunului mărunțit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.

Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut țarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobăgiei în 1861.

Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare a dezastrului din bătălia de Balaclava.

Evenimente importante care au avut loc în timpul războiului[modificare | modificare sursă]

Principalii comandanți militari[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Istoricii au avut tendința să respingă cauzalitatea religioasă a războiului. Puțini dintre ei dedică mai mult de-un paragraf sau două disputelor din Țara Sfântă, adică rivalităților dintre catolici și latini (sprijiniți de Franța) pe de-o parte, și greci (sprijiniți de Rusia) pe de altă parte, dispute provocate de concurența pentru controlul asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim și asupra Bisericii Nașterii Domnului din Betlehem, asta deși aceste dispute au fost punctul de pornire (și pentru țar motiv suficient) al războiului Crimeii. Până la războaiele religioase ale veacului nostru, părea puțin plauzibilă teza că o ceartă minoră pe tema cheilor unei biserici să implice marile puteri într-un război major. În anumite lucrări de istorie, disputa religioasă este folosită ca să ilustreze natura absurdă a acestui stupid și inutil război. În altele, disputa religioasă nu e decât un factor declanșator al realelor cauze ale conflictului, anume lupta dintre puterile europene pentru influență asupra Imperiului Otoman. Războaiele sunt cauzate de rivalități între imperii, de competiția pentru piețe sau influența convingerilor naționaliste ale populațiilor, argumentează acești istorici. Deși toate aceste afirmații sunt adevărate, acești autori subestimează importanța religiei în secolul al XIX-lea (dacă războaiele balcanice din anii '90 și ridicarea islamului militant la finele secolului XX ne-au învățat ceva, asta e, în mod sigur, faptul că religia joacă un rol crucial, de ațâțare a războaielor. Toate puterile au folosit religia ca un mijloc de manevră în problema estică, politica și credința fiind strâns legate în rivalitatea dintre imperii, fiecare națiune (și nici una mai mult ca Rusia) mergând la război cu credința că Dumnezeu era de partea ei ([…] and every nation, none more so than Russia, went to war in the belief that God was on its side.). - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  2. ^ Însă originile războiului Crimeii nu pot fi înțelese studiind doar motivele diplomaților și ale politicienilor. Acesta a fost un război - primul astfel de război în istorie - declanșat de presiunea presei și a opiniei publice. Cu dezvoltarea căilor ferate care a permis apariția unei prese naționale în deceniul cinci și șase al secolului al XIX-lea, opinia publică a devenit o forță în politica britanică, putându-se argumenta că umbrea chiar puterea Parlamentului și a cabinetului însuși. “The Times”, jurnalul de frunte al țării, a fost de mult timp asociat cu Partidul Conservator; dar acesta din ce în ce mai mult se percepea și acționa în virtutea convingerii că nu e nimic mai puțin decât o instituție națională, “a patra clasă socială” (a patra “stare”, după cler, nobilime și oamenii simpli), ca să-l cităm pe Henry Reeve, redactorul șef al știrilor externe al jurnalului și care a scris despre profesie în 1855 că “jurnalismul nu este mijlocul prin care se exprimă diversele segmente ale clasei dominante; este mai degrabă instrumentul prin care inteligența comună a nației îi critică și controlează pe toți. Chiar este a patra clasă socială a Regatului Unit, nu numai vocea sau expresia scrisă a celei de-a treia clase.” Guvernul n-are de ales decât să ia notă de această realitate. “Un ministru englez trebuie să fie pe placul ziarelor”, se lamenta lordul Aberdeen, un conservator de modă veche, care făcea naveta între palat și clubul său Pall Mall. “Ziarele țipă tot timpul ca să se amestece. Sunt niște agresivi bătăuși și fac astfel și guvernul un bătăuș agresiv.” […] Palmerston a fost, din acest punct de vedere, primul politician modern, care a înțeles necesitatea cultivării unei bune relații cu presa, ca și utilitatea folosirii unui limbaj simplu în relația cu alegătorii, astfel încât să creeze o largă bază electorală. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  3. ^ Nimeni n-a numărat victimele civile : victimele bombardamentelor; civilii carea au murit de foame în orașe asediate; populații civile devastate de boli aduse și împrăștiate de armate; întregi comunități șterse de pe fața pământului în masacre și campanii de curățire etnică care au însoțit luptele din Caucaz, Balcani și Crimeea. Acesta a fost primul răzbpoi total, o versiune de secol XIX a războaielor timpului nostru, afectând civilii și provocând crize umanitare. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  4. ^ Atacurile asupra proprietății rusești în Kerci și Yenikale au decăzut curând într-un jaf al soldaților îmbibați de alcool și în atrocități comise de trupele aliate. Cel mai urât din toate aceste abuzuri a avut loc în Kerci, unde populația tatară locală a profitat de ocupația aliată pentru a se răzbuna violent contra rușilor din oraș. Ajutați fiind de trupele turcești, tătarii au jefuit magazine și case, au violat femeile de etnie rusă și au omorât și mutilat sute de ruși, inclusiv copii și prunci. Printre aceste excese se află și distrugerea muzeului orașului, cu bogatele și magnificele lui colecții de artă elenă, un ultraj raportat de Russel în The Times din 28 mai: “Podeaua muzeului era acoperită de un strat gros de cioburi de sticlă, spărturi și bucăți de vaze de ceramică, urne și prețioasele lor pulberi, statui, bucăți de lemn și oase carbonizate, amestecate toate cu mai proaspăt distrusele resturi ale rafturilor, birourilor și lăzilor în care toate acestea erau păstrate. Nimic din ceea ce putea să fie sfărâmat în bucăți mai mici sau ars mai bine, n-a scăpat de ciocan și foc.” Timp de mai mult zile Brown n-a făcut nimic întru oprirea atrocităților, chiar dacă a primit rapoarte în care se spunea că “un contingent de trupe franceze și britanice au luat parte la jaf”. Brown considera tătarii drept aliați care erau angajați într-o rebeliune legitimă contra stăpânirii rusești. Într-un final, înștiințat fiind de cele mai groaznice dintre atrocități, acesta a trimis o forță limitată (doar 20 de membri ai cavaleriei) ca să restabilească ordinea. Aceștia erau însă prea puțini numeric ca să aibă vreun efect real, deși au executat câțiva britanici pe care i-au prins violând. Conform unui martor rus, nu numai soldații aliați au fost implicați în jafuri, violență și violuri, ci și ofițerii. “Am văzut mai mulți ofițeri britanici cărând spre vasele lor mobilă și sculpturi, ca și tot soiul de alte obiecte pe care le-au jefuit din casele noastre”, își amintea un locuitor al Kerci-ului. Mai multe femei au afirmat că au fost violate de ofițeri britanici. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  5. ^ Natura represivă a ocupației rusești, cu întruniri publice interzise, consilii locale înlocuite de militari, cenzură strictă și confiscări de produse alimentare și mijloace de transport de către trupele de ocupație, au creat resentimente în toate straturile populației din Principate. “Rușii erau disprețuiți de către moldoveni și valahi”, raporta consulul britanic, “și toți rîd de ei când asta e posibil fără riscuri”. La țară au avut loc zeci de revolte contra confiscării de provizii agricole, unele dintre ele reprimate de cazaci cu o violență extremă, omorând țăranii și arzându-le satele. În Bulgaria, forțele lui Omer Pașa au declanșat și ele un război bazat pe teroare contra așezărilor bulgărești, distrugând biserici, decapitând preoți, mutilând victimele omorurilor și violând fetele localnicilor, asta pentru a înspăimânta populația să nu se revolte sau trimită voluntari în armata rusească. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  6. ^ I-a lăsat pe ruși cu un adânc resentiment contra Occidentului, un sentiment de trădare pentru faptul că celelalte state creștine s-au aliat cu turcii, și de frustrate ambiții în Balcani, care vor continua să destabilizeze relațiile între puteri în anii 1870 și mai apoi în crizele care au condus la declanșarea Primului Război Mondial. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  7. ^ Cea de-a patra cruciadă (1202-1204) a fost organizată, inițial, pentru a cuceri Ierusalimul aflat sub stăpânire musulmană, printr-o invazie în Egipt, dar în loc de asta, în aprilie 1204, cruciații din Europa occidentală au jefuit orașul creștin Constantinopol, capitală a Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin). Acest fapt e considerat a fi unul dintre ultimele episoade ale crizei care e cunoscută sub numele de Marea Schismă (dintre biserica ortodoxă estică și biserica romano-catolică) și, în același timp, un moment crucial în declinul Imperiului Bizantin și al creștinismului în Orientul Apropiat.
  8. ^ Pentru ruși, sanctuarele sfinte ale Palestinei erau obiecte de intensă și pasionată devoțiune : să faci un pelerinaj acolo, asta era pentru ei expresia cea mai înaltă a credinței lor. […] Nimic din ardoarea asta nu putea fi găsită printre catolici sau protestanți, pentru care Locurile Sfinte erau obiecte de interes istoric sau de sentimente romantice, mai degrabă decât de devoțiune religioasă. Scriitorul de peripeții de voiaj Alexander Kinglake considera că cel mai frecvent specimen de pelerin pe care-l putea furniza biserica latină era un biet turist francez cu un jurnal și o teorie, plus un proiect de a scrie o carte. Turiștii europeni erau oripilați de pasiunea intensă a pelerinilor ortodocși, ale căror bizare ritualuri îi frapau, considerându-le drept barbare și superstiții degradante. (Orthodox pilgrims, whose strange rituals struck them as ‘barbaric’ and as ‘degrading superstitions’) Martineau a refuzat să meargă la Sfântul Mormânt ca să vadă spălarea picioarelor pelerinilor în Vinerea Mare. “Nu pot să mă duc să asist la spectacole ipocrite montate în numele lui Hristos, în comparație cu care cele mai josnice forme de fetișism pe malurile unui rîu din Africa ar fi fost inofensive” (mummeries compared with which the lowest fetishism on the banks of an African river would have been inoffensive), scria ea. Din același motiv Martineau nu se va duce nici la ceremonia “Focului Sfânt” din Sâmbăta Paștelui, când mii de credincioși ortodocși se înghesuiau în Sfântul Mormânt ca să-și aprindă lumânările din miraculoasele flăcări care apăreau din mormântul lui Hristos. Grupuri rivale de greci ortodocși, bulgari, moldoveni, sârbi și ruși își vor da coate unii altora pentru a-și aprinde primii lumânările, provocând bătă și, uneori, credincioșii se vor călca în picioare, murind striviți sau sufocați de fum. […] Nu poate fi deloc surprinzător că o unitaristă precum Martineau, sau un anglican precum Curzon, puteau fi atât de ostili la astfel de ritualuri: manifestările emoției religioase fuseseră de mult timp curățate din biserica protestantă. Ca mulți alți turiști la Locurile Sfinte, ei simțeau că au mai puțin în comun cu pelerinii ortodocși, al căror comportament sălbatic le părea cu greu a fi creștin, decât cu musulmanii relativ secularizați, a căror reținere și demnitate era mai în acord cu propriile lor forme personale de rugăciune liniștită. Atitudini de acest gen vor influența fasonarea politicii occidentale vis à vis de Rusia în timpul disputelor diplomatice pe tema Locurilor Sfinte, și care vor conduce într-un final la războiul Crimeii. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  9. ^ a b c RĂZBOIUL CRIMEII, 3 martie 2014, Sever Voinescu, Evenimentul zilei, accesat la 19 martie 2014
  10. ^ Alarmați de turnura evenimentelor și temându-se că revolta s-ar putea extinde în propriile teritorii, în iulie, rușii au ocupat Moldova cu 14 000 de soldați, pentru a preveni instalarea și la Iași a unui guvern revoluționar ca cel din București. Au introdus la granița între Moldova și Valahia 30.000 de soldați din Basarabia, pregătindu-se pentru o lovitură contra guvernului provizoriu. Revoluționarii din București au cerut sprijinul Marei Britanii, consulul britanic Robert Colquhoun încurajând în mod activ opoziția națională contra rușilor, asta nu pentru că ministerul britanic de externe ar fi voit să promoveze independența României, ci pentru că voia să diminueze influența rusească și să restabilească dominația turcească pe niște baze mai liberale, astfel încât interesele britanice să fie mai bine servite în Principate. Consulatul din București a fost unul dintre principalele sedii de întâlnire a revoluționarilor. Marea Britanie a introdus chiar ilegal exilați polonezi pentru a organiza o mișcare antirusească care să unească polonezi, unguri, moldoveni și valahi sub tutelă britanică. Înțelegând că singura speranță pentru independența valahilor stătea în prevenirea intervenției rusești, Colquhoun a jucat rolul de mediator între leaderii revoluției și autoritățile otomane în speranța asigurării recunoașterii de către turci a guvernului provizoriu. Consulul l-a asigurat pe comisarul otoman Suleiman Pașa că guvernul din București va rămâne loial sultanului - o minciună calculată - și că ura acestuia pentru ruși va servi otomanilor în orice viitor război al Turciei contra Rusiei. Suleiman l-a crezut pe Colquhoun și a ținut un discurs în fața mulțimilor extaziate din București, în care acesta a salutat națiunea română și a vorbit despre posibilitatea unirii dintre Moldova și Valahia ca de-un cui în coastele Rusiei. Asta a fost echivalent însă cu fluturarea unei pânze roșii prin fața taurului rus. Vladimir Titov, ambasadorul rus la Constantinopol, a cerut ca sultanul să rupă negocierile cu revoluționarii și să restabilească ordinea în Valahia, altfel Rusia va interveni. Asta a fost suficient ca să-i facă pe turci să-și schimbe politica la începutul lui septembrie. Un nou comisar otoman, Fuad Efendi, a fost trimis ca să pună capăt revoltei, cu ajutorul trupelor generalului Alexander Duhamel. Fuad a trecut în Valahia și și-a fixat tabără de 12 000 de soldați în afara Bucureștiului, în timp ce generalul rus și-a adus și el cei 30.000 de soldați care fuseseră mobilizați în Basarabia. Pe 25 septembrie au intrat împreună în oraș și au înăbușit rapid micile grupuri de rezistență care-i înfruntau pe străzi. Revoluția se terminase. Ruși au luat controlul asupra orașului și au procedat la arestări în masă, forțând mii de români să fugă peste graniță. Au fost arestați și cetățeni britanici. Guvernul instalat de ruși a interzis adunările publice. Orice scriere politică devenise o crimă, chiar și scrisorile personale fiind citite de poliție. Colquhoun afirma că fusese instituit un sistem de spionaj: nimeni nu poate discuta politică, iar ziarele nemțești sau franțuzești sunt interzise. Comisarul turc se simte obligat să recomande tuturor să se abțină de la discuții pe teme politice în locurile publice. […] Succesul intervenției rusești în Principate l-a determinat pe țar să intervină și în Ungaria în iunie 1849; revoluția maghiară a început în martie 1848, când inspirată fiind de evenimentele din Franța și Germania, Dieta maghiară, condusă de genialul orator Lajos Kossuth, a proclamat autonomia Ungariei față de Imperiul Habsburgic, adoptând o serie de reforme printre care și abolirea iobăgiei și stabilirea controlului maghiar asupra bugetului național și asupra regimentelor maghiare din armata imperială. […] Sprijiniți fiind de către minoritățile slovacă, germană și rutenă din Ungaria, și de un număr important de voluntari italieni și polonezi, care se opuneau și ei dominației habsburgice, ungurii au fost mai mult decât capabili să țină piept armatei austriece, și în aprilie 1849, după câteva impasuri , au declarat un război de independență față de Austria. Nou instalatul împărat Franz-Iosef, în vârstă de doar 18 ani, a cerut sprijinul țarului, Nicolae acceptând să acționeze, fără condiții, contra revoluției. Era vorba de o solidaritate între membrii Sfintei Alianțe, căci prăbușirea imperiului austriac ar fi avut consecințe dramatice în echilibrul de putere în Europa, dar a fost vorba și de un interes pur rusesc: țarul nu putea să stea inert și să se uite cum mișcările revoluționare se împrăștie în Europa Centrală, fapt care ar fi putut produce o nouă revoltă în Polonia. Armata revoluționară maghiară avea mulți exilați polonezi în rândurile ei. Unii dintre generalii ei cei mai buni erau polonezi, inclusiv generalul Iosif Bem, unul dintre principalii conducători militari ai revoltei poloneze din 1830 și 1848-1849 comandantul forțelor maghiare din Transilvania. Fără înfrângerea revoluției maghiare, exista un mare pericol ca aceasta să se întindă în Galiția, un teritoriu populat în bună parte de polonezi și controlat de Austria, fapt care ar fi redeschis problema poloneză în Imperiul Țarist. Pe 17 iunie 1849, o armată de 190 000 de soldați ruși au trecut frontiera maghiară în Slovacia și Transilvania. Trupele se aflau sub comanda generalului Pașkevici, leaderul campaniei de pedepsire a polonezilor în 1831. în campania care a durat doar opt săptămâni, rușii au reprimat cu sălbăticie populația, însă au picat ei înșiși în număr mare pradă bolilor, în special holera. Copleșită numeric de ruși, cea mai mare parte a armatei revoluționare maghiare s-a predat la Vilagoș, pe data de 13 august. Însă aproximativ 5000 de soldați (inclusiv 800 de polonezi) au fugit în Imperiul Otoman - cei mai mulți în Valahia, unde câteva forțe turcești luptau contra ocupației rusești în disprețul înțelegerii încheiate prin convenția de la Balta Liman. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  11. ^ Pentru a pune în aplicare Tratatul de la Adrianopole, rușii au ocupat Moldova și Valahia. În timpul celor cinci ani de ocupație, din 1829 și 1834, aceștia au dat o constituție (Regulamentul Organic) și au reformat administrația Principatelor pe baza unor principii relativ liberale (și cu mult mai liberale decât ce era permis la ora aceea în Rusia însăși) pentru a submina ultimele vestigii ale controlului otoman. Rușii au încercat să reducă povara asupra țărănimii și să câștige simpatia acesteia prin concesii economice; au adus bisericile sub influența Rusiei; au recrutat miliții locale; au îmbunătățit infrastructura regiunii, percepută a fi o bază militară pentru viitoare operații contra Turciei. Pentru un moment, rușii s-au gândit să transforme ocupația într-o anexare permanentă, totuși s-au retras în 1834, lăsând în urmă o forță militară semnificativă pentru controlul drumurilor de interes militar, fapt care servea și aducerii în memoria prinților locali care au preluat puterea, că domnesc în Principate prin mila Sankt Petersburgului. Prinții instalați la putere (Mihai Sturdza - în Moldova și Alexandru Ghica - în Valahia) au fost aleși de ruși pe baza legăturilor lor cu curtea țaristă. Erau atent supravegheați de consulatele ruse, care interveneau adesea în adunările boierești și în politica prinților, întru promovarea intereselor Rusiei. Lord Ponsonby, ambasadorul britanic la Constantinopol, zicea că Sturdza și Ghica erau subiecți ruși deghizați în voievozi români. Aceștia erau doar un fel de guvernatori care serveau numai ca executori ai măsurilor dictate de guvernul rus. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  12. ^ Apoi, în iulie, rușii au intervenit contra revoluției române în Moldova și Valahia, fapt care a agitat și mai mult spiritele în Occident. Revoluția din Principate a fost anti-rusească de la început. Românii liberali și naționaliști se opuneau administrației dominate de ruși și care a fost lăsată la putere după plecarea trupelor țariste, în urma ocupației Moldovei și Valahiei între 1829 și 1834. Opoziția liberală era centrată în adunările boierești, ale căror drepturi fuseseră drastic limitate de Regulamentul Organic impus de ruși înainte de redarea suveranității de către aceștia otomanilor. Domnitorii Principatelor, de exemplu, nu mai erau aleși de adunările boierești, ci numiți de țar. În deceniul 4 al secolului al XIX-lea, când leaderi moderați precum Ion Câmpineanu, erau in exil, mișcarea națională a trecut în mâinile unei tinere generații de activiști - mulți dintre ei fii de boieri educați la Paris - care s-au organizat în societăți revoluționare secrete, copiind carbonarii și iacobinii. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  13. ^ Britanicii erau în mod special alarmați. Wellington, deja prim ministru, considera că tratatul a transformat Imperiul Otoman într-un protectorat rusesc, asta fiind un deznodământ chiar mai rău decât partiția lui (care, cel puțin, ar fi fost făcută de un grup de mari puteri). Lordul Heytesbury, ambasadorul britanic la Sankt Petersburg, a declarat (fără nici o intenție de a fi ironic) că sultanul va deveni în curând tot atât de supus ordinelor țarului pe cât sunt și prinții Indiei față de agenții Companiei Indiilor de Est. Britanicii au înlocuit complet imperiul mogul în India, dar, în același, timp erau deciși să-i oprească pe ruși să facă același lucru cu otomanii, prezentându-se pe ei înșiși drept apărători onești ai statu quo-ului în Orientul Apropiat. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  14. ^ Notele țarului pe marginea memorandumului lui Pogodin spuneau mult despre gândirea lui din decembrie 1853, când se apropiase cel mai mult de cauza pan-slavă. Țarul i-a cerut lui Pogodin să-și spună opinia despre politica Rusiei vis à vis de slavi în conflictul Rusiei cu Turcia. Răspunsul acestuia a fost o analiză detaliată a relațiilor Rusiei cu puterile europene, și care era plină de expresia nemulțumirilor la adresa Occidentului. Memorandumul l-a marcat în mod clar pe Nicolae, care împărtășea cu Pogodin ideea că rolul Rusiei ca protector al ortodocșilor n-a fost recunoscut sau înțeles în Vest și că Rusia era tratată injust de către Occident. Nicolae aproba, în special, pasajele următoare, în care Pogodin critica dubla măsură aplicată de către puterile occidentale și care le permitea acestora să cucerească țări străine, dar interzicea Rusiei să facă același lucru: “Franța ia Algeria de la Turcia și aproape în fiecare an Anglia mai anexează un principat indian: nici una din agresiunile astea nu subminează echilibrul de putere pe continent; dar când Rusia ocupă Moldova sau Valahia, fie și doar temporar, asta distruge echilibrul de putere. Franța ocupă Roma și trupele ei stau acolo mai mulți ani pe timp de pace: asta nu e nici o problemă; dar Rusia doar se gândește să ocupe Constantinopolul și pacea în Europa e deja amenințată. Englezii declară război chinezilor, care pare-se, i-au ofensat cumva: nimeni n-are dreptul să intervină; Rusia e obligată, în schimb, să ceară voie de la Europa, dacă se ceartă cu vecinul ei. Anglia amenință Grecia în sprijinul unor false afirmații ale unui evreu împuțit, și îi distruge flota: asta este o măsură legală; dar Rusia cere un tratat care să protejeze milioane de creștini, și asta e considerat a întări poziția ei în Est în detrimentul echilibrului de putere. De la Occident nu putem aștepa nimic decât ură oarbă și răutăți, Occident care nu înțelege și nu vrea să înțeleagă (comentariu al țarului pe marginea foii: asta e adevărul gol goluț).
  15. ^ În mod indubitabil un rus, anume Nicolai Pirogov, a fost acela care a introdus în premieră sistemul de chirurgie pe câmpul de luptă, sistem la care alte națiuni n-au ajuns decât în timpul Primului Război Mondial. […] în 1847 Pirogov era în misiune cu armata rusă în Caucaz, unde a introdus în premieră folosirea anestezicului eter, devenind astfel primul chirurg care a folosit anestezia în operații efectuate pe câmpul de luptă. Acesta a raportat beneficiile eterului în mai multe publicații de limbă rusă între 1847 și 1852, însă puțini medici în afara Rusiei au luat cunoștință de articolele lui. În afară de alinarea durerii și diminuarea șocului prin anestezie, Pirogov sublinia că utilizarea eterului chiar de la admisie în unitatea de tratament îi menținea pe răniți calmi și astfel se evita leșinul, fapt care ajuta medicul în munca de triaj între cazurile care cereau operație urgentă și cele care mai puteau aștepta. Ori acest sistem de triaj, adoptat pentru prima dată de către Pirogov în timpul Războiului Crimeii, va rămâne contribuția lui cea mai mare în medicină. […] De îndată ce a ajuns în Sevastopol, Pirogov a început să facă ordine în spitale, introducând, treptat, sistemul său de triaj. Ïn memoriile acestuia, medicul povestește cum a ajuns la această formă de triaj. Când a preluat conducerea principalului spital din Adunarea Nobililor, situația era haotică. După un bombardament occidental devastator, răniții erau introduși în sălile de operații fără nici o ordine, muribunzii amestecați cu cei care aveau nevoie urgentă de tratament și încă cu cei care doar ușor răniți fiind, puteau să mai aștepte. Inițial, Pirogov se ocupa de cei mai grav răniți pe măsură ce aceștia soseau, spunând infirmierelor să-i transporte direct pe masa de operație; dar în timp ce medicul era ocupat să rezolve un astfel de caz disperat, valuri continue de astfel de răniți foarte grav intrau în spital; Pirogov nu putea ține ritmul. Prea mulți soldați mureau inutil înainte de putea fi tratați, în timp ce el opera acei pacienți prea grav răniți pentru a mai putea fi salvați. “La un moment dat mi-am dat seama că modul cum procedam era absurd; am decis atunci să procedez într-un mod mai hotărât și mai rațional”, își amintea Pirogov. “Simpla organizare a postului de prim ajutor de pe teren era mai importantă decât activitatea medicală când era vorba de salvarea vieții.” Soluția lui Pirogov a fost o formă simplă de triaj pe care a pus-o prima oară în practică în timpul bombardamentelor Sevastopolului din 20 ianuarie: aduși în Sala Mare a Adunării, răniții erau inițial sortați în grupuri pentru a determina ordinea și prioritătea tratamentului de urgență; existau trei grupuri principale: răniții grav care aveau nevoie de ajutor medical imediat și puteau fi salvați erau operați într-o sală separată cât mai repede posibil; celor doar ușor răniți li se dădea un număr de ordine și li se spunea să aștepte în niște clădiri anexe până când chirurgii se puteau ocupa de ei; iar cei care nu mai puteau fi salvați erau duși într-un soi de azil, unde erau îngrijiți de personal însoțitor, infirmiere și preoți, până când mureau. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  16. ^ În câteva minute solul dintre Bateria Jerve și Malahov era acoperit cu morți, ruși și francezi amestecați; așa cum scria Viazmitinov mai târziu, „cu fiecare nou atac se mai adăuga un strat proaspăt de morți grămezii deja existente, peste care ambele tabere continuau să se lupte, călcând peste cei morți și răniți, până când câmpul de luptă a devenit o movilă de trupuri, în timp ce aerul era plin de-un gros praf roșu emanând dinspre solul însângerat, la un moment nemaifiind capabili din această cauză să ne zărim inamicul; tot ce mai puteam face era să tragem în direcția lui, asigurându-ne că ținem muschetele paralel cu solul din fața noastră”. Într-un final, infanteria lui MacMahon din ale cărui rânduri soseau continuu întărituri, i-a copleșit pe ruși cu puterea lor de foc superioară și i-a forțat să bată în retragere. Apoi și-au consolidat controlul asupra Malahovului prin ridicarea de baricade - folosind morții și chiar răniții rușilor pe post de saci de nisip, împreună cu coșuri de pământ capturate și legături de bușteni din fortificația pe jumătate distrusă - în spatele cărora au putut să-și repoziționeze ulterior artileria ca să bată înspre Sevastopol. - „The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  17. ^ Vapoare întregi de turiști soseau din Marea Britanie să vadă locurile faimoaselor bătălii și să colecționeze suveniruri - un pistol rusesc sau o sabie, o bucată de uniformă jefuită de pe cadavrele rușilor rămași în tranșee, săptămâni și chiar luni după capturarea Sevastopolului. „Numai englezii pot avea astfel de idei”, scria un ofițer francez uimit de fascinația morbidă a turiștilor. - “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.
  18. ^ Pentru trupe, ocuparea Sevastopolului era o șansă ca să facă un jaf. Francezii erau organizați în jaful pe care l-au făcut și era autorizat de ofițerii lor, care s-au alăturat și ei jefuirii proprietăților rusești ca să trimită acasă trofeele lor furate, ca și cum asta făcea parte din comportamentul absolut normal într-un război. Într-o scrisoare către familia lui, datată 16 octombrie, locotenentul Vanson a întocmit o lungă listă de suveniruri pe care le trimitea membrilor ei, incluzând un medalion din aur și argint, un serviciu de porțelan și o sabie luată de la un ofițer rus. Câteva săptămâni mai târziu ofițerul le scria din nou : „Continuăm să jefuim Sevastopolul, însă nu mai e mare lucru de luat, dar dacă era un lucru pe care-l doream, asta a fost un frumos scaun, și sunt încântat să vă anunț că am găsit ieri unul. Îi lipsește un picior și tăblia capitonată, însă spatele lui e superb sculptat.” […] Șase luni le-au fost acordate aliaților ca să se retragă. Britanicii au folosit portul orașului, unde au supravegheat distrugerea magnificelor cheiuri printr-o serie de explozii, în timp ce francezii au distrus Fortul Nicolae. Erau colosale cantități de material de război de inventariat, încărcat pe vase și luat acasă : elemente de artilerie, arme și muniție, metal de reciclat și rezerve alimentare, inclusiv vaste cantități de pradă de la ruși. - „The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bamgart, Winfried (2000). The Crimean War, 1853-1856, Arnold Publishers. ISBN 0-340-61465-X
  • Ponting, Clive (2004). The Crimean War, Chatto and Windus. ISBN 0-7011-7390-4
  • Pottinger Saab, Anne (1977). The Origins of the Crimean Alliance, University of Virginia Press. ISBN 0-8139-0699-7
  • Rich, Norman (1985). Why the Crimean War: A Cautionary Tale, McGraw-Hill. ISBN 0-07-052255-3
  • Renouvin, Pierre (1930) Histoire diplomatique de 1815 a 1914, 14-e lecon, Paris.
  • Renouvin, Pierre (1954) Histoire des Relations Internationales, tome V-e, Hachette, Paris.
  • Royle, Trevor (2000). Crimea: The Great Crimean War, 1854-1856, Palgrave Macmillan. ISBN 1-4039-6416-5
  • Schroeder, Paul W. (1972). Austria, Great Britain, and the Crimean War: The Destruction of the European Concert, Cornell University Press. ISBN 0-8014-0742-7
  • Wetzel, David. (1985). The Crimean War: A Diplomatic History, Columbia University Press. ISBN 0-88033-086-4

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]