Elena Cuza

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Elena Cuza

Elena Cuza (n. 17 iunie 1825; d. 2 aprilie 1909), cunoscută și ca Elena Doamna, a fost soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza. S-a născut la Iași, în familia Rosetti și a murit la Piatra-Neamț, fiind înmormântată la Solești, Vaslui.

Elena Rosetti era fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza. Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de cei trei frați: Constantin, Theodor și Dumitru și de sora Zoe. Primește de mică o educație aleasă, după severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directă a mamei. Elena a învățat limba germană și, mai ales, franceza, pe care o folosea cu deosebită eleganță în corespondența întreținută cu prietena sa Hermiona Asachi. De la șapte ani își continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia (Alexandru Ioan Cuza), Iași a unchiului său Constantin Sturdza, împreună cu copiii acestuia și ai altor rude apropiate.

Împlinind cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iași unde a fost introdusă în înalta societate. Aici îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza cu care se va căsători la Iași în ziua de 30 aprilie 1844. Rar se întâlnesc două făpturi mai deosebite. Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea o fire cu totul opusă soțului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii era stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate. Deși, căsătoria nu a fost din cele mai izbutite, Cuza nefiind un soț prea statornic, între ei s-au păstrat, totuși, întotdeauna relații de respect.

După înăbușirea revoluției de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în fața unei situații periculoase („revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”) ce amenința siguranța soțului ei, această tânără femeie timidă și aparent lipsită de încredere în sine, a dovedit o extraordinară energie, inițiativă și hotărâre. A pornit singură de la Solești spre Galați, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuți și mai departe la Viena și Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

Urmare a importantului eveniment istoric, Unirea din 1859, Elena Cuza a devenit Înalta Doamnă a României. La îndemnul soțului, pentru a nu se expune intrigilor, Elena Cuza pleacă în 1860 la Paris. În această perioadă, în viața domnului intrase Maria Obrenovici, o doamnă de la curte, fiica cea mare a lui Costin Catargiu și mama viitorului principe al Serbiei, Milan. A revenit în țară, la îndemnul soțului, la mijlocul anului 1862 pentru a face onorurile Curții, uimindu-l atât pe soț, cât și pe rivala sa. A contribuit, cu modestia și demnitatea ce o caracterizau, la opera reformatoare a Domnului Unirii, fiind inspiratoarea fericită a legii instrucțiunii publice. De asemenea, s-a aplecat cu deosebită înțelegere asupra situației precare a țărănimii, fiind o susținătoare energică a înfăptuirii reformei agrare.

Elena Cuza

Calitățile sale sufletești și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă.

Elena Doamna, femeia plăpândă și sfioasă, a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și - o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a stins la 2 aprilie 1909, fiind înmormântată la Solești.

Galerie foto[modificare | modificare sursă]


Legături externe[modificare | modificare sursă]