Nicolae Alexandru
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Nicolae Alexandru | ||
|---|---|---|
| Domnitor al Ţării Româneşti | ||
 |
||
| Nicolae Alexandru, portret mural în mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung. | ||
| Domnie | 1352 - 16 noiembrie 1364 (asociat la domnie din c. 1342) |
|
| Decedat | 16 noiembrie 1364 | |
| Predecesor | Basarab I | |
| Succesor | Vladislav Vlaicu | |
| Căsătorit cu | Maria Lackfy Clara de Doboca Margit Dabkai |
|
| Urmaşi | Vladislav Vlaicu Radu I Voislav Elisabeta Anca Ana |
|
| Tată | Basarab I | |
| Mamă | Doamna Margareta | |
Nicolae Alexandru (1352 - 16 noiembrie 1364) a fost un domnitor al Ţării Româneşti, anterior fiind asociat la domnie cu tatăl său, Basarab I, dinainte de 1343.
Cuprins |
[modifică] Familia şi religia
Nicolae Alexandru este fiul voievodului Basarab I şi al doamnei Margareta. A fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfy au rezultat trei fii: Vladislav (1364 - c. 1377), Radu (c. 1377 - c. 1383), Voislav (d. ianuarie [1366?]) şi o fată Elisabeta, măritată cu Ladislau de Oppeln. Din a doua căsătorie, cu Clara de Doboka (sau Doboca), Nicolae Alexandru a avut două fete: Anca, măritată cu Ştefan Uroş al V-lea cneazul Serbiei şi Ana, căsătorită cu Ioan Starţimir, ţarul de Vidin. Din porunca ultimei, în 1360 a fost scris la Vidin un sinaxar ce cuprindea vieţile femeilor sfinte. A treia soţie a fost Margit Dabkai[1]
Spre deosebire de regele Ungariei, care îi denunţa pe Nicolae Alexandru şi pe tatăl său Basarab I ca fiind „schismatici”, Cancelaria Papală, reputată pentru bunele sale informaţii, îi consideră pe amândoi credincioşi bisericii catolice[2]. Într-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului)] din Transilvania, Ţara Românească şi Sirmium „au şi ajuns să cunoască drumul adevărului, prin înbrăţişarea credinţei catolice[3]”. De altfel, după căsătoria cu Clara de Dobokay (Dobca) Nicolae Alexandru a şi recunoscut autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Ţării Româneşti.
Se pare că abia după înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, va adera la credinţa ortodoxă, luându-şi numele de Nicolae, după Sf. Nicolae atât de apreciat de biserica răsăriteană (nume care nu apare în nici un document anterior)[4].
[modifică] Domnia
[modifică] Politica internă
[modifică] Biserica. Înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei
Ca şi ctitor, Nicolae Alexandru i-a urmat tatălui său, terminând mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung şi continuând lucrul la Biserica Domnească din Argeş. De asemenea, biserica Sân Nicoară (astăzi în ruine) îi este atrubuită tot lui.
În luna mai 1359, în condiţiile interceptării de către regele Ungariei a corespondenţei pe care o întreţinea cu Papalitatea şi grăbit în a fi uns „domn autocrator”, adică singur stăpân, suveran prin drept divin, se adresează împăratului bizantin şi patriarhului Callistus I pentru a înfiinţa o mitropolie în Ţara Românească. Cererea îi este acceptată şi sub tutela patriarhului ecumenic de la Constantinopol este înfiinţată Mitropolia Ungrovlahiei avându-l la conducere pe chir Iachint, mitropolitul de Vicina, personaj controversat al lumii ortodoxe cu vederi favorabile catolicismului. Noua eparhie urma sa aibă în fruntea sa mitropoliţi numiţi de Patriarhia Ecumenică şi să intre în circuitul mitropoliilor ortodoxe. Sediul mitropoliei se găsea la Curtea de Argeş, după unii istorici, sau la Câmpulung, după alţii.
Înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei este actul cel mai semnificativ al domniei lui Nicolae Alexandru care stabileşte clar apartenenţa confesională a Ţării Româneşti la ortodoxie.
Nicolae Alexandru a sprijinit cu bani şi mănăstirea Cutlumuz de la Muntele Athos. Cu ajutorul acestuia a fost ridicat turnul cel mare de acolo şi s-au efectuat diferite reparaţii şi îmbunătăţiri la sfântul lăcaş.
[modifică] Politica externă
În 1343 o cronică maghiară, menţionează că Alexandru voievod a încheiat un acord de supunere cu regele Ludovic I cel Mare, părere infirmată de însuşi regele maghiar care, într-un act datat 29 august 1359, spune că după 1341 a trimis în mai multe misiuni eşuate pe Dimitrie, episcopul de Oradea pentru a negocia readucerea Ţării Româneşti sub suzeranitatea angevină. Istoricul Constantin C. Giurescu este de părere că întrevederea din 1343 a avut drept scop reluarea relaţiilor diplomatice între cele două state, întrerupte în urma conflictului din 1330, precum şi purtarea unor discuţii cu privire la campania împotriva tătarilor din Bugeac care va începe peste unul sau doi ani[5].
Abia din 1345 sau, mai târziu, chiar din 1355 când devin sigure semnele unor îmbunătăţiri a relaţiilor între cele două părţi, Nicolae Alexandru apare în actele maghiare ca supus autorităţii coroanei şi primitor al unor „beneficii”. Nu se ştie exact despre ce „beneficii” este vorba, după unii istorici[6] ar fi în legătură cu recunoaşterea stăpânirii basarabilor asupra banatului de Severin, măr al discordiei încă de la începutul secolului, sau asupra Făgăraşului.
Evoluţia ulterioară duce inevitabil spre conflict cu coroana maghiară în momentul în care Ludovic I cel Mare, ca un suveran absolut asupra pământului de peste munţi, dă în 1358 drepturi negustorilor braşoveni să treacă nestingheriţi şi netaxaţi pe teritoriul cuprins între Buzău şi Prahova, de la locul unde Ialomiţa se varsă în Dunăre şi până la vărsarea Siretului, ignorând astfel grosolan autoritatea domnitorului ce stăpânea de facto aceste teritorii. C-tin C. Giurescu este de părere însă că braşovenii au cerut doar o garanţie suplimentară suzeranului maghiar că nu vor păţi nimic pe teritoriul vasalului său, Nicolae Alexandru[7]. Voievodul muntean renunţă la suzeranitatea ungară în 1359.
[modifică] Sfârşitul domniei
Până la sfârşitul domniei lui Nicolae Alexandru se pare că nu s-au ameliorat raporturile între el şi regele ungar, căci imediat după suirea pe tron a fiului său, Vladislav I, Ludovic îl apostrofează afirmând că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui acestuia.
Nicolae Alexandru moare la 16 noiembrie 1364, fiind înmormântat în biserica de la Câmpulung, ctitoria sa şi a tatălui său. Pe piatra de mormânt se află următoarea inscripţie în limba slavă:
- În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873[8], indictionul 3. Veşnica lui pomenire.
[modifică] Portrete ale lui Nicolae Alexandru
Singurul portret contemporan al domnitorului se păstrează refăcut în secolul al XIX-lea, la ctitoria sa din Câmpulung. „În urâta zugrăveală de pe la 1820, el apare cu o coroană înflorită, sprâncenat, oacheş, bărbos, purtând peste haină o misadă ca în portretul lui Vlad Ţepeş[9]”.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Note
- ^ [1] The Pedigree of Alexander I (7th Voivode) of Valachia
- ^ Neagu Djuvara, Iarăşi despre Negru Vodă şi "Descălecătoare", Magazin Istoric, nr. 8 / 2000
- ^ D.R.H., D, vol. I, p. 60-61
- ^ Barbu, pp. 287-300
- ^ Giurescu, p. 304
- ^ Giurescu, p. 305
- ^ Giurescu, p. 305
- ^ Adică 1364
- ^ Nicolae Iorga, Domnii români după portrete şi fresce contemporane, Sibiu, 1930
[modifică] Bibliografie
- Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2003.
- Daniel Barbu, Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre, Revue Roumaine d’Histoire XXV, no. 4, 1986
| Predecesor: Basarab I |
Domnitor al Ţării Româneşti 1352 - 1364 |
Succesor: Vladislav I |
