Alexandru Hangerli

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Alexandru Hangerli a fost domn al Moldovei între 7 martie 1807 și 24 iulie 1807.[1][2]

Domnie[modificare | modificare sursă]

În primăvara anului 1807, pe când Moldova era invadată de trupele rusești în veșnica și obsedanta lor luptă cu tot ce era turcesc sau legat de Imperiul Otoman (iar Moldova era desigur), Poarta numește la Iași ca domnitor pe Alexandru Hangerli „un om de încredere”, care nu și-a plătit domnia cu pungi de aur, ci dimpotrivă fusese plătit de turci, pentru a-și duce cu bine misiunea la sfârșit.

Fusese dragoman al Porții, probabil reprezentant al fostului domnitor al Țării Românești, Constantin Hangerli (1797-1799), fiu, frate sau văr al acestuia și fusese trimis ca domn în Moldova într-o perioadă delicată pentru Turcia, într-o situație internațională tulbure, pentru că știindu-l de multă vreme, turcii îl socotiră potrivit pentru noua misiune, capabil și mai ales de încredere. Doar că drept mulțumire, acesta trece după vreo trei luni de partea rușilor, refugiindu-se în Ucraina. Ulterior Hangerli s-a stabilit la Varșovia, unde-și clădise o frumoasă casă din lemn, dar din păcate aceasta fusese distrusă de un incendiu, ocazie cu care a ars și un dicționar greco-turc la care muncise multă vreme. Însă cu răbdare și pasiune s-a apucat să-l refacă, ajungând să-l tipărească în cele din urmă.

Fusese căsătorit cu Smaranda, fiica fostului domn al Moldovei, Grigore Callimachi și a doamnei Elena.

Alexandru Hangerli s-a stabilit în cele din urmă în Germania cu familia, unde fiul acestora s-a naturalizat german, astfel filonul acestui neam de greci pierzându-se .

Primul domn din această familie, a fost însă Constantin Hangerli, fost domn al Țării Românești, numit de turci tot legat de o problemă delicată, turcii având pe atunci mari probleme cu bandele lui Pazvantoglu, care jefuiau pe atunci întreaga regiune a Dunării din Bulgaria și Țara Românească și deși turcii care mai avură asemenea situații, încercară un compromis cu puternicele forțe ale bandițiilor înarmați, momindu-l pe Pasvantoglu cu onoarea de pașă de Vidin iar pe oamenii săi cu iertarea și încorporarea în armata otomană, dar fără succes, că astfel acesta devenind și mai puternic și mai agresiv și ajungând să amenințe atât Bucureștiul, cât și Istanbulul.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925
  2. ^ http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_12/untitl3.htm

Bibliografie[modificare | modificare sursă]