Cetatea Hotin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Cetatea Hotin şi râul Nistru.

Cetatea Hotin (în ucraineană Хотинська фортеця, în poloneză twierdza w Chocimiu, în turcă Hotin Kalesi) este o cetate localizată pe malul abrupt al râului Nistru în orașul Hotin din regiunea Cernăuți (în vestul Ucrainei). Ea se află situată la marginea de nord a orașului, pe o colină naturală aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri.

Construcția actualei fortărețe a început în anul 1325, suferind îmbunătățiri majore în jurul anilor 1380 și 1460.

Fortăreața este o importantă atracție turistică a Ucrainei. În anul 2007, cetatea a fost declarată de statul ucrainean ca fiind una dintre cele șapte minuni ale Ucrainei [1]. Este de asemenea o rezervație arhitecturală națională ucraineană din anul 2000 [2].

Cetatea reprezinta o atracție cultural-turistica a Euroregiunii "Prutul de Sus" (creata in urma Tratatului româno-ucrainian incheiat in 1997) si poate fi considerata parte a patrimoniului euro-asiatic, avand in vedere ca, in conformitate cu documentele citate la bibliografie (vezi lucrarea "Cetatea Hotinului - destin istoric", autor Haralambie Holic, bine documentata pe baza Cronicilor turcești si polone) fortăreața Hotinului a fost condusa si administrata incepand cu sec.XIV (de cand exista izvoare istorice scrise) astfel: sec.XIV - 1711 - peste 350 de ani (cu mici intreruperi poloneze sau turcesti de circa 25 de ani cumulati)de Principatul Moldovei (sunt mentionati majoritatea parcalabilor români moldoveni-în număr de peste 130 - in lucrarea lui Haralambie Holic, citata mai sus, incepand cu Ștefan al Șipenițului - 1366 și Ștefan, Șandru și Horaeț de Hotin - in jurul anului 1400, Stanciul Hotnog-1436 și terminând cu Ionașcu Balș și Constantin Jora - 1669-1670, Pătrașcu - 1712. Aici trebuie menționat că un pârcălab de Hotin putea fi numit de domn și pentru o perioadă de până la 7-8 ani cum se observă în vremea lui Ștefan cel Mare.); în perioada 1718-1812 de Imperiul Otoman, când Hotinul a fost reședință de Raia turcească timp de peste 90 de ani, cu scurte întreruperi rusești sau austriece de pana la 10 ani cumulati (și în acest caz cronicile turcești pâstrează numele muhafâziilor de Hotin începând cu Abdi-pașa, Mârza Mehmed-pașa și Abdul-pașa - 1713-1721 și terminând cu Seid Iusuf-pașa și Cara Mehmed-pașa - 1806); de Imperiul Țarist (1812-1918) timp de 106 ani; revine la Regatul României pentru circa 26 de ani (1918-1940 si 1941-1944); și este ocupată de Uniunea Sovietică (URSS) in perioada 1940-1941 și 1944-1991 iar din 1991 și până azi se află sub stăpânirea ucrainiană. În concluzie Cetatea Hotinului a aparținut, într-o perioadă de circa 650 de ani, astfel : românilor moldoveni aproape 380 de ani cumulați, turcilor otomani circa 90 de ani, rușilor o perioadă de 106 ani, comuniștilor sovietici aproape 50 de ani iar ucrainienilor, din 1991 încoace. Astfel istoria demonstrează, fără tăgadă, că principala contribuție la ridicarea, întărirea și modernizarea Cetății Hotin, așa cum arată ea astăzi, au avut-o voevozii români moldoveni, adevăr istoric care trebuie consemnat în toate documentele de promovare a acestui monument de patrimoniu universal (mai ales că această promovare a început deja prin proiectele trilaterale România-Ucraina-R.Moldova finanțate din banii Uniunii Europene).

Istoric[modificare | modificare sursă]

Începuturi[modificare | modificare sursă]

Vedere a intrării în Cetatea Hotinului, pe malul râului Nistru.

Cercetătorii ucraineni au identificat existența pe acest loc a unui fort militar, înălțat de slavii vestici în secolul al XI-lea pentru a se apăra de numeroșii dușmani. În apropiere de cetate au fost descoperite urmele unei așezări, cu urme de ziduri din secolele al IX-lea și al X-lea, iar la o adâncime de 1,2-1,4 metri urme de ziduri din secolele al VII‑lea și al VIII-lea. Nu există niciun fel de dovezi că ar fi vorba de slavii vestici (adică strămoșii polonezilor și cehilor).

În secolul al XI-lea, cneazul kievean Vladimir I al Rusiei (978-1015) a pus bazele unui sistem de fortificații din lemn și pământ) la frontierele de vest și sud ale statului său, pentru a proteja Rusia kieveană de invazia mongolilor. Aici s-a realizat o fortificație de lemn, pentru a apăra frontiera de sud-vest a Rusiei kievene, după ce aceasta ocupase teritoriile respective. Zona Hotinului a căpătat o importanță dominantă pentru partea de sud‑vest a Principatului Halici - Volinia (stat apărut după destrămarea statului kievean, datorită luptelor pentru succesiune), aflându-se pe traseul unor importante drumuri comerciale, care legau Scandinavia și Kievul cu Podolia și cu coloniile genoveze și grecești de la Marea Neagră, prin Moldova și Țara Românească. Rolul fortificațiilor de peste râul Nistru era de a apăra acest teritoriu de invaziile popoarelor migratoare și de raidurile nomazilor din stepe.

Afirmația este lipsită de orice logică istorică: cum putea construi cneazul Vladimir un sistem de fortificații împotriva mongolilor pe malul drept al Nistrului, deci pe un teritoriu care nu-i aparținea (chiar autorul recunoaște că drumurile comerciale treceau prin Moldova, a cărei graniță de EST era chiar Valea Nistrului), la granița de sud-vest a Rusiei kievene - când mongolii veneau dinspre EST!!PENTRU APĂRAREA FRONTIEREI DE VEST A RUSIEI (care din câte știm nu ajunsese pe Nistru la acea vreme), FORTIFICAȚIILE TREBUIAU CONSTRUITE PE MALUL STÂNG AL NISTRULUI pentru a riposta unor eventuale atacuri venite dinspre VEST.

Fortificația a fost construită pe un teren stâncos, aflat pe un vârf care străjuiește curgerea Nistrului și valea înconjurătoare. Mai întâi era o fortificație de lemn, dar în decursul timpului ea a fost extinsă și reconstruită de multe ori, fiind dărâmată de diferiți cuceritori și ulterior refăcută.

La sfârșitul secolului al XI-lea, fortăreața aparținea Principatului Terbovlia, care în jurul anului 1140 era vasal Cnezatului de Halici și în anul 1199 Regatului Halici-Volînia.

Cetatea Hotinului aparținea Principatului Terebovlia.

Vedere panoramică a zidurilor cetăţii.

Reconstrucție și fortificare[modificare | modificare sursă]

În perioada 1250-1264, cneazul Danilo de Halici (1201-1264) și fiul său Lev, cu toate că erau forțați să fie supuși ai Hoardei de Aur, au realizat lucrări de întărire a cetăților de pe cuprinsul statului său. Ei au înlocuit fortificațiile din bârne cu un zid de piatră cu o grosime de o jumătate de metru (care pornea din locul unde este acum Turnul de Nord și continua spre sud, unde era reședința comandantului) și au săpat un șanț cu adâncimea de 6 metri în jurul cetății. În partea de nord a cetății, au fost adăugate noi construcții cu rol de apărare. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cetatea a fost reconstruită de voievodul din Onut, cu ajutorul negustorilor genovezi de la Marea Neagră. Aceste afirmații stârnesc râsul oricărui cititor cât de cât avizat! Un cneaz (și fiul său?), nu se știe exact peste cine domnea, "erau forțați să fie supuși" (adică nu erau pur și simplu supuși lăsați în viață ca prin minune de tătari) de TĂTARI (exact în perioada lor de glorie când au năvălit în Europa și au nimicit toate cnezatele rusești) dar aveau timp să construiască, în secret, fortificații, împotriva groaznicului lor stăpân - Hoarda de Aur, pe teritoriul Moldovei care nu le-a aparținut niciodată!!

După unele surse, prima fortăreață a fost construită în anul 1325 de către voievozii moldoveni din Onut [3], vasali meridionali ai Cnezatului de Halici-Volînia [4].

La începutul secolului al XIV-lea, cetatea a fost controlată se pare de către poloni sau maghiari, acest lucru decurgând din ipoteza formulată încă de cronicarul Dlugosz, conform căreia cetatea ar fi fost construită de Cazimir cel Mare al Poloniei (1333-1370) [5].

În jurul anului 1340, cetatea a fost ocupată de voievodul moldovean Dragoș, vasal al Regatului Ungariei. După anul 1375, cetatea a devenit parte a Principatului Moldovei.

După altă sursă, fortificațiile actuale au fost construite după anul 1400 de către domnitorul moldovean, Alexandru cel Bun (1400-1432), cu ajutorul unor meșteri trimiși de cneazul Vytautas cel Mare (Witold) (1401-1430) al Lituaniei, cumnatul său, pe structura cetății anterioare, prin acoperirea acesteia cu pământ. Într-un document din 6 octombrie 1408 dat de Alexandru cel Bun negustorilor din Liov, Hotinul era menționat ca punct vamal astfel: „Iar cine va duce cai sau iepe la Camenița va da… la Hotin ce ar fi avut să dea la Cernăuți… de fiecare cal… câte doi groși” [6].

După moartea lui Alexandru cel Bun, ca urmare a războaielor dintre urmașii domnitorului moldovean, Hotinul a fost ocupat de către Polonia în anul 1436, domnitorul Iliaș al Moldovei (1432-1433; 1435-1443) fiind cel care a cedat cetatea polonezilor în schimbul unui ajutor din partea acestora. În anul 1455, domnitorul Petru Aron revenit pe tronul Moldovei pentru a doua oară, recâștigă cetatea, dar este nevoit să cedeze Târgul Siretului și alte localități. După o perioadă, găsim cetatea din nou în mâinile polonezilor.

Prin pacea de la 4 aprilie 1459, domnitorul moldovean Ștefan cel Mare a redobândit Cetatea Hotinului de la polonezi, după un asediu care a durat doi ani. În anul 1476, garnizoana moldovenească din cetate a rezistat cu succes asediului armatei turcești a sultanului Mehmed al II-lea.

Ștefan cel Mare a dispus extinderea considerabilă a zidurilor cetății. Au fost construite ziduri de 5-6 metri lățime și 40 metri înălțime, fiind adăugate trei turnuri și amenajată o curte interioară cu dimensiuni de 10 metri. Curtea interioară a fost împărțită în curtea voievodală și curtea oștenilor. Au fost construite și barăci pentru oșteni, scoase la iveală de săpăturile arheologice din secolul trecut. Fortăreața, consolidată de Ștefan în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XV-lea, a devenit una dintre cetățile de apărare a frontierei nordice a Moldovei medievale. În secolele al XIV-lea - al XVI-lea, Hotinul a servit ca reședință a domnitorilor Moldovei, fiind administrat de pârcălabi moldoveni. Sub Ștefan cel Mare, pârcălabul cetății a fost un unchiu al voievodului, pe nume Vlaicu [7].

Ca urmare a poziției sale favorabile în calea unor drumuri comerciale și profitând de puternica sa cetate, Hotinul a devenit un centru meșteșugăresc și de comerț, contribuind la dezvoltarea culturală și economică a târgului. Aici avea loc unul din cele mai mari iarmarocuri din Pricipatul Moldovei, la care veneau negustori din diverse țări aflate în vestul și estul Europei. Iarmarocul de la Hotin contribuia anul cu circa 10.000 monede din aur la Visteria Moldovei.

În vara anului 1538, cetatea a fost capturată de către armatele Uniunii Polono-Lituaniene aflate sub conducerea Marelui Hatman Jan Tarnowski, după un asediu. Trupele poloneze au distrus trei turnuri și o parte din zidul de vest, aruncându-le în aer. Turnurile și zidul distruse au fost reconstruite între anii 1540-1544 de domnitorul moldovean Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546). Punct strategic de prim ordin, cetatea a servit deseori de adăpost boierilor răsculați și domnitorilor răsturnați din scaun.

Odată cu decăderea Principatului Moldovei, atât orașul, cât și cetatea au trecut sub protecția turcilor, dar localnicii s-au răsculat de mai multe ori împotriva opresorilor. Sosit pe tron cu ajutor polonez în anul 1561, Ioan Iacob Heraclid i-a recompensat pe sprijinitori (Albert Laski) cedându-le Cetatea Hotinului prietenului.

În anul 1563, legendarul Dmitro Vișnievețki (Baida) cu 500 cazaci zaporojeni (de pe Nistru) a ocupat cetatea și a început negocierile cu pârcălabul moldovean privind o acțiune comună împotriva turcilor. O parte dintre boierii moldoveni au trădat, oastea cazacilor fiind învinsă, iar Dmitro Vișnievețki a fost dus și ucis la Constantinopol. Revenit pentru a doua oară pe tronul Moldovei, Alexandru Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568) a redobândit cetatea, apelând la ajutorul turcilor. În cetate funcționa pe atunci un punct vamal, pe aici trecând boi, piei de cornute, porci, vase cu vin spre a fi valorificate în străinătate.

Noul domnitor, Bogdan Lăpușneanu (1568-1572), obișnuia să stea mai mult la Hotin, el reușind să stăpânească cetatea cu ajutor polonez chiar și după mazilirea sa la începutul lui ianuarie 1572. La data de 15 aprilie 1572, Bogdan Lăpușneanu emite un act în Cetatea Hotinului, în care se autointitula domn al Moldovei și încredința cetatea unei garnizoane poloneze comandată de Martin Dobrosolovski, pentru o perioadă de trei luni, la expirarea căreia acesta era liber să predea cetatea moldovenilor [8]. Plecat pe la curțile regale ale Europei în speranța că va fi sprijinit pentru a-și redobândi coroana, fostul domnitor promite să ofere Suceava, Hotinul și Soroca pentru a fi sprijinit în acest demers. După trei luni, în iulie 1572, Dobrosolovski primește proruncă de la Dieta Poloneză să predea cetatea moldovenilor, pentru ca Polonia să aibă liniște la hotare în perioada alegerii noului rege, de după moartea regelui Sigismund al II-lea.

În perioada domniei lui Ioan Vodă (1572-1574), cetatea este cârmuită de Cozma Murgul și Ioan Caraghiuzel, apoi, în timpul războiului cu turcii din vara anului 1574, de Lupe Huru, socrul domnului. În cetate erau adăpostite Marica, fiica lui Huru și soția lui Ion vodă, împreună cu câteva familii de boieri și averile lor.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, Moldova devenise un principat tributar Imperiului Otoman. În acea perioadă, Imperiul Otoman a extins fortăreața.

Sub ocupația mai multor state[modificare | modificare sursă]

Fortificaţii otomane din secolul al XVIII-lea.

După înfrângerea sa în Bătălia de la Bacău din mai 1600 de către domnitorul muntean Mihai Viteazul, care a realizat astfel Unirea țărilor române, fostul voievod Ieremia Movilă s-a refugiat în Cetatea Hotinului, împreună cu familia sa (fostul domnitor Simion Movilă, tatăl lui Petru Movilă), cu un grup de boieri credincioși și cu fostul voievod transilvănean, Sigismund Bathory, beneficind de protecția polonezilor [9]. Ei au purtat o luptă împotriva forțelor armate ale Moldovei și Valahiei conduse de Mihai Viteazul, care au încercat să-i captureze, iar apoi s-au refugiat în Polonia.

Pe măsură ce importanța statului moldovean s-a redus ca urmare a luptelor cu Regatul Poloniei și cu Imperiul Otoman, ultima a obținut controlul asupra acestui punct strategic de graniță. Ca urmare, istoria ulterioară a Hotinului a fost dominată de luptele dintre puterile creștine dornice de expansiune (mai întâi Polonia, apoi Rusia) și Imperiul Otoman.

În anul 1615, trupele Uniunii Polono-Lituaniene au ocupat din nou Hotinul. În anul 1620, după bătălia de la Țuțora dintre polonezi și turci, orașul și cetatea au fost capturate de Imperiul Otoman.

În perioada septembrie - octombrie 1621, oastea moldovenească (formată din 5.000 răzeși) și armata Uniunii Polono-Lituaniene, aflată sub comanda hatmanilor Jan Karol Chodkiewicz (cu 35.000 soldați) și Petro Sahaidacnîi (cu 25.000 cazaci) și a lui Yatsko Borodavka (cu 15.000 soldați) au ținut piept cu succes armatei otomane a sultanului Osman al II-lea (estimate la 100.000 ostași), în Bătălia de la Hotin. La 8 octombrie 1621, s-a semnat un tratat de pace la Hotin, oprindu-se înaintarea otomanilor în Polonia și confirmându-se granița polono-otomană pe râul Nistru (aceasta fiind de fapt granița Principatului Moldovei) [10].

După tratatul de pace de la Hotin, cetatea a revenit Moldovei, dar în fapt a rămas sub control turcesc. Pentru a controla frontiera cu teritoriile aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Polonia a întărit Cetatea Camenița, aflată pe celălalt mal al Nistrului. O unitate de ieniceri și-a stabilit garnizoana în cetate începând din anul 1632, staționând acolo împreună cu oastea moldoveană.

Cetatea Hotinului a fost eliberată din mâinile turcilor de mai multe ori în acest secol de către cazacii zaporojeni. În perioada 1648-1653, cazacii organizați în detașamente de câte o sută (sotnii), reunite în pâlcuri, conduse de hatmani, au dus lupte împotriva polonilor pentru a ieși sub dominația acestora. S-au purtat lupte între zaporojeni și poloni, inclusiv în zona Hotinului. Conducătorul cazacilor, hatmanul Bogdan Hmelnițchi a ocupat cetatea în primăvara anului 1650, pentru o scrută perioadă. Nereușind să-i înfrângă decisiv pe polonezi, Bogdan Hmelnițchi a acceptat în ianuarie 1654, la Pereiaslav, "supușenia Pastei zaporojene țarului rus, cu drepturi de largă autonomie", cum scrie în manualul de Istorie a Ucrainei, ediția 1996. Odată cu moartea lui Hmennițchi (în 1657), Rusia și Polonia au împărțit teritoriile ucrainene până la dispariția ca stat a Poloniei în perioada 1793‑1795, când toate teritoriile ucrainene au fost ocupate de Imperiul Țarist.

În anul 1653, o garnizoană turcească din Hotin a luptat alături de armatele Principatului Moldovei în bătălia de la Jvanieț. În noiembrie 1673, oștile polono‑lituaniene, conduse de hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei în perioada 1674-1696), împreună cu o oaste de cazaci au luptat împotriva a 40.000 de turci, care apărau cetatea. Cetatea Hotinului a fost pierdută de către turci, fiind ocupată de o armată de poloni și cazaci [11]. Deși inițial de partea turcilor, domnitorii Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore I Ghica al Țării Românești au trecut de partea polonezilor, sprijinindu-i în luptă [7].

Fortificaţii otomane din secolul al XVIII-lea.

Ca urmare a celor decise prin Tratatul de la Karlowitz din 1699, Cetatea Hotinului a fost transferată de la Uniunea polono-lituaniană la Principatul Moldovei [12], Poloniei revenindu-i Podolia. Imperiul Otoman a ocupat în cele din urmă cetatea, anexând-o de la statul moldovean după Marele Război al Nordului. În anul 1713, serascherul Abdi Pașa trecând cu oastea pentru a-l ajuta pe fostul rege al Poloniei, Stanisław Leszczyński, să-și recapete tronul, ocupă cetatea Hotinului [7]. În anul 1715, Hotinul este transformat în raia turcească în cadrul Imperiului Otoman, menținându-și acest statut până în 1812. După instalarea turcilor în cetate, ei au adus ingineri francezi care au reconstruit și lărgit cetatea, construind un al doilea brâu de ziduri, fortificația bastionară modernă, precum și băi turcești și o moschee. Turcii au folosit cetatea pe post de garnizoană a trupelor.

O altă putere, Imperiul Țarist, a revendicat regiunea pentru ea în secolul al XVIII-lea. Rușii au asediat și cucerit cetatea în patru ocazii. În anul 1739, după ce rușii i-au înfrânt pe turci în Bătălia de la Stăuceni, luptând alături de ucraineni, moldoveni și georgieni, au asediat Cetatea Hotinului. Comandantul armatelor turcești, Iliaș Colceag, a predat cetatea în mâinile comandantului rus, Burkhard Christoph von Munnich.

În perioada 1769-1812, rușii au atacat din nou fortăreața, ocupând-o în trei rânduri: în 1769 de prințul Alexander Galitzine, în 1788 de prințul Josias de Coburg și de Ivan Saltîkov și în 1807 de Ivan Michelson.

Prin Tratatul de pace de la București, semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 18061812, Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la Turci, denumind ansamblul Basarabia (în 1813) și transformându-l într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău[13]). Odată cu retragerea otomanilor din Hotin, ei au distrus o parte din cetate, ea fiind refăcută ulterior.

În anul 1826, a fost realizată o stemă a orașului. În 1832, s-a construit o biserică cu hramul "Sf. Aleksandr Nevski" în incinta cetății. În anul 1856, guvernul rus a abrogat statutul de zonă militară a Cetății Hotinului.

Cetatea în secolul al XX-lea[modificare | modificare sursă]

Cetatea Hotinului este reprezentată pe steagul oraşului Hotin.

Primul Război Mondial și Războiul Civil Rus au reprezentat o grea încercare pentru locuitorii Hotinului. În anul 1918, Hotinul a fost ocupat de 5 state: Rusia, Ucraina, Republica Democratică Moldovenească, Austro-Ungaria și România.

Odată cu colapsul Imperiului Rus, Basarabia s-a proclamat independentă de Rusia în anul 1917 și s-a unit cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. La 10 noiembrie 1918, trupele Armatei Române au intrat în Hotin.

În ianuarie 1919, trupele rusești bolșevizate care se retrăgeau în dezordine de pe front, dezertând în masă, la care s-au raliat unii locuitori ucraineni ai regiunii care doreau să se înființeze un stat ucrainean, precum și anarhiștii lui Nestor Mahno au pătruns în Hotin și au ocupat orașul timp de câteva săptămâni. Literatura ucraineană denumește aceste evenimente Răscoala de la Hotin [14][15] și pune accentul pe dorința locuitorilor ucraineni de a înființa aici un stat ucrainean, spunând că răscoala a fost exploatată de unii agitatori bolșevici.

Ca urmare a revoltei, puterea a fost preluată de un Directorat condus de I. Voloșenko-Mardariev la Hotin și în peste o sută de sate [16]. Directoratul a trecut și la eliberarea altor zone, iar Armata Română s-a văzut nevoită să intervină pentru a restabili ordinea și a-i alunga pe bolșevici. Timp de 10 zile (23 ianuarie - 1 februarie 1919) s-au dat lupte între răsculați și trupele regale (române), trupele române reocupând Hotinul la 1 februarie 1919, iar bolșevicii au fost capturați, judecați și închiși (fiind apărați de către socialistul francez Henri Barbusse, care a dus o campanie publică pentru eliberarea lor). În prezent, ucrainenii susțin că s-au efectuat represalii contra localnicilor ucraineni care sprijiniseră revolta, iar după ce Răscoala de la Hotin a fost înăbușită de Armata Română, România a implementat politici pro-naționaliste de re-românizare a teritoriului [15][17].

După primul război mondial, orașul Hotin a făcut parte din componența României, ca localitate de reședință a județului Hotin. Acest oraș a fost cel mai nordic oraș al României Mari, fiind situat la 283 km de Chișinău și la 554 km de București. Era oraș de graniță, populația sa sporind în acea perioadă prin sosirea mai multor emigranți de peste Nistru.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. După ce Basarabia a fost ocupată de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părți. Astfel, la 2 august 1940, a fost înființată RSS Moldovenească, iar părțile de sud (județele românești Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin) ale Basarabiei, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost alipite RSS Ucrainene. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuți, prin alipirea părții de nord a Bucovinei cu Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia [18].

În perioada iulie 1941 - martie 1944, toate teritoriile anexate anterior de URSS au reintrat în componența României. Apoi, cele trei teritorii au fost reocupate de către URSS în anul 1944 și integrate în componența RSS Ucrainene, conform organizării teritoriale făcute de Stalin după anexarea din 1940, când Basarabia a fost ruptă în trei părți. Cetatea Hotinului a fost restaurată de către sovietici în perioada 1975-1980.

Începând din anul 1991, orașul Hotin face parte din raionul Hotin al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente, fiind centru administrativ raional.

Prezent[modificare | modificare sursă]

Astăzi, Hotinul este unul dintre cele mai mari orașe din regiunea Cernăuți, un important centru industrial, turistic și cultural al provinciei istorice Bucovina. În septembrie 1991, în timpul celebrării a 370 ani de la Bătălia de la Hotin, s-a inaugurat un monument în onoarea hatmanului ucrainean Petro Sahaidacnîi, realizat de sculptorul I. Hamal' (І. Гамаль) [2].

Luând în considerare bogatele tradiții istorice ale orașului, în anul 2000, Guvernul Ucrainei a înființat Rezervația istorico-arhitecturală "Cetatea Hotinului" (Khotynska Fortetsia) [19]. În septembrie 2002, orașul vechi a sărbătorit 1000 ani de la atestarea sa documentară [2].

Descriere[modificare | modificare sursă]

Cetatea Hotinului are un plan neregulat, aproximativ trapezoidal, cu latura de vest arcuită. Dimensiunile cetății sunt de 145 X 60 metri, având o suprafață de 870 metri pătrați. Cetatea este înconjurată de un șanț de apărare peste care se trece pe un pod.

Cetatea şi Biserica Sf. Aleksandr Nevski.

Cetatea este construită din bolovani de carieră nefasonați dispuși în asize regulate. În structura de piatră formată din bolovani, au fost introduși cărămizi de culoare roșie, împodobind brâurile ornamentale ale cetății și construcțiile interioare cu motive geometrice roșii [5].

Cetatea are cinci turnuri acoperite cu șindrilă, dintre care trei - turnul poartă (turn rectangular situat la sud și la care se ajunge pe un pod pe piloni, de felul celui de la Cetatea Neamț sau de la Cetatea de Scaun a Sucevei) și două turnuri cilindrice - sunt ridicate de Ștefan cel Mare, iar celelalte două turnuri de formă rectangulară (turnul masiv din partea de nord, despre care se presupune că ar fi fost vechiul donjon al cetății și turnul din partea de est) sunt refolosite, fiind anterioare. Cele mai înalte turnuri ating o înălțime de 25 metri.

Cele mai groase ziduri sunt cele din partea de vest, cele din partea dinspre Nistru fiind mai subțiri. Pe unele porțiuni, zidurile sunt străpunse de metereze, mai puțin în partea dinspre râul Nistru.

În interiorul cetății se află diverse construcții, dintre care menționăm:

  • un paraclis cu hramul Adormirii Maicii Domnului - aflat pe latura de est, având plan de navă, boltit în semicilindru, cu un pridvor deschis, cu ancadramente gotice cu rozete, cu ferestre gotice și contraforturi și o ușă masivă de lemn, cu portal gotic. Pictura paraclisului a fost executată în vremea lui Petru Rareș. În anul 1493, Ștefan cel Mare a dăruit "întru ruga sieși, în biserica cetății Hotinului", tetraevanghelul scris de diaconul Teodor Marișescul, carte cu ferecături de argint și împodobită cu miniaturi și caligrafii de mână.
  • o reședință princiară (palatul domnesc) - cu două etaje înalte, beciuri adânci și toată fațada decorată în cărămidă
  • o cazarmă
  • o fântână

Din secolul al XVIII-lea datează o fortificație turcească bastionară, care înconjoară cetatea lui Ștefan cel Mare pe toate laturile. Fortificația are trei turnuri - două turnuri poartă, la sud și la vest și un turn în apropierea turnului de nord-vest al incintei ștefaniene, pe malul Nistrului - și șase bastioane de artilerie. În incinta fortificației se află Biserica rusească Sf. Alexandru Nevski (construită în 1832) și ruinele unei geamii turcești (la sud).

Cetatea Hotin în cultură[modificare | modificare sursă]

În literatură[modificare | modificare sursă]

Cetatea Hotin a fost descrisă în mai multe opere literare care relatează anumite episoade istorice sau descriu această zonă.

În lucrarea sa monografică, Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină în perioada 1714-1716, omul de cultură Dimitrie Cantemir a descris astfel Cetatea Hotin:

„Aici se află Hocin sau Hotin, o cetate pe Nistru, față în față cu Camenița. Se numără printre cele mai mari cetăți ale Moldovei. Înainte vreme era întărită spre apus cu ziduri foarte înalte și cu șanțuri adânci, iar în partea dinspre răsărit era întărită pe malul abrupt al Nistrului și de stânci ascuțite, dar în războiul din urmă cu rușii, turcii au luat cetatea în 1712, i-au dărâmat zidurile cele vechi dintr-o parte, iar în cealaltă parte au împrejmuit-o cu lucrări de întărire noi și au lărgit-o mai mult de jumătate, încât azi i se poate spune pe bună dreptate cea mai frumoasă și cea mai tare dintre cetățile Moldovei.
Pe când se afla încă în stăpânirea voievodului Moldovei, cârmuirea acesteia era în seama unui oblăduitor pus anume; acu, când se află sub puterea turcească, este cârmuită de un pașă turcesc, lucru ce este potrivit tractatelor și învoielilor cu leșii, în care se arată lămurit că în cetățile Moldovei nu va putea fi așezată oaste turcească.[20]

Istoricul Nicolae Iorga a descris-o și el în cartea sa, "Neamul românesc în Basarabia", astfel:

„Meșteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatra bine potrivită și amestecată cu linii de căramidă, pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie strașnică, ce se ridică drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colțuri, tot așa de uriaș plănuite și aduse la îndeplinire. În centru se făcură încăperi de rugăciune și locuință, și printre năruiturile de acum, printre multele schimbări, care au pierdut astăzi mai orice înfățișare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Casele acestea care au fost spoite cu roșu pentru haremul vreunui pașă, au ferești de piatră albă, în arcuri sfărâmate, și o ușe de biserică în care se taie trei rânduri de linii împodobite, ca la ușa bisericii din Scânteie, clădită de Ștefan cel Mare. Colo sus, pe zidul acela măreț, ferești mai mici au ciubuce de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, și se vede chiar prin spărturi o poartă de șapte – opt arce în cadrele ei îndrăsnețe, cari e desigur, cea mai frumoasă din toate vechile clădiri românești. Ea e sfărâmată în parte, drumul la dânsa s-a rupt, și ar trebui să te cațeri prin bolovanii risipiți ca s-o vezi mai bine.[7]

În cinematografie[modificare | modificare sursă]

Vedere de aproape a petei negre de pe zidul cetăţii.

Cetatea Hotinului a fost adesea folosită ca decor de desfășurare a filmărilor pentru mai multe producții cinematografice de capă și spadă. A reprezentat diferite castele franțuzești și englezești, locuri istorice și fortificații. Cetatea Hotinului a fost locul de filmare al multor filme rusești celebre: Vipera (1965), Zakhar Berkut (1971), Săgeata lui Robin Hood (1976), D'Artagnan și cei trei muschetari (1978), Balada despre Viteazul Ivanhoe (1983), Săgeata neagră (1985) și Cetatea veche [2]. Recent, aici s-au turnat secvențe din filmul rus Taras Bulba (2009), bazat pe romanul cu același nume al lui Nikolai Gogol [21].

De asemenea, există multe legende cu privire la fortăreață, create în sute de ani de existență a acesteia. Unele legende populare se referă la originile marii petre negre de pe zidul cetății. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otomanilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreței. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat-o de vie în zidurile cetății [22].

Imagini[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ State historical-architectural reserve "Khotyn Fortress"” (în Ukrainian). Cele șapte minuni ale Ucrainei. http://7chudes.in.uainfo/80.htm. Accesat la 12 iulie 2008. 
  2. ^ a b c d Klymenko, Sergiy (1 iulie 2004). „On the southwest of Kiev, July 2004. Fourth day: Chernivsti -> Khotyn -> Kamianets-Podilskyi -> Chornokozyntsi -> Chernivsti” (în Ukrainian). serg-klymenko.narod.ru. http://serg-klymenko.narod.ru/Other_World/Ukraine.PivdenZahid_4.htm. Accesat la 16 iulie 2008. 
  3. ^ Oraș medieval, astăzi sat în raionul Zastavna, la vest de Hotin
  4. ^ Gheorghe Postică - Civilizația veche feudală din Moldova(Ed. Știința, Chișinău, 1995), p. 64-77. ISBN: 5-376-01634-X
  5. ^ a b Patzinakia - Cetatea Hotin (Khotyn)
  6. ^ Haralambie Holic - Cetatea Hotinului (Destin în istorie) (Ed. Axa, Botoșani, 2000)
  7. ^ a b c d Județul Hotin
  8. ^ Jurnalul Literar - „Cetatea Hotinului” (destin de istorie) (articol de Haralambie Holic)
  9. ^ Ohloblyn, Oleksander. „Mohyla, Petro”. Encyclopedia of Ukraine. http://www.encyclopediaofukraine.com/display.asp?AddButton=pages\M\O\MohylaPetro.htm. Accesat la 12 iulie 2008. 
  10. ^ Podhorodecki, Leszek (1971). „Chocim, 1621” (în Polish). Muzeum Pałac w Wlianowie. http://www.wilanow-palac.art.pl/index.php?enc=87. Accesat la 12 iulie 2008. 
  11. ^ History of cities and villages of the Ukrainian SSR. Kyiv. 1971. http://www.tovtry.km.ua/ua/history/kp/kp030.html 
  12. ^ Khvorostenko, Sergey (2005). „Khotyn Ancient and Modern” (în Russian). turizm.lib.ru. http://turizm.lib.ru/s/sergej_h/hotin.shtml. Accesat la 12 iulie 2008. 
  13. ^ Lucian Predescu - Enciclopedia României (Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1940), p. 563
  14. ^ Oleksandr Derhachov (editor), "Ukrainian Statehood in the Twentieth Century: Historical and Political Analysis", Chapter: "Ukraine in Romanian concepts of the foreign policy", 1996, Kiev ISBN 966-543-040-8
  15. ^ a b Ihor Burkut, Khotyn uprising against Greater Romania, "Chas", January 1, 2003
  16. ^ Evenimentul, 2 decembrie 2006 - Istoria cetății Hotin, în viziunea specialiștilor din Ucraina
  17. ^ Dovidnyk z istoriï Ukraïny, 3-Volumes, Article "Hotyns'ke Povstannya, 1919" (T.3), Kiev, 1993-1999, ISBN 5-7707-5190-8 (t. 1), ISBN 5-7707-8552-7 (t. 2), ISBN 966-504-237-8 (t. 3).
  18. ^ Florin Constantiniu - O istorie sinceră a poporului român (Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002), p.340-353
  19. ^ Hotărârea Guvernului Ucrainei nr. 1539 din 2000 - Despre Rezervația istorico-arhitecturală "Cetatea Hotinului"
  20. ^ Dimitrie Cantemir - "Descrierea Moldovei" (Ed. Minerva, București, 1981) - în traducerea lui Petre Pandrea, p. 28
  21. ^ Khotyn - Chocim”. Castles.com.ua. http://www.castles.com.ua/khotyn.html. Accesat la 12 iulie 2008. 
  22. ^ Khotyn Fortress — Newspaper article from Shepetivskyi Vistnyk uk , Accessed 16 July 2008

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Cetatea Hotin