Revoluția de la 1821

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Tudor Vladimirescu. Portret de Theodor Aman.

Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.

Contextul istoric[modificare | modificare sursă]

Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri comune – libertate, independență și unitate națională – stimulate și promovate în toată lumea de Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789, dar prezente și în Supplex Libellus Valachorum redactat de Nicolae Ursu în 1784.

În sistemul Sfintei Alianțe, închegat în perioada postnapoleoniană a fost o încercare de restaurare a vechilor privilegii aristocratice și de conservare a sferelor de influență imperiale, care, în ciuda unor succese vremelnice, nu a reușit să stăvilească procesul de instaurare a noilor orânduiri liberale, concomitent cu trecerea de la economia de subsistență feudală la economia productivistă capitalistă. Toate mișcările revoluționare ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau naționale, sau de o combinație a acestora: abolirea structurilor feudale, înlocuirea autorității absolute a monarhului și a aristocrației, bazată pe religie, prin autoritatea legii, votată într-un parlament, câștigarea independenței și înfăptuirea unității naționale pentru popoarele supuse dominațiilor imperiale sau coloniale[1].

Mișcarea de eliberare a românilor s-a desfășurat în condițiile în care lupta popoarelor balcanice subjugate încă de Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau lupta sub conducerea lui Miloș Obrenovici I, grecii din Peloponez și din insulele Mării Egee luptau pentru independență în 1821, eliberând întreaga Moree (cum i se spunea uneori Peloponezului), Eteriștii se pregăteau să declanșeze marșul spre Dunăre, în teritoriile locuite de bulgari se înmulțeau formele de nesupunere active și lua amploare fenomenul haiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă, alăturându-se Eteriei sau sprijinind cu voluntari revoluția lui Tudor Vladimirescu. Războaiele napoleoniene și războiul ruso-turc din 18061812 a influențat într-o anumită măsură, în special din punct de vedere militar, revoluția română de la 1821.

În Țările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioților. Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau Țările Române. Toate clasele și păturile sociale românești – cu excepția unei minorități boierești – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și Moldovei.

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației. Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze legislația și să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci sau păteni – în condițiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să ai moșii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită cu rezistență îndârjită de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, datorită exploarării și jafului, condițiile de viață deveniseră extrem de precare, locuitorii de la sate fiind „reduși la ultima extremitate a celei mai spăimântătoare mizerii”[2] Corupția era generalizată și fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”[3]. Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail Șuțu a plătit 3 milioane de piaștri, iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8.000 de pungi cu galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4.762 de titluri boierești, pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri.[4] În visteria domnului intrau diferitele taxe indirecte, precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal dintr-un impozit personal achitat de către toți bărbații țării de peste 16 ani, dar era permisă scutirea boierimii și clerului. Abuzurile administrației locale făceau ca până la jumate din populația țării plătitoare de impozite să fie scutită de contribuție. Restul contribuabililor erau siliți să plătească prin intermediul celor mai brutale metode. Singura soluție care se putea întrevedea nu era decât înlocuirea prin forță a factorilor care generau criza economico-politică și națională. În epocă, consulii puterilor străine prezenți în Muntenia și Moldova trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar și despre starea de spirit foarte tensionată de aici. Consulul Franței afirma într-o notă din 1816 ca „poporul așteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluție pe care o crede apropiată și pe care o așteaptă”[5], iar consulul britanic adăuga și el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai asuprit de un guvern despotic și mai strivit de biruri și de angarale decât țăranii din Moldova și Muntenia”.[6]

La 1821, lupta revoluționarilor români a avut un caracter național și social, dar condițiile istorice au impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naționale.

Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluției de la 1821[modificare | modificare sursă]

Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data nașterii încă este subiect de controversă istorică), într-o familie de țărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanții tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendașul mai multor moșii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinți și a practicat negustoria. A participat la războiul ruso-turc din 18061812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a și înălțat la gradul de locotenent. A călătorit mult în țară și în străinătate, a învățat câteva limbi străine și a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorghe Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Școlii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluției de la 1821.

Programul revoluției[modificare | modificare sursă]

Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la Padeș și Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să asigure accesul țării la un statut de mai largă independență.

În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei constituții românești), se proclama că „în folosul a toată obștea” să fie instaurată o viață politică și administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile...” urmând să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan și garantate de Austria și Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă țara, respectând acest act, care ținea locul unei constituții, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales și hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari și mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea și voința a tot norodul”, numai dintre cei potriviți pentru respectivele slujbe și în mod obligatoriu din rândurile celor „pământeni și patrioți”. Funcționarii urmau să numai fie numiți fără „dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totu[l] a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea desființarea tuturor categoriilor de scutiți de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să fie desființate toate organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea mare, etc.

„Cererile...” prevedeau și o reformă a justiției, prin desființarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voința a tot norodul”. Învățământul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul națiunii roe” indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu și gratuit. Problemele fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desființarea vămilor interne și reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viața economică.

În ceea ce privește țărănimea, se pare că din considerente tactice, Tudor Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiți”, dar fiind atent și la reacțiile imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea țăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcașilor pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedați în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Proclamația din 23/4 martie făcea cunoscută „zdrobirea și încetarea vericăruia jăf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce [...] v-au supt sângele” și anunța o „mare ușurință” în ceea ce priveau „toate celelalte dări și orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la „scăparea robiei întru care v-ați aflat până acum”.[7] În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul boierimii, singura forță politică recunoscută de Imperiul Otoman și de celelalte puteri, capabilă să-i susțină demersurile diplomatice. Tudor a făcut de la început o deosebire între boierii pământeni și aceia care erau susținătorii și beneficiarii regimului fanariot. Cu toate acestea, încă de la începuturile revoluției, el a proclamat împărțirea „averilor rău agonisite”.

Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate naționale permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” și 200 de arnăuți.

Experiențele ultimilor decenii au impus acțiuni bine cumpănite pentru a nu stârni reacțiile marilor puteri europene, pentru a nu provoca represaliile otomane sau declanșarea unor lupte între armatele străine pe teritoriul Munteniei. Linia politică externă adoptată de Tudor Vladimirescu era aceea de a nu da Porții niciun motiv să-i justifice intervenția armată. Aparenta lipsă de ostilitate față de puterea suzerană, tonul prevenitor al „arzmagazarurilor” trimise la Istanbul, tratativele duse cu pașalele de la Dunăre trebuie înțelese din această perspectivă. Documentele rămase din timpul revoluției reiau ca un laitmotiv necesitatea ca Imperiul Otoman să nu se amestece în treburile interne ale țării. De fapt, cererea de înlocuire a domnilor fanarioți era în sine o reconsiderare a pozițiilor Porții.

O dezvoltare nouă a evenimentelor a apărut după intrarea în acțiune a Eteriei și după dezavuarea oficială de către țarul Alexandru I al Rusiei a mișcării grecești și a celei românești.

În ceea ce privește relațiile cu celelalte provincii românești, Tudor îndemna Divanul să coopereze cu frații de dincolo de Milcov, ca „fiind la un gând și la un glas cu Moldova, să putem câștiga deopotrivă dreptățile acestor prințipaturi, ajutorându-se unii pre alții”.[8]

Pregătirea revoluției și „Adunarea norodului”[modificare | modificare sursă]

Dacă în ceea ce privește înlăturarea domnior fanarioți consensul tuturor claselor și păturilor sociale era asigurat, în ceea ce privește alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aștepta la opoziția marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri, dar și pentru a asigura forța militară necesară apărării țării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naționale. Tudor a luat legătura cu șefii mișcării antifanariote dar și cu elementele mișcării Eteria, care plănuia o amplă mișcare împotriva Imperiului Otoman. S-a așteptat momentul potrivit pentru declanșarea mișcării revoluționare romanești. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu (15/27 ianuarie).

După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida națională”, în frunte cu Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obștescul folos”.[9]

Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor își făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naționale cu care,

„numai cu pandurii țării, făr’ de niciun ostaș străin, voi face de a nu se mișca o iarbă din pămantul țării””

[10] prin care el respingea practic orice pretenție viitoare a Porții de asigurare a siguranței granițelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuți în satele oltenești, tot ei ocupându-se și de crearea unor depozite de arme și muniție.

Organizarea militară[modificare | modificare sursă]

Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor liberi, implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile militare, care reveneau în alte țări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor și a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutați și mici boiernași, de origine rurală și proaspăt intrați în rândul privilegiaților. Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oștenii „Adunării norodului” au fost panduri, aceștia fiind recrutați nu numai dintre moșneni (țăranii liberi) ci și din rândul clăcașilor. Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor prin făgăduirea de „leafă și slobozenie”, iar în rândurile țăranilor clăcași prin asigurarea scutirii „de orice dare”[11]. Recrutările au fost impulsionate de principiile enunțate în Proclamația de la Padeș. Efectivele oastei pandurilor au crescut până la aproximativ 20.000 de oameni. Această creștere rapidă a fost sesizată de reprezentanții marilor puteri la București sau Istanbul. Consulul austriac la Istanbul compara nucleul inițial al oastei pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care are aparența de a se transforma într-o lavină”[12].

Noua organizare s-a făcut îmbinând tradiția cu inovațiile în domeniul militar ale acelor timpuri. În perioada războiului din 1806-1812, subunitatea tactică de bază fusese batalionul cu un efectiv de 445 de oameni. Tudor a alcătuit o unitate tactică mai puternică și mai flexibilă – regimentul.

  • Infanteria a fost structurată pe sistemul zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte 1.000 de oameni, comandate de un colonel (polcovnic). Regimentul cuprindea 10 companii (căpitănii) a câte 100 de oameni, având în frunte un căpitan, ajutat de un ceauș.
  • Cavaleria, alcătuită în principal din arnăuți, era organizată pe escadroane numite tot căpitănii. În subunitățile arnăuțești erau 50 – 200 de oameni, iar în cele pandurești - câte 100 de luptători.
  • Artileria, care dispunea la început de două tunuri, și-a mărit puterea de foc la șapte piese. S-a încercat fără succes cumpărarea câtorva tunuri de la Silistra, iar în tabăra de la Cotroceni mai mulți fierari au fost instruiți să fabrice țevi de tun din clopotele bisericilor bucureștene.
  • Subunitățile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de fortificare a taberelor de la Țânțăreni și de la București, unde s-au aflat sub îndrumarea lui Gheorghe Lazăr, care se afla „zilnic la Cotroceni, dând sfaturi cum să se întărească tabăra lui Tudor”[13]. Tot în cadrul efortului de modernizare a oastei au fost create și servicii pentru aprovizionare. Printre ostași s-au remarcat Ioniță Magheru, comandantul căpităniei Amaradia și fratele său mai tânăr Gheorghe Magheru, viitorul general.

Revoluția de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroși comandanți militari promovați exclusiv pentru meritele personale, cei „dintâi conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum aprecia Nicolae Iorga[14].

Dotarea oastei a fost la început precară, prin Proclamația de la Padeș oamenii fiind îndemnați să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier și cu lănci”[15]. Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului și muniției din tabăra contrarevoluționară de la Coțofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor.

Fortificațiile[modificare | modificare sursă]

În afara taberei fortificate de la Țânțăreni și a mănăstirilor oltenești fortificate, un rol important pentru armata revoluționară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni. La Cotroceni s-au concentrat majoritatea trupelor revoluționare, aici fiind construită o tabără militară fortificată, prevăzută cu șanțuri de apărare și redute pentru tunuri. în București s-a amenajat un sistem defensiv bazat pe mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim și Mănăstirea Mitropoliei, situate în general pe înălțimi ușor de apărat. Transformarea mănăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească lipsa de cetăți a Munteniei. În vederea organizării rezistenței pe termen lung, mănăstirile fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistrița, Polovragi și Crasna), au fost preschimbate în depozite întărite, unde se aflau mari cantități de alimente, arme și muniție. Tudor declara că „ostirile de peste Olt [...] le-am umplut cu zaherele și cu panduri; acolo mă pot ține doi sau trei ani, luptând pentru drepturile țării până le voi căpăta”.[16]

Declanșarea revoluției[modificare | modificare sursă]

Mobilizarea efectivelor armatei revoluționare și marșul spre București[modificare | modificare sursă]

Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeș, în prezența a aproximativ 100 de plăieși și a colaboratorilor săi apropiați, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Prin această declarație, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din țară, pentru statornicia unui nou regim politic în țară:

„Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și pe cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? [...] Veniți dar fraților cu toți, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! [...] Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu aveți arme, cu furci de fier și cu lănci; să vă faceți degrabă și veniți unde veți auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată țara [...] Că ne merge, fraților, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazele noastre nu s-au mai uscat![17]

Era o declarație patetică, în stare să „miște conștiințele și să îndemne pe oameni la luptă”, o veritabilă „declarație de război” împotriva fanarioțiilor[18]. Proclamația a avut un efect imediat, locuitorii satelor răzpunzând cu miile, după ce au fost anunțați de ștafetele călare.

Tot la Padeș, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice intervenția străină în Muntenia. A adresat memorii mai întâi sultanului, prin intermediul pașalelor de la Dunăre, iar mai apoi împăraților Rusiei și Austriei, care se aflau la Laybach (Ljubiana), la congresul Sfintei Alianțe. Amploarea mișcarii izbucnite în Oltenia și pericolul transformării ei într-un „război al sărăcimii” au determinat „comitetul de oblăduire” creat după decesul domnitorului Alexandru Șuțu să inițieze măsuri de forță pentru stoparea înaintării către București a pandurilor sau orice altă concentrare de trupe. În încercarea lor, boierii regenți l-au câștigat de partea lor pe consulul general al Rusiei, Alexandr Pini. Reacția lui Tudor a fost imediată, explicându-i într-o scrisoare consulului țarist că orice măsură de forță împotriva pandurilor ar duce la o răzbunare cruntă a maselor împotriva întregii boierilmi. În continuare, Tudor a apelat la bunele oficii ale reprezentantului țarului pentra ca „să binevoiască a mijloci la boierii oblăduitori ai Divanului, ei să poprească orice pornire de panduri și de altă oștire ce au cugetat a trimite împotriva norodului.” [19]

Tudor, după ce a înfrânt rezistența unora dintre ispravnicii de județe și a unor cete înarmate trimise impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra ăstirilor fortificate de la Strehaia și Motru, iar pe 4/16 februarie și-a stabilit tabăra la Țânțăreni. Timp de trei săptăi, Vladimirescu și-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, și-a extis controlul până la Dunăre, a purtat corespondență cu boierii bucureșteni și a urmărit cu atenție reacțiilor marilor imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era dornică să găsească o soluție politică, preferabilă unui conflict care ar fi complicat relațiile cu Imperiul Rus. (Sultanul a numit pe 3/15 februarie un nou domnitor în persoana lui Scarlat Callimachi, acesta din urmă nu a ajuns niciodată pe tronul țării). Tudor trebuia să țină cont și de nemulțumirea neascunsă a autorităților țariste față de caracterul de masă al mișcării inițiate în Oltenia. Declanșarea pe 22 februarie/6 martie 1821 a mișcării eteriste, ale căror forțe au traversat granițele Moldovei cu aprobarea autotităților țariste, corlată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez, coraborată cu declarația riscantă a lui Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care afirma că se bucură de sprijinul țarului , au dus la precipitarea evenimentelor și complicarea situației mișcării revoluționare roe. Prin acțiunea lor, eteriștii au încercat să provoace o acțiune militară a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, nereușind decât o reacție contrară. Alexandru I al Rusiei era reticent la orice acțiune care avea tendința să-i scape de sub control și care ar fi putut zdrucina principiile de „legalitate și ordine” în numele cărora Rusia se alăturase celorlalte puteri în cadrul Sfintei Alianțe, care trebuia să apere prevederile Congresului de la Viena din 1815. Ca urmare, țarul s-a dezis imediat de acțiunile Eteriei dar și de revoluția roă. Rusia nu putea interveni decât pentru a restaura vechea ordine amenințată de eteriști și de panduri, imprudența lui Ipsilanti determinând contrareacția țaristă.

Reacția Rusiei a avut serioase implicații în ceea ce privește relațiile dintre cele două mișcări de eliberare națională. Dorindu-și liberatatea de acțiune, Tudor a încercat să nu pericliteze șansele de reușită ale românilor printr-o colaborare dezavantajoasă sau printr-o subordonare față de Eteria. Tudor se angaja doar să faciliteze marșul eteriștilor spre Dunăre și să le înlesnească traversarea fluviului. Pe 22 martie/3 aprilie, Vladimirescu mărturisea unui diplomat austriac: „Trebuie însă să vă mărturisesc sincer că înaintarea unor trupe elene [spre București], care se află sub comanda prințului Ipsilanti mă pune în cea mai mare încurcătură, căci nu știu pe ce bază se întemeiază această concentrare de forțe și nu aș vrea să zădărnicesc eventualele planuri secrete ale unei mari puteri. De aceea am somat pe prințul Ipsilanti să răă în afara orașului București, până va fi dat dovezi că este într-adevăr autorizat de o putere mai înaltă pentru acțiunea lui, căci eu nu sunt în niciun caz dispus să [...] acționez preintr-o comportare neînțeleaptă și înfierbântată în dezavantajul poporului ro”.[20] Față de Eteria, ale cărei planuri le cunoștea în parte mai demult, Tudor a luat o atitudine prudentă, colaborând cu revoluționarii greci în sensul sprijinirii acțiunii antiotomane, fără a se subordona vreo clipă Eteriștilor.

Pentru a asigura controlu asupra țării, pandurii au executat marșul spre București. La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluționare roești au plecat spre capitală. Ele s-au unit la Slatina o săptăă mai târziu. Ostașii stăpânirii din tabăra de la Coțofeni – 800 de arnăuți – s-au alăturat pandurilor, ceea ce ridica efectivele lui Tudor la aproximativ 8.000 de oameni, 2.000 călare și 6.000 pedeștri. S-a pornit din nou în marș către capitală, cu asigurarea flancurilor și a unor trupe de ariergardă și avangardă pe itinerarul Slatina – Șerbănești (Olt) – Tecuci (Teleorman) – Vadu Lat (Girgiu) pe 10/22 martie 1821. Tudor a trimis o delegație Divanului țării cu un memorandum, prin care cerea unirea tuturor forțelor responsabile ale țării. Pe 16/28 martie, la porțile capitalei, la Bolintin Vale, Tudor a lansat o nouă proclamație către bucureșteni, declarând că mișcarea pe care o conducea era menită câștigării „dreptăților cele folositoare la toată obștea”. În plus, el amintea că deținea controlul teritoriilor de pe cele două maluri ale Oltului și că mișcarea pe care o conducea era îndreptată împotriva domnilor fanarioți și a marilor boieri care se aliaseră cu aceștia, iar în condițiile intrării iminente în Capitală a celor aproximativ 16.000 de ostași, cerea imediat în scris un răspuns „de voiți bninele de obște sau niu”.[21] Proclamația lui Tudor a avut un efect imediat, Divanul hotărându-se să colaboreze cu pandurii, e adevărat, în condițiile în care consulii puterilor occidentale, (cu excepția celui al Prusiei), și caimacanii desemnați de Înalta Poartă, care aflaseră despre dezavuarea mișcării lui Tudor, părăsiseră îngrabă Bucureștiul. Tudor, care aflase și el de atitudinea țarului, a hotărât deplasarea pe un drum ocolit, care evita orice eventuală capcană a otomanilor de la sud de Dunăre sau a arnăuților din Capitală. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla, pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni, pe atunci în imediata apropiere a Bucureștiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă proclamație prin care cerea tututror cetățenilor țării, indiferent de condiția socială, să se unească pentru „obșteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în București.

Regimul lui Tudor[modificare | modificare sursă]

Bucureştiul în timpul revoluţiei de la 1821 - bariere de control şi centre fortificate.

Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea revoluționară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în București pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulțime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând țara ca un adevărat domnitor, numit cu drag și respect Domnul Tudor. Stabilindu-și cartierul general în casele brâncovenești de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărinte din oraș, evitând în același timp orice conflict cu omul Eteriei din oraș, Tudor Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului țării. Trativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărții de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și inițiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire” , cu atribuții politice și administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceeași zi 23 martie/4 aprilie.[22]

Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acționeze într-un context internațional și intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mișcărilor revoluționare românești și grecești de către țarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la București, iar acțiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul inițial de trecere imediată la sud de Dunăre și se înstăpâniseră aici, compurtându-se ca o armată de ocupație, dedându-se la jafuri și abuzuri, provocând neîncetat forțele otomane de la frontieră, puneau țara în fața primejdiei unui atac al forțelor Porții.

Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei.

În asemenea condiții, Tudor Vladimirescu a inițiat discuții cu conducerea mișcării eteriste, iar concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a inițiat tratative cu reprezentanții otomanilor – pașalele din Silistra, Vidin și Brăila – dar și cu principalele puteri interesate în zonă.

După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu Vladimirescu, la sfârșitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureștiului. Tudor a respins și de această dată cererea eteriștilor de unire a celor două mișcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor comandamentului armatei revoluționare grecești. Tudor a protestat față de intrarea eteriștilor în București, susținând că rezolvarea problemelor interne ține exclusiv de competența pandurilor, iar sprijinul extern trebuind să se limiteze doar la intervenții diplomatice.[23] Întânirea dintre cei doi conducători s-a încheiat cu o înțelegere fragilă, în așteptarea unei medieri internaționale și a părăsirii teritoriului național de eteriști.

Ipsilanti s-a retras la Târgoviște iar oamenii săi au ocupat județele din nord. Vladimirescu a întărit tabăra de la Cotroceni.

În condițiile în care o parte a boierilor înspăimântați încercau să fugă din Capitală iar Eteria se înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care intenționau să se refugieze la Târgoviște sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămași în București și cu clerul din Capitală, Tudor a intrat în negocieri cu otomanii, întrucât acțiunea sa nu era, la nivel declarativ, una antiotomană. Rezultatele negocierilor au fost nesatisfăcătoare, pașalele cerând în primul rând dezarmarea armatei pandurilor și colaborarea în vederea reprimării eteriștilor. Cum Tudor nu a acceptat condițiile turcilor, iar oastea Porții se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat decizia de a se retrage în zona întărită a Olteniei și de a organiza acolo o rezistență de durată. La începutul lunii mai 18.000 de soldați otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alți 15.000 de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu și Oltenița în Muntenia.

În concepția lui Vladimirescu, durata mare a rezistenței românești ar fi putut atrage atenția puterilor occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea revendicărilor românilor. Pe 15/27 mai, oastea revoluționară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcția BucureștiPiteștiRâmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai oastea revoluționară ajunsese în apropiere de Golești. În rândurile armatei, se înmulțiseră însă actele de indisciplină, în condițiile în care membrii ei nu mai vedeau un beneficiu evident al continuării luptei. Patru dintre căpitanii de panduri au refuzat să-și exprime în scris adeziunea la mișcare, iar cei rămași, supărați de faptul că Tudor comandase execuția unuia din ei pentru nesupunere, au transmis liderilor eteriști corespondența lui Tudor cu otomanii. Etichetat ca trădător de Eterie, Tudor a fost arestat și ridicat de Iordache Olimpiotul din mijlocul taberei sale, fără ca vreunul dintre panduri să se împotrivească.[24]

Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost tăiat cu săbiile după ce fusese torturat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.

Executarea lui Tudor Vladimirescu a privat revoluția de conducerea unitară de până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceștia luptând separat sau în alianță cu eteriștii cu otomanii până spre sfârșitul lunii iunie.

Alexandru Ipsilatinti, după ce încercase fără succes să reziste otomanilor în fața Târgoviștei pe 25 mai/7 iunie, a hotărât să reia parțial planul lui Tudor de rezistență îndelungată în zonele fortificate ale Olteniei. Pentru a-și croi drum spre Oltenia, eteriștii ar fi trebuit să înfrângă unitățile otomane de la Drăgășani. Aici, pe 7/19 iunie s-a scris ultimul episod important al confruntărilor Eteriei , ajutați de detașamente ale pandurilor cu trupele otomane. Turcii, superiori din punct de vedere numeric și al dotării au reușit să-și înfrângă adversarii. Ciocniri sporadice dintre turci și panduri s-au mai înregistrat până în luna august. Mai multe căpetenii ale pandurilor, printre care și Papa Vladimirescu (fratele lui Tudor Vladimirescu) au căzut prizonieri și au fost duși la sud de Dunăre.

Ecourile revoluției lui Tudor în Transilvania și Moldova[modificare | modificare sursă]

Vestea ridicării la luptă a pandurilor a avut un efect imediat în toate teritoriile locuite de români. În oastea revoluționaă s-au înrolat aproximativ 1.500 de „ungureni” sau „dezertori din Transilvania” – militari români transilvăneni din regimentele grănicerești, care desfășuraseră o vie propagandă pentru „crăiuțul Todoraș”.[25]

Deși autoritățile transilvănene au făcut eforturi pentru cenzurarea veștilor din Muntenia, aceste vești nu erau doar transmise dar și comentate la nord de Carpați. Astfel, trei țărani români din comitatul Hunedoara erau judecati pentru instigare și tulburarea liniștii publice, după denunțul unor nobili.

Adam Bedia era acuzat pentru a fi citit în fața consătenilor o hârtie în care era scris: „Se face înștiințare că de cătră răsărit s-a ridicat un crăiuț pe nume Todoraș, întâi cu puțină oaste, dar din zi în zi ea sporește; până acum s-au adunat vreo câteva sute și mii, Dumnezeu o și ajută, că vrea să facă dreptate și acum îi în Țara Românească, isprăvește lucrul cu boierii și, de s-o sfârși lucrul bine acolo până la Paști, o da și într-acocea, că un crăiuț o să vină din jos, ca să se întâmple laolaltă să facă și aicea dreptate”.
Ignat Ungur afirmase că Tudor urma să vină de Sfântul Toader iar
Toma Kiș afirmase „chiar dacă se vor lua armele, topoarele nu le pot lua încât la a 10 sau a 20-a casă să nu rămână unul și cu acela știe el să facă o măciucă mare cu aceea și așa lovește la ureche pe ungur, că îndată moare și-l aruncă la câine”.[26][27]

Ecourile în Moldova a revoluției din 1821 s-au resimțit mai ales pe plan politic și ideologic. Între „vremelnica ocârmuire” din Țara Românească și „vemelnica ocârmuire” din Moldova de după părăsirea tronului țării de către Mihail Șuțu s-au strâns legăturile și s-a evocat posibilitatea ca o parte a trupelor revoluționare să treacă la nord de Milcov pentru a acționa pe aceeași bază ca în Muntenia.[28]

Urmări și concluzii[modificare | modificare sursă]

În primăvara lui 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Poarți domni pământeni. Din aceste delegații au făcut parte printre alții: Ioniță Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei [29] și vornicul Iordache Râșcanu, viitor membru in divanul domnesc al Moldovei. Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza[30] și în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Deși înfrântă prin intervenția armatelor otomane, Revoluția din 1821 a reușit să determine sfârșitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Țări Române. Totodată, revoluția a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind „Partida Națională”.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Florin Constantiniu, În numele acelorași idealuri. De la Simon Bolivar la Tudor Vladimirescu, în Magazin istoric, nr. 4/1981, p. 12-16
  2. ^ Mihai Cioranu, Revoluția lui Tudor Vladimirescu, în N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu, București, 1921, p. 230
  3. ^ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 223
  4. ^ Ștefan Ionescu, Bucureștii în vremea fanarioților, Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 284
  5. ^ F. G. Laurençon, Nouvelles observations sur la Valchie, Paris, 1828, p. 61
  6. ^ William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia, Londra, 1820, p. 155
  7. ^ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 386-387
  8. ^ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 386
  9. ^ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 267
  10. ^ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 91
  11. ^ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, vol. V, p. 21
  12. ^ Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, București, 1971, p. 73
  13. ^ G. Bogdan Duică, Gheorghe Lazăr, București, 1924, p. 95-96
  14. ^ Nicolae Iorga, Istoria armatei roești, vol. II, (De la 1599 până în zilele noastre), București, 1919, p. 205
  15. ^ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, vol. I, p. 208
  16. ^ C. D. Aricescu, Istoria revoluțiunii române de la 1821, Craiova, 1844
  17. ^ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 207-208
  18. ^ D. Bodin, Tudor Valdimirescu în București, București, 1943. p.21
  19. ^ Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, București, 1971, p. 71
  20. ^ Ion I Nistor, Vladimiescu ș Sfânta Alianță, București, 1940, p.12-13
  21. ^ C. D. Aricescu Acte justificative la istoria revoluțiunii roe de la 1821, Craiova, 1874, p.121-122
  22. ^ „Voi chibzui și voi pune în lucrare orice nizam [poruncă] spre încetarea pagubelor și a răutăților și voi îndupleca pe tot norodul [...] a da toată supunerea și ascultarea la stăpânirea țării, întru toate îngrijorătoarele trebuințe, pă cât să va putea, când însă și această stăpânire va avea îngrijire pentru dânsul, a-l feri de orice jaf și nedreptate”. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 397
  23. ^ „Ipsilanti trebuie să treacă Dunărea, cum s-a legat prin proclamațiile sale; altfel, va da pricină turcilor să intre în țară; și românii, ca să scape de robia turcilor și să poată căpăta drepturile lor, vor fi siliți să gonească pe greci din țară”. C. D. Aricescu, Istoria revoluțiunii române de la 1821, Craiova, 1844, p.212-213
  24. ^ Constantiniu 2010, pp. 203–204
  25. ^ Mihai Popescu, Contribuții documentare la istoria revoluției din 1821, București, 1927, p.7
  26. ^ Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, 1891, București
  27. ^ Adam Bedia a fost condamnat la 10 ani de ocnă, două zile pă săptămână urmând să primească numai apă și pâine; Ignat Ungur a fost condamnat la 10 ani de acnă și 1.000 de lovituri de bâtă, câte 25 pe fiecare trimestru; Toma Kiș a fost condamnat la 5 ani de acnă și 500 de lovituri de bâtă.
  28. ^ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 87
  29. ^ o scrisoare a lui Vasile Alecsandri către Ion Ghica
  30. ^ acad. Dan Berindei, prefață la romanul „Răzvrătitul Toderiță” de Theodor Râșcanu

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Dan Berindei, „Revoluția română din 1821”, Editura Academiei Române, 1991
  • Constantiniu, Florin (2010). O istorie sinceră a poporului român (ed. IV). Univers Enciclopedic Gold. ISBN 9786068162164 

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Istoria Romaniloru: Revolutiunea lui Tudor Vladimirescu (dupa documente noue), 1821-1822, Vasilie Alexandrescu Urechiă, 1901
  • Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu: documente externe, Vasile Arimia, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980
  • Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Gheorghe D. Iscru, Editura Albatros, 1982
  • Revoluția română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Gheorghe D. Iscru, Editura Casa de Editură și Librărie "Nicolae Bălcescu,", 1996
  • Tudor Vladimirescu și revoluția din 1821, Andrei Oțetea, Editura Științifică, 1971
  • Tudor Vladimirescu: Mișcarea revoluționară de la 1821 și drama conducătorului ei, Marin Mihalache, Editura Militară, 1971
  • Aspecte militare ale mișcǎrii revoluționare din 1821, Dan Berindei, Traian Mutașcu, Editura militară, 1973
  • Istoria revoluțiunii române de la 1821, C. D. Aricescu, Editura Typographiei Române G. Chițiu și I. Theodorian, 1874
  • Izvoare narative interne privind revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Gheorghe D. Iscru, Editura Scrisul Românesc, 1987
  • 1821 [i.e. O mie opt sute douăzeci și unu]: Tudor Vladimirescu și revoluția din Țara Românească, Mircea T. Radu, Editura Scrisul Românesc, 1978
  • Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) și presa belgiană: studiu și anexe, Nicolae Edroiu, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997

Legături externe[modificare | modificare sursă]