Nicolae Bălcescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la un istoric și revoluționar român. Pentru alte sensuri, vedeți Nicolae Bălcescu (dezambiguizare).
Nicolae Bălcescu, pictură de Gheorghe Tattarescu, 1851[1]

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.

Viața și activitatea[modificare | modificare sursă]

Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu [2].

Bustul lui Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia

După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844. În Franța se va implica în revoluția din februarie 1848, dar inspirat de această revoluție se întoarce la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal.

Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului român. La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, aceștia însă nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

În anul 1977, Cantemir Riscuția a făcut parte dintr-o delegație română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuția a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al capucinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.

Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei, România, 1952
Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei, România, 1966

Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx [3], îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al acesteia. De aceea, pe biletele bancare românești, de 1.000 de lei, ediția 1950, precum și pe cele de 100 de lei, edițiile 1952 și 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localități rurale, precum și străzi din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist.

Bustul lui Nicolae Bălcescu din parcul „Zăvoi“ al oraşului Râmnicu Vâlcea

Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluției de la 1848. E tipul revoluționarului care, înțelegând mersul istoriei, și-a dat seama că adevărata revoluție trebuie să se sprijine pe forța poporului, să-i exprime năzuințele și drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile și greutățile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre țărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde își va da sfârșitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret [4] cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viață interioară.

Acest portret [4], de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci și admirația pictorului pentru adevăratul conducător al revoluției de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor și de luptător al lui Nicolae Bălcescu și se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”[5]

Cronologie[modificare | modificare sursă]

A murit la Palermo, dar nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu mențiunea: "Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei".

  • 1861 - 1863 - Apare postum, în Revista română a lui Odobescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
  • 1877 - Al. I. Odobescu îngrijește editarea în volum a celei mai importante scrieri a lui Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

Nicolae Bălcescu în literatură[modificare | modificare sursă]

Numismatică[modificare | modificare sursă]

  • 1948: Cu prilejul împlinirii primului centenar de la Revoluțiile de la 1848, noile autorități comuniste ale României au emis o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰ (restul de 165‰ fiind cupru), cu marginea netedă, într-un tiraj de 500.000 de exemplare, având pe avers efigia lui Nicolae Bălcescu, circular, textul CENTENARUL ANULUI REVOLUTIONAR 1848, iar de o parte și de alta a efigiei se poate citi numele personalității aniversate: NICOLAE BALCESCU; deasupra umărului stâng se află inițialele H.I., ale gravorului Haralamb Ionescu. Pe revers se află stema noului stat comunist român, iar circular au fost gravate inscripția REPUBLICA POPULARA ROMANA, milesimul 1948 și două stele în cinci colțuri. Medalia are toate caracteristicile unei monede, cu excepția valorii nominale, care lipsește. Numărul mare de exemplare emise se explică și prin dorința noilor autorități de a face cunoscută poziția lor față de cel care a fost revoluționarul Nicolae Băcescu, considerat ca fiind un înaintaș al ideologiei comuniste, precum și noua stemă a statului. [6]
  • 2007: Banca Națională a României a emis, în scopuri numismatice, o monedă de aur (cu valoarea nominală de 500 de lei), având titlul de 999‰, într-un tiraj de maximum 250 de exemplare, care îl comemorează pe Nicolae Bălcescu[7]. Moneda cântărește 31,103 grame.[8]
  • Cu prilejul împlinirii a 190 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu, Banca Națională a României a pus în circulație, la 30 decembrie 2009, trei monede, una de aur (cu valoare nominală de 500 de lei, într-un tiraj de 500 de exemplare), una de argint (cu valoare nominală de 10 de lei, într-un tiraj de 1.000 de exemplare) și alta de tombac cuprat (cu valoare nominală de 1 leu, într-un tiraj de 1.000 de exemplare)[9]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Maeștrii Picturii Românești în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, Editura de Stat pentru Literatură și Artă,
    București, 1953.
  2. ^ Mitiță Filipescu este ținut doi ani, cu picioarele în apă.
  3. ^ Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Politică, București, 1964
  4. ^ a b Portretul lui Nicolae Bălcescu realizat de Gheorghe Tăttărescu (1818 - 1894), în anul 1851
  5. ^ Ionel Jianu și Ion Frunzetti, Gheorghe Tăttărescu (1818 - 1894), Portretul lui Nicolae Bălcescu, in Maeștrii Picturii Românești în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1953
  6. ^ Romanian coins: Medalia/moneda emisă în 1948, cu efigia lui Nicolae Bălcescu
  7. ^ Emisiunea Nicolae Bălcescu, 2007
  8. ^ Monedă comemorativă Nicolae Bălcescu, 2007
  9. ^ Emisiune numismatică - o monedă din aur, o monedă din argint și o monedă din tombac cuprat dedicate aniversării a 190 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941 (ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982).
  • ***, Dicționar Enciclopedic Român, vol. I (A - C), București, 1993.
  • Karl Marx, Despre români, Editura Politică, București, 1964.
  • ***, Maeștrii Picturii Românești în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1953.
  • George Cristea Nicolescu, Nicolae Bălcescu (1945)
  • Stan Stoica, Dicționar biografic de istorie a României, MERONIA - 2008.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Nicolae Bălcescu: rațiune și trăire eroică a înnoirii, Damian Hurezeanu, Valeriu Ioan-Franc, Editura Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată și Consens, 2003
  • Nicolae Bălcescu, 1819-1852, Valeriu Stan, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977
  • Pe urmele lui Nicolae Bălcescu, Dan Berindei, Editura Sport-Turism, 1984
  • N. Bălcescu: Opera. Omul. Epoca, Gheorghe Zane, Editura Eminescu, 1975

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nicolae Bălcescu
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Nicolae Bălcescu

Vezi și[modificare | modificare sursă]