Bătălia de la Rovine

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Punctul de vedere neutru al acestui articol este disputat.
Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţii.
Acest articol are nevoie de atenţia unui expert în istorie.
Recrutaţi unul sau, dacă sunteţi în măsură, ajutaţi chiar dumneavoastră la îmbunătăţirea articolului!
Bătălia de la Rovine
Parte din Campania lui Baiazid împotriva Ungariei şi Ţării Româneşti
Localizare
Dată: 17 mai 1395 (sau 10 octombrie 1394)
Loc: Rovine (în Oltenia sau pe Argeş)
Rezultat: indecis, cu pierderi grele de ambele părţi
Casus belli: Cucerirea şi supunerea Moldovei
Schimbări teritoriale: {{{teritoriu}}}
Combatanţi
Ţara Românească Imperiul Otoman
Comandanţi
Mircea cel Bătrân
Baiazid I
Forţe participante
Pierderi
{{{victime1}}} {{{victime2}}}
{{{note}}}

Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Ţării Româneşti şi a avut loc în data 17 mai 1395.

Cuprins

[modifică] Cadrul istoric

După moartea neaşteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid I, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat de Murad I s-a dovedit repede fragil. Sub conducerea emirului din Karaman, principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani şi au pornit ofensiva împotriva otomanilor. Drept răspuns Baiazid a strâns armata la Brusa, a recucerit teritoriile pierdute şi a anexat emiratele din vestul Anatoliei[1].

În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susţinut de Baiazid, l-a detronat pe împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deşi autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine stabilită, Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390 alungându-l pe uzurpator[2].

Ioan al V-lea şi-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ţinut ostatic la curtea sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub supravegherea lui Baiazid şi a fost încoronat împărat la Constantinopol, rămânând totuşi un vasal obligat la plata unui tribut şi constrâns la serviciu militar[3].

În acest timp otomanii îşi întăreau dominaţia în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau atrăgându-i prin timâr-uri[4]. Însă situaţia nu le era favorabilă pretutindeni. Regatul Ungar a întreprins câteva acţiuni de mică anvergură la graniţele cu Bulgaria, Serbia şi Bosnia[5], iar Mircea cel Bătrân, voievod al Ţării Româneşti sub suzeranitate ungară, ocupase din 1388 despotatul lui Dobrotici, până în acel moment sub suzeranitate otomană. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de achingii[6] de la Karînovasî[7].

În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reuşiseră să supună Ţaratul de Vidin fără luptă. Perioada următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în Bulgaria ţarului Şişman. Acesta este deposedat de cetăţi pe rând, totul culminând cu luarea Nicopolelui prin vicleşug. Silistra a fost ferită de o soartă asemănătoare datorită vigilenţei ostaşilor munteni. Între timp, îngrijorat de situaţia din Balcani, Sigismund de Luxemburg atacă Serbia şi îi învinge pe turci şi pe sârbii sub ascultarea lui Ştefan Lazarevici. În 1393, aflând că Şişman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a întreprins o campanie în Bulgaria, cucerind şi prădând oraşul Târnovo, luând ca robi aproape toată populaţia creştină a sa şi transformând ţaratul lui Şişman – el însuşi capturat – în paşalâc. În aceeaşi vreme este cucerită şi Silistra. Aşadar Balcanii, cu poziţiile strategice de la Dunăre şi dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Ţării Româneşti şi a posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent[8].

Acţiunile lui Mircea în spaţiul balcanic, cât şi relaţiile acestuia cu regele Ungariei şi cu emirii anatolieni – care primejdiuiau poziţia otomană încă nesigură pe teritoriul european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediţie personală de cucerire a Ţării Româneşti, în primăvara lui 1395[9].

Pentru a-şi spori posibilităţile de acţiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân şi regele Sigismund de Luxemburg încheie la Braşov un tratat de cooperare militară împotriva otomanilor.


[modifică] Confruntarea

Unul dintre vasalii lui Baiazid, prinţul sârb Marko Kralevici, căzut la Rovine
Unul dintre vasalii lui Baiazid, prinţul sârb Marko Kralevici, căzut la Rovine

Cronicile nu oferă prea multe informaţii istorice cu privire la desfăşurarea bătăliei[10]. Laonic Chalcocondil scrie că după ce a dus populaţia în munţi, Mircea a hărţuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii şi-au aşezat tabăra[11]. După cronicile turceşti lupta s-a dat pe râul Argeş, cu pierderi mari de ambele părţi. În timpul nopţii cadavrele soldaţilor otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras.[12] Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulţimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat şi a fugit[13].


[modifică] Datare

În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394[14] după o menţiune găsită în cronicile sârbeşti publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851[15].

Cu un an mai târziu, Hasdeu observa că data morţii unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuţi la Rovine, Constantin Dragaş, este pomenită într-un document contemporan, un ustav[16] de la mânastirea Hilandar, şi astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395. Observaţia lui Hasdeu a fost susţinută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morţii lui Dragaş în primăvara lui 1395[17].

În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie apare în cele mai recente cronici sârbeşti aparţinând unei aceleiaşi tradiţii privind lupta de la Rovine şi este aşadar o interpolare târzie. De asemenea a susţinut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu şi Litzica[18]. Argumentul său a fost adoptat, cu puţine excepţii[19], atât de istoriografia internaţională[20], dar mai recent şi de unii istorici români[21].

Alţi istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 şi o a doua la 17 mai 1395[22].

[modifică] Note

  1. ^ Vatin, pp. 41-42; Setton, p. 341
  2. ^ Reinert, p. 272; Vatin, p. 42; Mureşan, pp. 177-178; Djurić, p. 10
  3. ^ Vatin, pp. 42-43; Mureşan, p. 178; Brezeanu, p. 319
  4. ^ pământ oferit în schimbul serviciului militar
  5. ^ Vatin, pp. 43-44; Mureşan, p. 179; Ćirković, pp. 85-86
  6. ^ cavalerie uşoară, avangardă a armatei otomane
  7. ^ Mureşan, p. 179
  8. ^ Panaitescu, p. 294 - 295
  9. ^ Constantiniu, p. 89
  10. ^ Mureşan, p. 186
  11. ^ Mureşan, pp. 186-187; Diţă, 17 mai, p. 52
  12. ^ Mureşan, p. 187; Diţă, 17 mai, p. 56
  13. ^ Diţă, 17 mai, p. 51
  14. ^ Jireček, p. 353
  15. ^ Diţă, 17 mai, p. 42
  16. ^ regulament monahal
  17. ^ Diţă, 17 mai, pp. 42-43
  18. ^ Diţă, 17 mai, pp. 43, 162-163
  19. ^ Inalcik, p. 250
  20. ^ Mihailo Dinić; Ostrogorski p. 437; Setton p. 341; Sugar p. 22; Ćirković p. 86; Bradbury p. 177; Vatin, p. 45; Djurić, p. 40
  21. ^ Al. V. Diţă, D. I. Mureşan
  22. ^ Papacostea, p. 185; Djuvara, pp. 91-92

[modifică] Bibliografie

  • de Josef Konstantin Jireček, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876
  • de Georgije Ostrogorski, Geschichte des byzantinischen Staates, München, 1952
  • en Kenneth Meyer Setton, The Papacy and the Levant 1204-1571, vol. I, The American Philosophical Society, Philadelphia, 1976
  • en Peter F. Sugar, Southeastern Europe Under Ottoman Rule, 1354-1804, University of Washington Press, 1983
  • Alexandru V. Diţă, 17 mai 1395, O dată importantă în istoria universală, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995
  • Alexandru V. Diţă, "Fuga" şi "restaurarea" lui Mircea cel Mare, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995
  • fr Dan Ioan Mureşan, "Avant Nicopolis : la campagne de 1395 pour le contrôle du Bas-Danube" în Quaderni della Casa Romena 3 (2004): Studi di storia, di critica e di teoria letteraria raccolti e pubblicati da Ioan-Aurel Pop e Cristian Luca, Casa Editrice dell’Istituto Culturale Romeno, Bucarest, 2004, pp. 177-195 (online); o primă variantă (mai scurtă) a acestui articol a apărut în Revue Internationale d’Histoire Militaire, LXXXIII, Vincennes, 2003, pp. 115-132 (online)
  • en Jim Bradbury, The Routledge Companion to Medieval Warfare, Routledge, 2004
  • en Sima M. Ćirković, The Serbs, Blackwell Publishing, 2004
  • Nicolas Vatin, „Ascensiunea Otomanilor (1362-1451)” în Robert Mantran (coord.), Istoria Imperiului Otoman, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2001
  • Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Editura Meronia, Bucureşti, 2004
  • it Ivan Djurić, Il crepuscolo di Bisanzio. 1392-1448, Donzelli Editore, 2001
  • Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002
  • P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2000
  • Şerban Papacostea, „Ţările române şi primul asalt al puterii otomane (sfârşitul secolului XIV—1526)” în Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998
  • Neagu Djuvara, Există istorie adevărată?, Humanitas, Bucureşti, 2004
  • en Stephen W. Reinert, „Fragmentation (1204 - 1453)” în Cyril Mango (ed.), The Oxford History of Byzantium, Oxford University Press, 2002
  • en Halil Inalcik, „The Ottoman Turks and the Crusades, 1329-1451” în Kenneth M. Setton, Harry W. Hazard, Norman P. Zacour (ed.), A History of the Crusades, vol. VI, 1989, pp. 222-275
Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Rovine"
Unelte personale
În alte limbi