Bătălia pentru Normandia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia pentru Normandia Parte din luptelor celui de-al doilea război mondial Debarcarea primilor militari americani pe plaja Omaha. Fotografie de Robert F. Sargent. Dată 6 iunie – 25 august (sau 19 august) 1944 Locaţie Normandia, Franţa Rezultat Victorie decisivă a Aliaţilor occidentali Combatanţi Statele Unite Regatul Unit Canada Franţa Liberă Polonia Germania Nazistă Comandanţi Dwight Eisenhower ( Comandant Suprem Aliat) Bernard Montgomery (armata terestră) Bertram Ramsay (marină) Trafford Leigh-Mallory (aviaţie) Omar Bradley (Armata I americană) Miles Dempsey (Armata a II-a americană) Harry Crerar (Armata I canadiană) Gerd von Rundstedt (OB WEST) Erwin Rommel (Heeresgruppe B) Friedrich Dollmann (7.Armee Oberkommando) Forţe militare 1.452.000 (până pe 25 iulie)[1] 380.000 (până pe 25 iulie)[2] Pierderi Statele Unite: 29.000 morţi. 106.000 răniţi şi dispăruţi; Regatul Unit: 11.000 morţi. 54.000 răniţi şi dispăruţi; Canada: 5.000 morţi; 13.000 răniţi şi dispăruţi; Franţa: 12.200 civili morţi şi dispăruţi. 23.019 morţi; 67.060 răniţi; 198.616 dispăruţi şi răniţi[3]

Bătălia pentru Normandia Neptun – Debarcarea paraşutiştilor americani – Tonga – Podul Pegasus – Albany – Boston – Chicago – Detroit – Elmira – Sword – Juno – Gold – Omaha – Utah – Pointe du Hoc – Conacul Brécourt – La Caine – Carentan – Villers-Bocage – Cherbourg – Epsom – Goodwood – Atlantic – Spring – Cobra– Bluecoat – Lüttich – Totalise – Tractable – Falaise – Brest – Paris

Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte a celui de-al doilea război mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operaţiunea Overlord şi s-a desfăşurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliaţii au traversat Sena, sau, după alţi autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operaţiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldaţi, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza iniţială a Operaţiunii Overlord a purtat numele de cod Operaţiunea Neptune. În faza iniţială a invaziei, aliaţii au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie.

Primele forţe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit şi Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forţe substanţiale ale Franţei Libere şi Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Norvegia.^[4]

Invazia din Normandia a început cu acţiunile aeropurtate ale trupelor de paraşutişti şi ale infanteriei transportate cu planoare şi cu atacuri masive ale aviaţiei, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineaţa zilei de 6 iunie a fost declanşată acţiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forţele destinate acţiunii au început deplasarea în Ziua Z din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod şi mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acţiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise şi la eliberarea Parisului la sfârşitul luni august 1944.

Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spaţiilor ne va .... permite o pierdere de teritoriu ... fără ca şansele de supravieţuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu e acelaşi lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici ... vor urma consecinţe de proporţii uriaşe în foarte scurt timp”. ^[5]

Cuprins 1 Preparativele aliate 1.1 Diversiunea 1.2 Echipamente speciale 1.3 Repetiţii şi măsuri de securitate 2 Planul aliat al invaziei 2.1 Sectorul britanic (Armata a II-a) 2.2 Sectorul american (Armata I) 2.3 Preparativele navale 2.4 Nume de cod 3 Pregătirile şi defensiva germană 3.1 Zidul Atlanticului 3.1.1 Zonele divizionare 3.1.2 Zonele divizionare adiacente 3.2 Rezervele de blindate 3.2.1 Rezerva Grupului de armate B 3.2.2 Rezerva OKW 4 Debarcările 4.1 Prognoza meteorologică 4.2 Rezistenţa Franceză 4.3 Operaţiunile aeropurtate 4.3.1 Operaţiunile aeropurtate britanice 4.3.2 Operaţiunile aeropurtate americane 4.4 Plaja Sword 4.5 Plaja Juno 4.6 Plaja Gold 4.7 Plaja Omaha 4.8 Pointe du Hoc 4.9 Plaja Utah 5 Perioada imediată după debarcări 5.1 Cherbourg 5.2 Caen 5.3 Străpungerea liniilor germane prin atacuri declanşate de pe capetele de pod din Normandia 5.4 Punga de la Falaise 6 Tabel cronologic 7 Consideraţii politice 8 Sfârşitul campaniei 9 Evaluare bătăliei 9.1 Logistica, spionajul, moralul şi puterea aeriană a Aliaţilor 9.1.1 Conducerea germană 9.1.2 Conducerea aliată 9.2 Normandia şi Frontul de răsărit 10 Memoriale de război şi turism 11 Bibliografie 12 Legături externe 13 Bibliografie suplimentară

[modifică] Preparativele aliate

Antrenamente pentru invazie pe o plajă din Anglia.

Antrenamente cu muniţie de război în Anglia.

Eisenhower stând de vorbă cu locotenentul Wallace C. Strobel şi cu paraşutiştii plutonului E din Regimentul al 502-lea, Divizia a 101-a aeropurtată, în dimineaţa zilei de 5 iunie 1944.

După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roşie a suportat greul luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european. Într-o declaraţie comună cu Stalin, preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill au anunţat că s-a ajuns la un „consens deplin” în ceea ce priveşte nevoia urgentă de creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Churchill i-a informat în mod neoficial pe sovietici printr-un memorandum înmânat lui Viaceslav Molotov că resursele necesare pentru invazie sunt insuficiente pentru declanşarea unei operaţiuni de amploare în cursul anului 1942. ^[6] Anunţul a avut efect, Hitler ordonând începerea de pregătiri pentru fortificarea coastei vestice a Atlanticului, în vederea respingerii unei invazii aliate.

Liderii britanici, în frunte cu premierul Churchill, doreau să evite atacurile frontale specifice primului război mondial, care provocaseră uriaşe pierderi umane. În schimb, Churchill şi şefii militarei britanici sprijineau atacurile comandourilor Direcţiei Operaţiunilor Speciale şi ale acţiunile mişcărilor naţionale de rezistenţă, în timp ce principalul efort de război al Aliaţilor occidentali ar fi trebuit să fie făcut în Marea Mediterană şi Italia, (care era considerat aliatul slab al Axei), ţintind Austria şi, mai departe, centrul Germaniei. O asemenea abordare a problemei oferea avantajul creării unei bariere, care ar fi limitat înaintarea sovietică în Europa. În schimb, americanii considerau că o abordare mult mai pragmatică era un atac pe calea cea mai scurtă dintre Germania şi principalele baze aliate din Regatul Unit. Americanii şi-au sprijinit cu foarte mare hotărâre punctul de vedere şi au lăsat foarte clar să se înţeleagă că soluţia debarcării pe coasta Atlanticului este singura pe care o vor spirjini. Până în 1944, au mai existat două porpuneri de acţiune, „Operaţiunea Sledgehammer (Barosul)” în 1942 şi „Operaţiunea Roundup (Atacul prin surprindere)” în 1943. Ultimul plan a fost adoptat şi dezvoltat sub numele de „Overlord (Suzeranul)”, dar declanşarea lui a fost amânată până în 1944.

Procesul de planificare a fost început în primele zile ale lunii martie 1943 de către „Şeful Statului Major al Comandantului Suprem Aliat” (COSSAC), generalul locotenent Frederick E. Morgan, secondat de adjunctul său american, generalul maior Ray Barker. Planul a fost adoptat şi adus la zi în ianuarie 1944 de „Cartierele Generale ale Forţelor Expediţionare Aliate” (SHAEF), conduse de generalul Dwight D. Eisenhower.

Raza mică de acţiune a avioanelor de vânătoare britanice, care acţionau de pe aerodrumurile din insulă, limitau foarte mult locaţiile posibile de debarcare amfibie. Mai mult, din punct de vedere geografic, numărul locaţiilor era redus la doar două: Pas de Calais şi coasta Normandiei. În vreme ce Pas de Calais asigura cea mai scurtă rută din Anglia până pe continentul european,[1], cele mai vaste şi joase plaje, ^[7][8] şi de asemenea cea mai scurtă cale terestră către Germania, era în schimb puternic fortificată şi apărată. Ca urmare, Aliaţii au ales Normandia ca zonă de declanşare a invaziei.

În parte datorită lecţiilor învăţate după raidul de la Dieppe de pe 19 august 1942, Aliaţii au decis să nu atace direct porturile franceze în primele faze ale debarcărilor. Debarcările masive pe un front foarte larg în Normandia ar fi permis ameninţarea simultană a mai multor porturi, în principal a Cherbourgului şi a a altora, aflate mai la vest, în Bretania, iar în scurtă vreme ar fi creat condiţiile necesare pentru au atac de amploare spre Paris şi mai departe spre graniţele Germaniei. Normandia avea o zonă de coastă mai slab fortificată şi în acelaşi timp era un punct strategic neşteptat de debarcare. Atacul executat în această zonă ar fi asigurat crearea confuziei şi debandadei în rândul forţelor germane. În noiembrie 1943,[2] generalul Eisenhower a fost numit Comandant Suprem al Forţei Expediţionare Aliate din Europa Occidentală. În ianuarie 1944, generalul britanic Bernard Montgomery a fost numit în funcţia de comandant al Grupului de Armate al 21-lea, care avea în subordine toate forţele terestre, şi a fost însărcinat cu dezvoltarea planului de invazie. ^[9]

În momentul numirii lui Mongomery la comandă, planul COSSAC propunea o debarcare amfibie a trei divizii şi transportarea pe calea aerului a două brigăzi. Montgomery a crescut rapid proporţiile planului iniţial de atac la cinci divizii debarcate prin acţiuni amfibii şi a trei divizii pe calea aerului, ceea ce a dus la cuprinderea în planurile debarcării şi a acţiunii de pe plaja Utah. (Mongomery ceruse la început atacul a patru divizii aeropurtate, dar capacitatea de transport limitată a făcut ca atacul să fie dat de numai trei divizii). În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene şi una poloneză sub comandă britanică şi 21 de divizii americane, plus o divizie franceză, în total 1.400.000 de soldaţi. Pe 7 aprilie şi 15 mai, Montgomery şi-a prezentat strategia de invazie la şcoala Sf. Paul din Londra. Mongomery prevedea o luptă de 90 de zile, în care timp aliaţii ar fi trebuit să atingă Sena, cu două flancuri care ar fi pivotat în jurul Caenului, cel britanic rotindu-se spre stânga, iar cel american spre dreapta.

La acţiunea amfibie aveau să participe cam 6.900 de vase, puse sub comanda amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat nemijlocit la debarcările din Africa de nord şi din Italia). Dintre acestea, peste 4.100 erau vase de desant. Pentru acoperirea aeriană a operaţiunii fusese constituită o forţă aeriană formată din 12.000 de aparate de zbor, aflată sub comanda mareşalului aerului Trafford Leigh-Mallory. Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a debarcări, transportul paraşutiştilor în peste 1.000 de misiuni, lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni.

Obiectivul primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă oraşele Caen şi Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul său cu ape adânci. Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă apărarea germană şi să elibereze Bretania şi porturile de aici, plus o înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestul Parisului, de la Le Havre, prin Le Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliaţii să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud şi Sena la nord-est.

[modifică] Diversiunea

În lunile care au precedat invazia, Aliaţii au pus la punct o amplă acţiune de diversiune, „Operaţiunea Bodyguard”, concepută să-i convingă pe germani că zonele de debarcare sunt altele decât Normandia, ci mai degrabă Peninsula Balcanică, sau sudul Franţei. În săptămânile care au precedat invazia, pentru a-i convinge pe germani că principala zonă de invazie va fi Pas de Calais şi că o a doua zonă de invazie va fi Norvegia, Aliaţii au conceput un alt plan de diversiune, „Operaţiunea Fortitude”. Operaţiunea Fortitude Nord trebuia să-i convigă pe germani că Aliaţii aveau să debarce în Norvegia, iar Operaţiunea Fortitude Sud trebuia să-i convingă pe germani că atacul principal avea să fie dat în Pas de Calais. Obiectivul acestei operaţiuni de diversiune era acela de a bloca forţele germane departe de Normandia.

A fost creată o armată-fantomă – Grupul I de armate SUA („FUSAG”), localizată în sud-estul Angliei, pusă sub comanda generalilor Lesley J. McNair şi George S. Patton. Germanii au fost convinşi de existenţa acestei armate-fantomă cu ajutorul agenţilor dubli şi a traficului radio fals. Germanii aveau o reţea vastă de spioni care lucrau în Anglia. Din fericire pentru Aliaţi, toţi aceşti spioni fuseseră capturaţi. Spionii putuseră să opteze pentru cooperarea cu Aliaţii sau pedeapsa capitală. Cei mai mulţi au ales să coopereze şi astfel serviciile naziste de spionaj primeau rapoarte despre existenţa FUSAG şi preparativele aliate de debarcare în regiunea Pas de Calais. Pentru a adânci diversiunea, au fost create „tabere” din placaj, populate cu „autovehicule” şi „blindate” gonflabile, plasate în regiunile din apropierea porturilor din estul Angliei. Avioanele de recunoaştere germane au putut fotografia în voie aceste „concentrări de trupe”. În acelaşi timp, cele mai multe bombardamente navale aliate s-au concentrat în zona Pas de Calais, nu în regiunea Normandiei. La toate acestea s-a adăugat valul de mesaje radio din regiunea învecinată Pas de Calaisului, menită să-i inducă şi mai mult în eroare pe germani.

În sprijinul Operaţiunii Fortitude Nord, a fost concepută Operaţiunea Skye – o amplă activitate radio în nordul Scoţiei, menită să inducă analiştilor germani convingerea că se organizează o a doua debarcare în Norvegia. Pentru a face faţă acestei ameninţări trucate, germanii au păstrat în Norvegia numeroase trupe, care ar fi putut altfel fi folosite în Normandia.

Ultima parte a planului de diversiune a avut loc în noaptea de dinaintea invaziei: au fost lansate mai multe „regimente de paraşutişti” asupra oraşelor Le Havre şi Isigny, în fapt o armată formată din manechine îmbrăcate în uniforme militare. Aceste manechine i-a făcut pe germani să creadă că a fost lansată o nouă acţiune aeropurtată. Aceasta a blocat trupele necesare întăririi defensivei din Normandia într-o zonă depărtată de plajele pe care avea loc debarcarea reală. În aceiaşi noapte, două escadrile RAF au creat iluzia unui uriaş convoi naval care ar fi navigat spre Cap d'Antifer (15 mile maritime nord de Le Havre). Această acţiune a fost realizată prin lansarea precisă a unor fâşii metalice fine. Mulţimea de fâşii metalice lăsau să se vadă pe radarele germane un semnal care putea fi interpretat de operatori ca o flotă formată din nave mici care remorcau baloane de baraj. ^[10]

[modifică] Echipamente speciale

Unele dintre cele mai neobişnuite pregărtiri ale aliaţilor au inclus vehiculele armate special adaptate pentru asaltul amfibiu. Dezvoltate sub conducerea generalului maior Percy Hobart (cumnatul lui Montgomery), aceste vehicule (poreclite drăciile lui Hobart) includeau tancuri amfibii Duplex Drive Sherman, „crocodili” Churchill, blindate aruncătoare de flăcări, de distrugere a câmpurilor minate, tancuri-pod sau tancuri-cu-drum-bandă, destinate în special primelor ore ale debarcării. Aceste tancuri se puteau transforma rapid în blindate obişnuite, după demontarea dispozitivelor speciale. De asemenea, au mai fost concepute tancuri purtătoare de mortiere de calibru mare, pentru distrugerea cazematelor. Aceste vehicule au fost testate pe plajele din Yorkshire, Anglia. Cele mai multe „drăcii” au fost deservite de echipaje din Divizia a 79-a blindate, fiind detaşate pe lângă diferitele unităţi de desantare.

Inginerii militari au conceput două porturi prefabricate „Mulberry”, vitale pentru asigurarea aprovizionării Aliaţilor în primele săptămâni ale bătăliei, până la cucerirea unor porturi cu ape suficient de adânci. Pentru asigurarea combustibulului forţelor de invazie s-a conceput operaţiunea PLUTO (Pipe Line Under The Ocean – Petroduct sub ocean), o serie de conducte submarine prin care să fie pompat combustibil din Regatul Unit până pe plajele invaziei.

[modifică] Repetiţii şi măsuri de securitate

Forţele aliate şi-au repetat rolurile desemnate pentru Ziua Z timp de mai multe luni înainte de declanşarea invaziei. Pe 28 aprilie 1944, la Devon, pe coasta sudică a Angliei, 749 de infanterişti şi marinari americani au fost ucişi de un vas torpilor german, care i-a surprins pe aliaţi în timpul unui astfel de exerciţiu.

Eficienţa operaţiunilor de diversiune a fost crescută de embargoul informaţional din Regatul Unit. Călătoriile din şi spre Statul Liber Irlandez au fost interzise, iar pătrunderea în regiunea de coastă a fost restricţionată. Ambasadele şi consulatele germane din ţările neutre au fost bombardate cu tot felul de informaţii greşite, sperându-se ca eventualele informaţii adevărate să treacă neobservate în valul de dezinformări.

În săptămânile de dinainte de invazie, serviciile de spionaj au constatat cu surpindere că în ziarul britanic Daily Telegraph, pe pagina de cuvinte încrucişate, au apărut numeroase cuvinte care erau nume de cod care aveau legătură cu debarcarea. Dacă la început MI-5 (serviciul de securitate) a crezut că este vorba de simple coincidenţe, când a apărut şi cuvântul mulberry au intrat în alertă. Creatorul careurilor, un profesor, a fost supus unui interogatoriu. Profesorul s-a dovedit nevinovat.

Până în Ziua Z s-au produs mai multe scurgeri de informaţii. La un moment dat, germanii au obţinut documente conţinând referinţe la Operaţiunea Overlord, dar detaliile erau insuficiente.^[11] O altă scurgere a apărut în momentul în care generalul Charles de Gaulle, în timpul mesajului radio de după Ziua Z, a afirmat că debarcarea din Normandia este adevărata invazie. Această afirmaţie ar fi putut ruina întreaga operaţiune Fortitudine. Din fericire, germanii nu l-au crezut pe de Gaulle şi au aşteptat prea mult să acţioneze în Normandia împotriva Aliaţilor.

[modifică] Planul aliat al invaziei

De la est la vest, trupele aliate erau dispuse astfel:

[modifică] Sectorul britanic (Armata a II-a)

• Divizia a 6-a aeropurtată trebuia transportată cu avioanele de paraşutişti şi planoare la est de râul Orne, pentru a proteja flancul stâng.
• Brigada 1 servicii speciale (Comandourile 3, 4, şi 45) trebuia să debarce la Ouistreham în sectorul Queen Red (extrema stângă). În cadrul acestei brigăzi, luptau şi două subunităţi franceze.
• Corpul I britanic, divizia a 3-a de infanterie şi brigada a 27-a de blindate trebuiau să debarce pe plaja Sword, de la Ouistreham la Lion-sur-Mer.
• Comandoul nr. 41, parte a Brigăzii a 4-a servicii speciale, trebuia să debarce pe extrema dreaptă a plajei Sword.
• Divizia a 3-a infanterie canadiană, brigada a 2-a blindată canadiană şi comandoul nr. 48 trebuiau să debarce pe plaja Juno, de la Saint-Aubin-sur-Mer la Courseulles-sur-Mer.
• Comandoul nr. 46, parte a Brigăzii a 4-a servicii speciale, trebuia să debarce pe plaja Juno pentru a escalada dealurile de pe partea stângă a estuarului râului Orne, unde trebuia distrusă o baterie. Bateria s-a dovedit neînsemnată în timpul luptei, iar comandoul a fost păstrat în rezervă pentru Ziua Z+1.
• Corpul al 30-lea britanic, divizia a 50-a infanterie şi brigada a 8-a de blindate trebuiau să debarce pe plaja Gold, de la Courseulles la Arromanches.
• Comandoul nr. 47, parte a Brigăzii a 4-a servicii speciale, trebuia să debarce pe flancul vestic al Plajei Gold.
• Divizia a 79 de blindate, dotată cu vehicule speciale, ("drăciile lui Hobart") pentru deminare, pentru salvare şi pentru asalt a fost distribuită de-a lungul plajelor anglo-canadiene.

[modifică] Sectorul american (Armata I)

• Corpul al 5-lea american, divizia I de infanterie şi divizia a 29-a de infanterie, trebuiau să debarce pe plaja Omaha, de la Sainte-Honorine-des-Pertes până la Vierville-sur-Mer.
• Batalioanele al 2-lea şi al 5-lea de trupe de asalt trebuiau să debarce la Pointe du Hoc; batalionul al 5-lea a fost abătut spre plaja Omaha.
• Corpul al 7-lea, divizia a 4-a şi regimentul al 359-lea al diviziei a 90-a trebuiau să debarce pe plaja Utah, în regiunile localităţilor Pouppeville şi La Madeleine.
• Divizia a 101-a aeropurtată trebuia paraşutată în zona localităţii Vierville în sprijinul debarcărilor de pe plaja Utah.
• Divizia a 82-a aeropurtată trebuia paraşutată în regiunea localităţii Sainte-Mère-Église, pentru a proteja flancul drept. Planul original prevedea paraşutarea mai spre vest, în centrul Peninsulei Cotentin, cu scopul protejării forţelor debarcate pe plaje şi asigurării interzicerii deplasării întăririlor germane spre zonele de debarcare. Planurile au fost schimbate mai târziu, zona de paraşutare fiind mult mai aproape de zonele de debarcare, datorita descoperirii prezenţei diviziei a 91-a de infanterie germană în zonă.

[modifică] Preparativele navale

Flota de invazie a fost concepută ca fiind formată din 8 categorii diferite de nave. 6.938 de vase erau împărţite în 1.213 vase de război, 4.125 vase de transport (vase de debarcare) şi 1.600 vase de sprijin, dintre care unele erau vase comerciale neînarmate.

Comanda supremă a Forţei Navale Expediţionare Aliate era asigurată de amiralul Bertram Ramsay. Forţa navală a fost împărţită în două flote separate: cea vestică, sub comanda contraamiralului Alan G Kirk şi cea estică, sub comanda contraamiralului Philip Vian.

Navele de război asigurau protecţia transporturilor împotriva atacurilor navelor de suprafaţă, submarinelor şi aviaţiei inamice şi asigurau sprijinul trupelor prin bombardamente navale imediat înainte şi în timpul debarcării.

[modifică] Nume de cod

Aliaţii au folosit o multitudine de nume de cod pentru diferitele operaţiuni ale invaziei. Overlord era numele destinat concentrării de trupe pe continent. Prima fază, de stabilire a unui cap de pod sigur, a fost codificat Neptune. După cum se poate afla din documentele expuse la Muzeul Zilei Z:[3]:

„Forţele armate au folosit nume de cod pentru a se referi la operaţiunile militare. Operaţiunea Overlord a fost numele de cod pentru invazia în Europa de nord-vest. Faza de asalt a Operaţiunii Overlord a fost cunoscută ca Operaţiunea Neptun... Operaţiunea Neptun a început în Ziua Z (6 iunie 1944) şi s-a încheiat pe 30 iunie 1944. Până în acest moment, aliaţii au stabilit un punct de sprijin puternic în Normandia. Operaţiunea Overlord a fost începută în Ziua Z şi a continuat până când forţele aliate au traversat râul Sena pe 19 august 1944”.

[modifică] Pregătirile şi defensiva germană

[modifică] Zidul Atlanticului

De-a lungul anilor 1942 şi 1943, germanii considerau invazia aliată în vestul Europei ca pe o posibilitate îndepărtată. Pregătirile pentru contracararea invaziei au fost limitate la construirea de către Organizaţia Todt a unui număr de fortificaţii impresionante, care să protejeze porturile importante.

La sfârşitul anului 1943, concentrarea de forţe aliate din Anglia l-a făcut pe feldmareşalul Gerd von Rundstedt, comandantul suprem german din vest, să ceară întăriri. În afară de unităţi noi, felmareşalul a primit şi un nou subordonat, feldmareşalul Erwin Rommel. Rommel avea intenţia la început să intreprindă un simplu tur de inspecţie de-a lungul Zidului Atlanticului. După ce şi-a prezentat raportul lui Hitler, Rommel a cerut şi a primit comanda apărării nordului Franţei, Belgiei şi Olandei. Pentru acest scop a fost organizat Grupul de Armate B în februarie 1944. Forţele germane din sudul Franţei au fost redenumite Grupul de Armate G şi au fost puse sub comanda generalului Johannes Blaskowitz.

Rommel şi-a dat seama că, în afara valorii lor propagandistice, fortificaţiile Zidului Atlanticului nu acopereau decât porturile. Plajele dintre ele erau slab sau de loc apărate, iar Aliaţii puteau debarca practic oriunde, după care puteau cuceri porturile prin atacuri declanşate din interiorul continentului. El a refăcut şi îmbunăţit toate lucrările de apărare de pe coasta Atlanticului şi din zona imediat adiacentă. Au fost plasaţi „arici” metalici în zona imediat din preajma ţărmului, care să împiedice debarcările chiar şi în condiţiile mareelor înalte, au fost construite buncăre şi cazemate din beton, zonele joase au fost inundate şi plantate cu capcane şi ţepuşe poreclite Rommelspargel (sparanghelul lui Rommel), menite să împiedice aterizările avioanelor sau paraşutiştilor.

Aceste lucrări nu au fost terminate, în special în sectorul de maximă importanţă din Normandia, în parte datorită bombardamentelor asupra sistemului de căi ferate din Franţa, (care au împiedicat astfel buna aprovizionare a şantierelor), dar şi datorită convingerii nutrite de majoritatea generalilor germani, conform căreia debarcarea principală avea să aibă loc în Pas de Calais, convingere întărită şi de măsurile de diversiune concepute la Londra.

Cu toate acestea, germanii au fortificat puternic plajele, ca parte a pregătirilor de apărare de-a lungul Zidului Atlanticului, (inclusiv cu turele de tanc îngropate, garduri multiple de sârmă ghimpată şi câmpuri minate), plecând de la premisa că orice debarcare viitoare va fi declanşată doar în timpul mareelor înalte (pe când planificatorii aliaţi au pregătit o debarcare în timpul mareei joase). Sectorul care avea să fie atacat de aliaţi era apărat de patru divizii, dintre care diviziile a 352-a şi a 91-a, care erau considerate cele mai slabe. Printre militarii care apărau Zidul Atlanticului se aflau germani care nu fuseseră consideraţi apţi din motive medicale pentru frontul de răsărit, soldaţi de diferite naţionalităţi ale Europei ocupate, precum polonezii, până şi foşti prizonieri de război sovietici, care aleseseră să lupte alături de nazişti decât să îndure condiţiile inumane din lagăre.

[modifică] Zonele divizionare

• Divizia a 716-a de infanterie (statică) apăra extrema estică a zonelor de debarcare, care erau obiectivele britanicilor şi ale canadienilor.
• Divizia a 352-a de infanterie apăra sectorul Bayeux – Carentan, inclusiv plaja Omaha. Spre deosebire de restul diviziilor de pe Zid, aceasta era formată din soldaţi bine instruiţi, în rândul lor aflându-se veterani ai frontului de răsărit. Această divizie fusese formată în noiembrie 1943, în rândul ei fiind încadraţi supravieţuitorii Diviziei a 321-a, care fusese decimată de sovietici în acelaşi an. Această divizie executa un exerciţiu de respingere a unei invazii în chiar ziua debarcării.
• Divizia a 91-a de infanterie aeropurtată. Acesta era o divizie obişnuită de infanterie, instruită şi echipată pentru a fi transportată pe calea aerului (artilerie transportabilă pe calea aerului, puţin armament greu de sprijin), care fusese localizată în interiorul peninsulei Cotentin, inclusiv în zonele de paraşutare a americanilor.
• Divizia a 709-a de infanterie (statică), care apăra coasta estică şi nordică (inclusiv Cherbourgul) a Peninsulei Cotentin, zonă în care se afla plaja Utah.

[modifică] Zonele divizionare adiacente

Alte divizii ocupau zone din preajma perimetrelor de debarcare:

• Divizia a 243-a de infanterie (statică), apăra costa vestică a peninsulei Cotentin.
• Divizia a 711-a de infanterie (statică), apăra partea vestivă a Pays de Caux.
• Brigada a 30-a mobilă, formată din batalioane de soldaţi pe biciclete.

[modifică] Rezervele de blindate

Măsurile defensive concepute de Rommel erau zădărnicite de disputele cu privire la folosirea blindatelor. Mareşalul von Rundstedt se afla la comanda nominală a cartierului general al Panzergruppe West, aflat sub comanda directă a generalului Leo Geyr von Schweppenburg (cunoscut ca von Geyr). Acest grup a fost redenumit Armata a 5-a Panzer, iar între von Rundstedt şi von Geyr a izbucnit un conflict în ceea ce privea dispunerea în teren şi utilizarea diviziilor de blindate în timpul luptelor.

Rommel a apreciat corect că Aliaţii vor încerca să câştige rapid superioritatea aeriană şi că vor putea fi capabili să stânjenească mişcările la sol ale germanilor. El a propus din acest motiv evident ca formaţiile de blindate să fie plasate cât mai aproape de zonele de invazie. După cum se exprimase Rommel, era de dorit să ai o divizie de tancuri care să facă faţă invaziei în prima zi, decât trei divizii de tancuri care să atace în zilele următoare, după ce Aliaţii şi-ar fi stabilit capete de pod puternice. Von Geyr aducea ca argument doctrina standard a formaţiunilor Panzer, conform căreia tancurile trebuiau concentrate în poziţiile centrale (Paris şi Rouen), de unde să fie deplasate în masă împotriva principalelor capete de pod care vor fi identificate între timp.

Această dispută a fost prezentată lui Hitler pentru arbitrare. El a impus un compromis nefuncţional. Numai trei divizii de tancuri au fost trecute sub comanda directă a lui Rommel, prea puţine pentru a acoperi toate sectoarele ameninţate. Restul au fost lăsate sub comanda nominală a lui Von Geyr şi au fost transformate în „Rezerva OKW". Numai trei dintre diviziile rezervei au fost deplasate corespunzător pentru a fi folosite în timpul unei invazii în nordul Franţei, restul de patru au fost dispersate în sudul Franţei şi în Olanda. Hitler a păstrat pentru sine autoritatea de a muta diviziile rezervei OKW sau de a le ordona acţiuni ofensive. Pe 6 iunie, numeroase unităţi de tancuri au rămas nemişcate, pentru că Hitler nu le permisese comandanţilor din teren să aibă iniţiativa unei acţiuni imediate, iar apropiaţii Führerului au refuzat să-l trezească atunci când s-a aflat de declanşarea invaziei.

[modifică] Rezerva Grupului de armate B

Divizia a 21-a Panzer a fost desfăşurată lângă Caen ca forţă mobilă de lovire, parte a rezervei Grupului de armate B. Celelalte două divizii de blindate aflate sub comanda lui Rommel au fost desfăsurate lângă Pas de Calais, în conformitate cu planurile germane de contraatac în caz de invazie. Nici una dintre aceste divizii nu a fost mutată de la Pas de Calais pentru următoarele două săptămâni de după debarcarea aliată.

[modifică] Rezerva OKW

Restul diviziilor mecanizate capabile să intervină în Normandia se aflau sub comanda Cariterului General al Froţelor Armate (OKW) şi fuseseră refuzate lui Rommel:

Patru divizii de tancuri au fost desfăşurate în Normandia în primele şapte zile de la începerea invaziei:

• Divizia a 12-a Panzer Hitlerjugend, era staţionată în sud-est. Ofiţerii şi subofiţerii acestei divizii erau veterani cu o bună pregătire de luptă (dar erau în număr insuficient, mai puţin de jumate din numărul regulamentar^[12]), dar cei mai multi soldaţi fuseseră recrutaţi direct din rândul organizaţiei Tineretului Hitlerist, dintre membrii care împliniseră 17 ani în 1943. Tanchiştii acestei divizii aveau să câştige o reputaţie de luptători fanatici şi cruzi în luptele care aveau să urmeze.
• Divizia Panzer-Lehr aflată la sud-vest. Aceasta era o unitate de elită, formată la început dintr-un amestec de subunităţi din diferite şcoli de instruire. Divizia nu numai că era formată din personal cu o pregătire excepţională, dar era dotată cu numeroase blindate din cele mai performante tipuri.
• Divizia I Leibstandarte SS Adolf Hitler se refăcea în Belgia şi Olanda după ce fusese decimată pe frontul de est.
• Divizia a 17-a Panzergrenadier Götz von Berlichingen, cu baza la Thouars, era dotată cu tunuri de asalt, nu cu tancuri. Nu dispunea de alte mijloace de transport decât vehiculele blindate purtătoare de tunuri. A fost prima unitate care a contraatacat masiv la Carentan împotriva americanilor aflaţi în înaintare, pe 13 iunie.

Alte trei divizii, care erau în refacere la Montauban – Divizia a 2-a SS Das Reich, Divizia a 9-a SS Panzer Hohenstaufen şi Divizia a 10-a SS Panzer Frundsberg (ultimele două transferate de pe frontul răsăritean pe 6 iunie) - au intrat în luptă în a 21-a zi după debarcare.

Divizia a 9-a Panzer a intrat în acţiune după ce americanii au început să înainteze de la capetele de pod de pe plajă. Alte două divizii blindate care se aflau în vest pe 6 iunie (Divizia a 11-a Panzer şi a 19-a Panzer) nu au intrat în luptă în Normandia.

[modifică] Debarcările

Chiar mai înainte de declanşarea invaziei, generalul Eisenhower a transmis un mesaj istoric tuturor soldaţilor Forţei Expediţionare Aliate. Se spunea printre altele:

„Sunteţi gata să vă angajaţi într-o mare cruciadă, pentru care ne-am străduit toate aceste multe luni”.^[13]

[modifică] Prognoza meteorologică

Factorul final care a determinat data declanşării debarcării a fost prognoza meteorologică. În această fază a luptelor, submarinele germane fuseseră practic alungate din Atlantic,^[7] iar staţia lor meteorologică din Groenlanda fusese închisă. Aliaţii aveau un avantaj major în cunoaşterea condiţiilor meteo din Atlantic, ceea ce s-a dovedit decisiv.

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a debarcării, era nevoie atât de lună plină cât şi de maree puternică, ceea ce limita perioada propice de atac la numai câteva zile în fiecare lună. Eisenhower a ales ziua de 5 iunie ca dată probabilă de declanşare a atacului. Vremea fusese bună de-a lungul celei mai mari părţi a lunii mai, dar se deteriorase rapid la începutul lunii iunie. Pe 4 iunie, condiţiile meteo erau clar nepotrivite pentru debarcare: vântul şi valurile înalte făceau imposibilă lansarea vaselor de debarcare, iar plafonul jos al norilor împiedica aviatorii să-şi identifice ţintele. Convoaiele de trupe, care se aflau deja în marş, au fost obligate să se retragă la adăpost în golfurile şi porturile de pe coasta de sud a Angliei.

Părea că este posibil ca întreaga acţiune să fie anulată, iar trupele reîntoarse în taberele lor (o uriaşă încurcătură, cauzată de unităţile din al doilea val de invazie, care se îndreptau spre porturile de îmbarcare). Următoarea perioadă cu lună plină avea să fie peste aproape o lună. Pe data de 5 iunie a fost convocată o şedinţă la cartierul general al lui Eisenhower, în timpul căreia meteorologul-şef căpitanul J.M. Stagg a declarat că pentru ziua de 6 iunie se prevede o scurtă perioadă de îmbunătăţire a vremii. Bernard Montgomery şi Şeful Statului Major Aliat, generalul Walter Bedell Smith, doreau să se declanşeze invazia. Amiralul Ramsay era favorabil la limită. Bazându-se pe prognoza meteorologului său, Eisenhower a ordonat declanşarea invaziei.

Pe de altă parte, germanii au considerat că, datorită condiţiilor proaste, nu se poate desfăşura nicio debarcare pentru o lungă perioadă de timp. Unele unităţi au încetat regimul de alarmă şi mulţi ofiţeri superiori şi generali au plecat de la posturile de comandă. Rommel, de exemplu, şi-a luat câteva zile de permisie şi a plecat să-şi viziteze familia, iar zeci de comandanţi de divizii, regimente şi batalioane nu se aflau la posturi, ci îşi petreceau timpul la o serie de jocuri de război.

[modifică] Rezistenţa Franceză

Diferitele facţiuni ale Rezistenţei Franceze (cunoscută şi ca Maquis) au fost incluse în planurile Operaţiunii Overlord. Prin intermediul Statului major de al Rezistenţei de la Londra (EMFFI), care controla, cel puţin teoretic, toate grupurile de rezistenţă, Direcţia de Operaţiuni Speciale a organizat o campanie masivă de sabotaje: atacarea liniilor de cale ferată, a transporturilor pe şosele, a liniilor telefonice sau a posturilor de transformare. Membrii rezistenţei au fost anunţaţi să intre în acţiune prin intermediul „mesajelor personale” transmise de BBC în timpul emisiunilor în limba franceză. Multe dintre aceste mesaje erau fără niciun sens şi erau folosite pentru camuflarea mesajelor care aveau o adevărată semnificaţie. În valul de mesaje aparent fără niciun înţeles emise în timpul emisiunii BBC de la ora 21:00 pe 5 iunie, au existat şi instrucţiuni codificate precum Les carottes sont cuites (Morcovii sunt gătiţi) şi Les dés sont jetés (Zarurile au fost aruncate).^[14] Există o pereche faimoasă de mesaje care sunt considerate în mod greşit ca fiind o chemare generală la arme a Rezistenţei. Cu câteva zile înaintea Zilei Z, a fost transmis primul vers uşor modificat din poemul lui Verlaine, „Chanson d'Automne”: „Les sanglots longs des violons de l'automne” ^[15] (Suspinul lung al viorilor toamnei), ordonând luptătorilor din reţeaua „Ventrilogul” din regiunea Orléans să atace ţinte feroviare în următoarele zile. Următorul vers „Bercent mon coeur d'une langueur monotone” (Îmi mângâie inima cu melancolie monotonă), transmis pe 5 iunie, însemna că atacul trebuie executat imediat.

Josef Götz, şeful departamentului semnale al serviciului german de contraspionaj (SD) din Paris, a descoperit înţelesul celui de-al doilea vers al poemului lui Verlaine şi a încă nu mai puţin de alte 14 ordine pe care le-a interceptat pe 5 iunie. Serviciul condus de el a interpretat corect că aceste ordine demonstrau că declanşarea invaziei este iminentă şi au procedat la alertarea superiorilor direcţi şi a tuturor comandanţilor din Franţa. Numai că SD-ul din Paris emisese o alertă asemănătoare şi cu o lună mai înainte, când Aliaţii începuseră pregătirile pentru invazie şi avertizase Rezistenţa, dar operaţiunea fusese amânată datorită prognozei meteo nefavorabile. Datorită acestei alarme false, alarma adevărată nu a mai fost luată în seamă de niciun comandant german.

În plus, în afara misiunilor date rezistenţei ca parte a efortului de invazie, SOS a plănuit să întărească Rezistenţa cu grupuri formate din trei oameni de legătură în cadrul Operaţiunii Jedburgh. Grupurile Jedburgh urmau să coordoneze şi să aranjeze paraşutările de materiale necesare grupurilor Maquis aflate departe în teritoriul controlat de germani. De asemenea, departe în spatele liniilor germane, lucrau grupuri de britanici, francezi şi belgieni, care nu erau sub controlul SOS ci a brigăzii Serviciilor Speciale Aeriene.

[modifică] Operaţiunile aeropurtate

Succesul operaţiunilor amfibii de debarcare depindea de stabilirea unei regiuni sigure de pe care să se extindă capetele de pod şi care să permită aprovizionarea corespunzătoare a unei forţe capabile să debuşeze în teritoriul pornind din zonele învecinate plajelor. Forţele debarcate pe plaje erau foarte vulnerabile la contraatacurile inamicului efectuate mai înainte de concentrarea în capetele de pod a unor forţe suficient de numeroase şi de bine înarmate. Pentru a încetini sau chiar a elimina capacitatea inamicului de a organiza şi lansa contraofensive în această perioadă critică, au fost utilizate trupele aeropurtate pentru cucerirea unor obiective vitale, aşa cum erau podurile, intersecţiile de drumuri şi anumite zone înalte, în special pe flancul vestic al zonelor de debarcare. Operaţiunile aeropurtate la o oarecare distanţă de capetele de pod erau concepute pentru uşurarea ieşirilor din capetele de pod ale forţelor debarcate pe plajă şi, în anumite cazuri, să neutralizeze bateriile grele ale apărării de coastă germane şi să ajute la rapida extindere a unor anumite capete de pod. Diviziile aeropurtate americane a 82-a şi a 101-a trebuiau să atace obiective aflate la vest de plaja Utah, iar brigada aeroportutată britanică a 6-a trebuia să atace obiective similare de pe flancul răsăritean.

[modifică] Operaţiunile aeropurtate britanice

La est de zonele de debarcare se afla o câmpie vastă, inundabilă, dintre râurile Orne şi Dives, care era ideală pentru desfăşurarea unui contraatac al tancurilor germane. Zona de debarcare şi câmpia inundabilă erau separate de râul Orne, care curgea spre nord-est dinspre Caen înspre Sena. Singurul punct de traversare al râului Orne la nord de Caen se afla la 7 kilometri depărtare de coastă, în apropierea localităţilor Bénouville şi Ranville. Acest pod era de o importanţă vitală pentru orice contraatac german, fiind singurul drum pe care se putea organiza un atac de învăluire prin flanc al zonelor de debarcare. Pentru Aliaţi, acelaşi pod era vital pentru orice atac pe direcţia Caenului.

Obiectivele tactice ale Diviziei a 6-a aeropurtată britanică erau capturarea podurilor de pe ruta Bénouville-Ranville, apărarea podurilor şi rutei mai sus numite împotriva unui atac blindat german şi distrugerea bateriei germene de artilerie de la Merville, care ameninţa plaja Sword, ca şi distrugerea a cinci poduri de pe râul Dives, pentru interzicerea înaintării forţelor inamice, care s-ar fi deplasat dinstre est.

Trupele aeropurtate, în special paraşutişti din Brigada a 3-a şi Brigada a 5-a (din care făcea parte şi Batalionul I canadian), au început salturile în zonele desemnate după ora 0:00 a zilei de 6 iunie şi, imediat după aterizare, au intrat în luptă cu elementele Diviziei a 716-a de infanterie germană. La căderea serii, subunităţi ale diviziei a 21-a Panzer au contraatacat din direcţia sud pe ambele maluri ale râului Orne. Până în acel moment, paraşutiştii stabiliseră un perimetru defensiv puternic. Ambele tabere au suferit pierderi grele, dar paraşutiştii nu au putut fi înfrânţi. La scurtă vreme după prânz, paraşutiştii britanici au fost întăriţi cu comandouri din cadrul Brigăzii I Servicii Speciale. Până la sfârşitul Zilei Z, paraşutiştii Diviziei a 6-a îşi îndepliniseră obiectivele ordonate. În următoarele câteva zile, britanicii şi germanii au purtat lupte grele pentru poziţiile din jurul capului de pod de pe Orne. De exemplu, pe 10 iunie, infanteriştii germani ai Diviziei a 346-a au reuşit să străpungă liniile britanice în extremitatea estică a poziţiilor lor. După lupte grele, paraşutiştii britanici au reuşit să stăvilească atacul german şi să-i respingă pe 12 iunie pe panzergrenadieri. Germanii nu au mai ameninţat în mod serios poziţiile britanice până când paraşutiştii au fost evacuaţi la începutul lunii septembrie.

[modifică] Operaţiunile aeropurtate americane

Diviziile americane a 82-a şi a 101-a, cu peste 13.000 de paraşutişti, s-au lansat asupra obiectivelor din 12 grupuri de avioane. Americanii au fost mult mai puţin norocoşi decât camarazii lor britanici, îndeplinindu-şi cu greu şi cu pierderi mari obiectivele stabilite. Pentru a-şi asigura factorul surpriză, paraşutiştii au fost lansaţi dinspre vest. Performanţele lor au fost afectate de numeroşi factori, cel mai important fiind decizia de a fi paraşutaţi noaptea, un concept care nu va mai fi folosit în următoarele trei operaţiuni aeropurtate importante din timpul războiului. Ca urmare a paraşutării de noapte, 45% dintre unităţi au fost puternic împrăştiate în teritoriu şi au fost incapabile să se regrupeze. Eforturile primilor comandouri lansate, care aveau ca sarcină marcarea zonelor de aterizare, au fost în cea mai mare parte încheiate cu eşecuri, balizele radarelor automate Rebecca/Eureka, care ar fi trebuit să ghideze valurile de avioane cu paraşutişti către zonele de aterizare, s-au dovedit a fi nişte sisteme nefolositoare.

Între orele 0:48 şi 1:40 au fost paraşutate trei regimente ale Diviziei a 101-a. Au urmat paraşutiştii Diviziei a 82-a, lansaţi între 1:51 şi 2:42. În timpul fiecărei operaţii au fost folosite aproximativ 400 de avioane de transport. Mai înainte de paraşutări, au fost organizate două transporturi de armament antitanc şi de trupe de sprijin pentru fiecare divizie, aduse cu ajutorul planoarelor. În dimineaţa Zilei Z s-au mai executat două transporturi cu planoarele a două batalioane de artilerie cu 24 de mortiere destinate Diviziei a 82-a. Aceleiaşi divizii i-au fost destinate transportul cu planoare a unui regiment de infanterie şi două acţiuni de paraşutare a proviziilor, în cazul acestora din urmă fiind înregistrate eşecuri totale.

După 24 de ore, doar 2.500 de paraşutişti din Diviza a 101-a şi 2.000 din Divizia a 82-a erau concentraţi şi capabili de acţiuni ofensive, adică mai puţin de o treime din efectivele iniţiale. Marea dispersare a paraşutiştilor americani a avut şi un efect neaşteptat, producând confuzie în rândul germanilor, care şi-au fragmentat contraatacul. În plus, măsurile defensive germane de inundare a numeroase terenuri joase au ajutat la protejarea flancul sudic american.

Paraşutiştii au continuat să cutreiere şi să lupte în spatele liniilor germane pentru mai multe zile. Treptat, americanii au reuşit să se reunească în mici grupuri eterogene, comanda lor fiind preluată de subofiţeri sau ofiţeri inferiori. Divizia a 82-a a cucerit oraşul Sainte-Mère-Église în dimineaţa zilei de 6 iunie, aceasta fiind considerată prima localitate eliberată în timpul invaziei.

[modifică] Plaja Sword

Atacul de pe plaja Sword a început în jurul orei 3:00 printr-un bombardament aerian al fortificaţiilor şi al artileriei germane de coastă. Bombardamentele navale au început câteva ore mai târziu. La ora 7:30, primele unităţi au debarcat pe plajă: subunităţi de tancuri amfibii (tancuri DD) şi infanterie.

Pe plaja Sword, infanteria britanică a suferit puţine pierderi în momentul debarcării. A urmat o înaintare de aproximativ 8 kilometri, dar până la sfârşitul zilei nu au fost îndeplinite obiectivele ambiţioase trasate de Montgomery. În mod special, era vorba de cucerirea oraşului Caen, care a rămas în mâinile germanilor până pe 8 august.

Brigada I servicii speciale a debarcat în al doilea val, din care făceau parte şi Comandoul nr. 4, care avea şi două subunităţi franceze. Debarcarea acestei brigăzi a rămas faimoasă pentru că a fost condusă de cimpoierul Bill Millin. Britanicii şi francezii din Comandoul nr. 4 aveau obiective separate în Ouistreham: francezii trebuiau să cucerească o cazemată şi Cazinoul, iar britanicii trebuiau să cucerească două baterii care controlau prin focul lor întreaga plajă. Dacă în cazul cazematei, armele din dotarea comandoului s-au dovedit ineficiente, Cazinoul a fost cucerit cu sprijinul blindatelor. Comandourile britanice au ajuns la poziţiile bateriilor de artilerie, unde au aflat că tunurile fuseseră mutate cu ceva vreme înainte. Lăsând infanteriei sarcina curăţării zonei de focarele germane de rezistenţă, comandourile s-au îndreptat spre interiorul Franţei ca să se alăture Brigăzii a 45-a de comando şi, mai apoi, Diviziei a 6-a aeropurtate.

[modifică] Plaja Juno

Forţele canadiene care au debarcat pe plaja Juno s-au găsit în faţa a 11 baterii de tunuri grele de 155 mm, 9 baterii de tunuri de 75 mm, a numeroase cuiburi de mitralieră, cazemate, diferite fortificaţii din beton ca şi a unei faleze de două ori mai înalte decât cea de pe plaja Omaha. Primul val debarcat a suferit pierderi grele de aproximativ 50%, printre cele mai înalte din prima zi de debarcare. Debarcarea blindatelor s-a dovedit un succes, curăţând căile de înaintare a infanteriei.^[16]

În ciuda tuturor greutăţilor, canadienii au reuşit să înceapă înaintarea după numai câteva ore. Regimentul I blindate şi puşcaşii regali canadieni şi-au îndeplinit obiectivele stabilite pentru Ziua Z, când au reuşit să atingă şoseaua Caen – Bayeux, aflată la 15 kilometri de zonele de debarcare.^[17] Unităţile canadiene au fost singurele care şi-au îndeplinit obiectivele stabilite pentru prima zi de invazie, deşi au fost nevoite să se retragă câţiva kilometri pe nişte poziţii defensive mai puternice. În schimb, canadienii nu au reuşit să stabilească legătura cu plaja Sword.

La sfârşitul primei zile de lupte debarcaseră aproximativ 15.000 de canadieni, iar Divizia a 3-a de infanterie canadiană înaintase mai mult decât oricare altă unitate aliată în interiorul teritoriului francez, în ciuda puternicei rezistenţe întâmpinate pe plajă şi a contraatacurilor Diviziilor a 21-a şi a 12-a Panzer Hitlerjugend de pe 7 şi 8 iunie.

[modifică] Plaja Gold

Pe plaja Gold, pierderile au fost destul de ridicate, în principal din cauza faptului că tancurile DD amfibii au întârziat să fie debarcate, iar germanii fortificaseră foarte puternic satul din imediata apropiere a plajei. Totuşi, Divizia a 50-a (Northumbrian) de infanterie a depăşit toate dificultăţile şi până la sfârşitul zilei a avansat până în apropierea oraşului Bayeux. Cu excepţia canadienilor de pe plaja Juno, nicio divizie nu a ajuns mai aproape de obiectivele ordonate ca Divizia a 50-a.

Comandoul nr. 47 a fost ultimul comandou britanic care a debarcat pe plaja Gold, la est de Le Hamel. Sarcina lor era aceea de a înainta rapid în interiorul teritoriului, după care să schimbe brusc direcţia de avansare către vest şi, după un marş de 16 kilometri prin teritoriul controlat de inamic, să atace din spate micul port maritim Port en Bessin. Acest port, aflat la extremitatea dreaptă a frontului britanic, era foarte bine apărat din punct de vedere natural de faleze calcaroase şi era important deoarece, odată cucerit, ar fi fost primul port adevărat care să fie folosit pentru aprovizionarea trupelor, inclusiv cu combustibil descărcat, din vasele ancorate în larg, prin conducte submarine.

[modifică] Plaja Omaha

Pe plaja Omaha s-a desfăşurat cea mai sângeroasă debarcare a Zilei Z. Soldaţii Diviziilor I şi a 29-a de infanterie au luptat cu veteranii din Divizia a 352-a de infanterie germană, una dintre cele mai bine instruite dintre cele care asigurau apărarea Zidului Atlanticului. Spionajul aliat nu a reuşit să afle că Divizia a 716-a de infanterie (statică), o grupare relativ slab instruită, a fost înlocuită cu Divizia a 352-a cu doar câteva zile mai înainte de declanşarea invaziei. Plaja Omaha era cea mai puternic fortificată plajă, iar bombardamentele aeriene şi navale care au precedat debarcarea au fost total ineficiente. În sectorul răsăritean, 27 din cele 32 de tancuri Sherman amfibii lansate la apă nu au mai atins niciodată plajele. Echipajele acestor blindate nu primiseră ordinul să debarce direct pe plajă. În sectorul de vest, tancurile amfibii au debarcat direct pe uscat, dar au suferit pierderi grele pricinuite de artileria germană. După cum a fost scris în raportul oficial, la numai zece minute după ce rampele vaselor de debarcare au fost coborâte, primele companii au fost decimate, au rămas fără conducători şi nu au mai fost capabile de acţiune, practic toţi ofiţerii şi subofiţerii fiind ucişi sau răniţi. Pe plaja Omaha au căzut la datorie peste 2.400 de soldaţi aliaţi, în special în primele ore ale atacului. Dacă la nivel superior planificatorii militari luau în considerare abandonarea atacului, pe plajă s-au format ad hoc mici grupuri, care au reuşit în cele din urmă să cucerească plaja şi au început să înainteze în adâncimea teritoriului.

[modifică] Pointe du Hoc

Cele şase cazemate de la Pointe du Hoc, cu acoperiş masiv de beton armat, unde se credea că sunt adăpostite tunuri de 155 mm, au fost obiectivul Regimentului al 2-lea american de asalt. Sarcina lor era să escaladeze sub focul inamicului, pe frânghii şi scări, faleza înaltă de 30 de metri şi să distrugă tunurile care ar fi ţinut sub control întreaga plajă Omaha. Comandanţii americani nu aflaseră însă că tunurile fuseseră mutate mai înainte de declanşarea atacului. Oricum, fortificaţiile de pe plajă rămăseseră obiective extrem de importante, de vreme ce un simplu observator de artilerie ar fi putut regla cu uşurinţă tirul tunurilor germane aflate pe alte amplasamente. Atacul americanilor a fost în cele din urmă încununat cu succes, dar la sfârşitul a două zile de lupte pierduseră 60% din efective.

[modifică] Plaja Utah

Pierderile de pe plaja Utah, cea mai vestică dintre toate zonele de debarcare, au fost cele mai scăzute dintre toate regiunile de desantare, adică 197 din aproximativ 23.000 de oameni. Divizia a 4-a de infanterie care a debarcat pe Plaja Utah s-a aflat într-o poziţie greşită, datorită unui puternic curent marin care le-a împins vasele de debarcare spre sud-est. În loc să debarce în sectoarele „Tare Green” şi „Uncle Red”, ei au ajuns în „sectorul Victor”, care era slab apărat. De aceea, germanii au opus o rezistenţă redusă. Divizia a 4-a a fost capabilă să înainteze relativ uşor spre interior, spre zonele cucerite de regimentele de infanterie paraşutată nr. 502 şi 506 şi Divizia a 101-a aeropurtată. Acest succes a fost datorat în parte unei greşeli de paraşutare. Despre deriva de la curs a vaselor de debarcare se povesteşte că generalul de brigadă Theodore Roosevelt Jr., adjunctul comandantului Diviziei a 4-a, ar fi spus: „We'll start the war from right here” (Vom începe războiul chiar de aici). Până seara, Divizia a 4-a a reuşit să facă joncţiunea cu elementele Diviziei a 101-a. Pierderile americanilor au fost scăzute, iar trupele au înaintat mai rapid chiar decât fusese planificat, ceea ce era echivalent cu un succes.

[modifică] Perioada imediată după debarcări

Imediat ce capetele de pod au fost stabilite, în regiune au fost remorcate prin Canalul Mânecii părţile componente a două porturi prefabricate „Mulberry”. Porturile au devenit operaţionale în ziua Z+3 (9 iunie). Unul dintre aceste porturi a fost asamblat de britanici la Arromanches, iar celălalt a fost asamblat de americani în dreptul plajei Omaha. Până pe 19 iunie, când furtunile puternice au întrerupt livrările proviziilor pentru câteva zile şi au distrus portul Omaha, britanicii au debarcat 314.547 soldaţi, 54.000 de vehicule şi 102.000 de tone de provizii, în vreme ce americanii au debarcat 314.504 oameni, 41.000 de vehicule şi 116.000 de tone de provizii.^[18] În portul Arromanches, până la sfârşitul lunii august, au fost debarcate câte 9.000 de tone de materiale diferite zilnic. După această dată, portul Cherbourg a fost cucerit şi pus în funcţiune de aliaţi şi a preluat sarcina debarcării proviziilor şi trupelor de sprijin.

Apărătorii germani de pe plaje au opus o rezistenţă relativ redusă, fiind în general soldaţi slab pregătiţi şi dotaţi cu mijloace de transport şi echipament de luptă. În plus, apărătorii au fost supuşi unor bombardamente aeriene şi navale puternice şi îndelungate. Divizia a 352-a de infanterie, mutată de Rommel pe Zidul Atlanticului de la Saint-Lô, a fost o excepţie. Tenacitatea apărătorilor germani şi eşecul spionajului aliat au dus la pierderile uriaşe de pe plaja Omaha. Unii dintre comandanţii germani au întârziat câteva ore emiterea unor ordine pertinente, aşteptând rapoarte care să confirme o debarcare reală, nu una de diversiune. Dificultăţile de comunicaţie au înrăutăţit situaţia germanilor, cărora le lipseau câţiva dintre cei mai importanţi comandanţi, care nu erau la post în Ziua Z. Împrăştierea mare a paraşutiştilor americani s-a adăugat confuziei germane, aceştia primind rapoarte despre prezenţa inamicului în tot nordul Normandiei.

În ciuda tuturor greutăţilor, Divizia a 21-a Panzer a organizat un contraatac pe 6 iunie, între plajele Sword şi Juno, care aproape că a atins malurile Atlanticului. Rezistenţa îndârjită a soldaţilor aliaţi, care foloseau cel mai modern armament antitanc, ca şi teama tanchiştilor germani de a nu fi separaţi de camarazii lor, i-a făcut să se retragă mai înainte de terminarea zilei. Se pare că un alt factor în luarea deciziei de retragere a fost priveliştea valurilor de avioane de transport, care transportau paraşutişti spre noi zone de lansare.

Planurile atacului aliat prevedeau cucerirea oraşelor Carentan, Saint-Lô, Caen şi Bayeux încă din prima zi şi formarea unui front comun al plajelor (cu excepţia Utah şi Sword), aflat la aproximativ 16 kilometri de zonele de debarcare. Nici unul dintre obiectivele primei zile nu a fost atins. Cu toate acestea, trebuie spus că pierderile primei zile nu au fost atât de grele pe cât se aşteptaseră planificatorii aliaţi (cam 10.000 de soldaţi, de două ori mai puţin faţă de estimarea lui Churchill), iar toate contraatacurile germane fuseseră respinse.

Divizia a 12-a Panzer Hitlerjugend a atacat poziţiile canadiene pe 7 şi 8 iunie, provocându-le pierderi grele soldaţilor aliaţi, dar nu au reuşit să le străpungă liniile. Până în cele din urmă, s-a făcut joncţiunea între plaje: Sword pe 7 iunie, Omaha pe 10 iunie, Utah pe 13 iunie. Aliaţii au reuşit să aducă în zonă trupe proaspete şi provizii mai repede decât au reuşit germanii. Deşi toate întăririle aliate trebuiau debarcate pe plaje şi de aici transportate în interiorul regiunii, superioritatea aeriană a aliaţilor şi distrugerea sistemului de căi ferate francez au încetinit foarte mult transportul trupelor germane şi al proviziilor lor.

[modifică] Cherbourg

În partea occidentală a zonei aliate de debarcare, trupele americane trebuiau să ocupe Peninsula Contentin şi portul Cherbourg, care ar fi asigurat aliaţilor un port cu ape adânci. Ţinutul din vecinătatea plajelor Utah şi Omaha era cunoscut sub numele de bocage: o zonă înţelenită, cu rânduri de diguri vechi despărţitoare ale fermelor, plantate cu tufişuri late de până la trei metri, lungi de 100 – 200 de metri, care împiedicau acţiunea tancurilor şi stânjeneau recunoaşterea vizuală, ceea ce le permitea germanilor stabilirea unor poziţii ideale pentru apărare. Infanteria americană a făcut puţine progrese şi a avut pierderi foarte mari în încercarea lor de îndeplinire a obiectivelor ordonate. În ajutorul infanteriştilor au fost chemate de mai multe ori trupele de paraşutişti, care să ajute la sprijinirea ofensivei. Peninsula Cotentin a fost complet cucerită doar pe 18 iunie. Cherbourgul a capitulat pe 26 iunie, dar germanii au reuşit până în acest moment să distrugă cele mai importante instalaţii portuare. Portul a fost repus în funcţiune de aliaţi doar la mijlocul lunii august.

[modifică] Caen

Apreciind că ocuparea Caenului este „crucială” pentru victorie, Montgomery a declanşat o serie de atacuri de uzură pentru cucerirea localităţii. Primul atac a fost Operaţiunea Perch (Oiştea), prin care s-a încercat darea peste cap a flancului german la Villers-Bocage, care a fost încheiată cu bătălia de la Villers-Bocage, pierdută de aliaţi. După o amânare cauzată de dificultăţile de aprovizionare generate de vremea nefavorabilă (17 – 23 iunie), aliaţii au respins contraatacul german (de organizarea căruia, serviciile de spionaj aliate aflaseră prin decriptarea prin programul Ultra a mesajelor transmise de germani). Caenul a fost bombardat puternic şi luat cu asalt între 7 – 9 iulie. Între 18 - 21 iulie, o nouă ofensivă a trei divizii de blindate britanice a dus la eliminarea ultimelor focare de rezistenţă din Caen şi din împrejurimi. Luptele au continuat între 25 – 28 iulie pentru extinderea zonei controlate de aliaţi, lupte la care au participat în principal trupele canadiene.

[modifică] Străpungerea liniilor germane prin atacuri declanşate de pe capetele de pod din Normandia

Montgomery concepuse o strategie prin care se urmărea uşurarea declanşării atacurilor aliaţilor aflaţi în regiunea vestică a plajelor de debarcare, prin atragerea rezervelor germane către zona de est a teatrului de luptă. S-a ajuns astfel ca germanii să deplaseze în zona britanică şi canadiană şase divizii şi jumătate de tancuri, iar în zona de atac american doar o divizie şi jumătate de Panzere. Strategia aceasta s-a dovedit un succes, prin declanşarea Operaţiunii Cobra, lansată pe 24 iulie. Armata I americană a reuşit astfel să străpungă liniile germane şi să ajungă pe 28 iulie la capul de vest al Peninsulei Cotentin, la Coutances.

Pe 1 august, pe teatrul de luptă a intrat Armata a 3-a americană în frunte cu generalul George S. Patton. Montgomery a schimbat planul de luptă, detaşând doar un corp de armată care să ocupe Bretania, izolând trupele germane într-o enclavă în jurul porturilor din regiune. Armata a 3-a americană a declanşat un atac spre sud, iar Armata I americană a depăşit frontul german pe flancul lor vestic. Împotriva marii concentrări de forţe germane de la sud de Caen, Montgomery a transferat blindatele britanice spre vest şi a lansat Operaţiunea Bluecoat (30 iulie – 7 august), pentru a creşte presiunea exercitată de americani. Atacurile aliate din regiune i-au împins pe germani mai spre vest, ceea ce a permis declanşarea unei noi operaţiuni ofensive pe 7 august, dinspre Caen spre sud – Operaţiunea Totalize.

[modifică] Punga de la Falaise

La începutul lunii august, dându-şi seama că aliaţii nu vor efectua mult aşteptata debarcare lângă Calais, germanii au adus în regiune tot mai multe rezerve. Cum forţele germane fuseseră încercuite în sud, înaltul comandament nazist a încercat să le despresoare folosindu-se de atacul forţelor germane din regiunea Calaisului, ceea ce ar fi permis o retragere generală şi organizată spre Sena. Planurile generalilor germani au fost anulate de Hitler, care a cerut organizarea unui atac la Mortain, în partea de vest a pungii în care se aflau forţele germane încercuite. Atacul german declanşat pe 7 august a fost respins de aliaţi, care beneficiaseră din nou de informaţii obţinute prin sistemul Ultra. Planul aliat original prevedea o încercuire largă pe valea râului Loara. Generalul Bradley şi-a dat seama însă că foarte multe unităţi germane sunt incapabile să execute manevre ample, comandantul american cerând şi primind permisiunea de a executa o „mişcare-cârlig” scurtă pentru încercuirea mai strânsă a germanilor. Pentru executarea acestui atac a fost desemnat generalul Patton, ale cărui trupe au înaintat aproape fără opoziţie prin Normandia, prin Le Mans, după care au continuat spre nord, spre Alençon. Germanii au fost încercuiţi într-o pungă lângă Chambois. Rezistenţa puternică a germanilor şi plecarea unei părţi a americanilor spre Mantens, pe Sena, au făcut ca încercuirea să fie încheiată doar pe 21 august. În pungă au rămas 50.000 de soldaţi germani. Dacă generalul Patton nu ar fi părăsit încercuirea pentru a acţiona la Mantens, în pungă ar fi fost prinşi mult mai mulţi germani. În schimb, americanii au împiedicat inamicul să stabilească o linie defensivă puternică pe Sena, ceea ce le-a permis canadienilor şi britanicilor să-şi atingă obiectivele stabilite de Mongomery mai rapid şi mai uşor decât se prevăzuse.

La scurtă vreme a urmat eliberarea Parisului. Rezistenţa Franceză din Paris s-a ridicat împotriva ocupantului pe 19 august, iar Divizia a 2-a blindată franceză şi Divizia a 4-a de infanterie americană au forţat înaintarea spre capitala Franţei. Generalul Philippe Leclerc a primit capitularea germanilor din regiunea pariziană pe 25 august, consfinţind eliberarea Parisului.

[modifică] Tabel cronologic

• mai – invazia a fost programată iniţial pentru luna mai, dar dificultăţile legate de concentrarea navelor de debarcare au făcut ca operaţiunea să fie amânată pentru iunie.
• 6 iunie – Divizia a 6-a aeropurtată britanică (Operaţiunea Tonga), Divizia a 82-a aeropurtată americană (Misiunea Boston) şi Divizia a 101-a aeropurtată americană (Misunea Albany) au fost paraşutate în Normandia.
• 6 iunie – au început debarcările amfibii (Operaţiunea Neptun)
• 7-17 iunie – Divizia a 6-a aeropurtată britanică a respins atacurile germane de pe flancul estic al zonei de invazie.
• 12 iunie – Divizia a 101-a aeropurtată americană a capturat Carentanul
• 13 iunie – Divizia a 17-a SS Panzer a contraatacat în sectorul Diviziei a 101-a americane, la sud-vest de Carentan; divizia a 2-a blindată americană a venit în ajutorul paraşutiştilor respingând atacul. Tancurile britanice au declanşat Bătălia de la Villers-Bocage.
• 25–29 iunie – a fost declanşată Operaţiunea Epsom, o ofensivă spre vestul Caenului, care este respinsă de germani.
• 7 iulie – este eliberat Caenul.
• 17 iulie – Erwin Rommel este grav rănit în timpul unui atac aerian.
• 18–20 iulie – este iniţiată Operaţiunea Goodwood.
• 24 iulie – este declanşată Operaţiunea Cobra cu un atac lângă Saint-Lô.
• 3–9 august – începe Operaţiunea Totalize, o capcană pentru capturarea retragerii blindatelor germane din punga de la Falaise.
• 25 august – este eliberat Parisul.

[modifică] Consideraţii politice

Debarcările din Normandia au fost multă vreme umbrite de numeroase manevre politice printre aliaţi. Au existat numeroase neînţelegeri cu privire la momentul declanşării operaţiunii, numirea comandanţilor, şi asupra locaţiei în care avea să se desfăşoare desantarea. Deschiderea celui de-al doilea front a fost îndelung amânată şi a fost sursă generatoare de tensiuni între aliaţi. Stalin exercita presiuni asupra aliaţilor pentru deschiderea unui al doilea front încă din 1942, dar Churchill a preferat atacurile din Africa de nord şi din Italia. Numirea lui Bernard Montgomery nu a fost pe placul unora dintre americani, Harold Alexander find preferatul acestora pentru funcţia de comandant al forţelor terestre. În schimb, Montgomery avea îndoieli în legătură cu numirea lui Dwight D. Eisenhower în funcţia de comandant suprem. În cele din urmă, Montgomery şi Eisenhower au cooperat excelent în campania din Normandia, iar neînţelegerile devenite cunoscute au apărut mult mai târziu.

Normandia prezenta probleme logistice serioase, una dintre acestea fiind aceea că singurul port important din zonă, Cherbourg, era foarte bine apărat, iar între eşaloanele de vârf ale comenzii s-au auzit numeroase voci care să susţină o debarcare Pas de Calais.

[modifică] Sfârşitul campaniei

Istoricii dau mai multe date pentru încheierea campaniei din Normandia: ziua de 24 iulie 1944, în care a fost declanşată Operaţiunea Cobra pe frontul american, 19 august, când armatele aliate au atins aliniamentul Senei, sau 25 august, data eliberării Parisului. Planurile originale ale Operţiunii Overlord anticipaseră o campanie de 90 de zile, având ca obiectiv atingerea aliniamentului Senei. Acest obiectiv a fost atins mai rapid decât s-a planificat. Americanii au reuşit să termine acţiunile pe frontul repartizat lor mult mari rapid, prin executarea cu succes a Operaţiunii Cobra.

Istoricii americani denumesc luptele începute pe 25 iulie „Campania din nordul Franţei” şi includ în această campanie şi luptele pentru închiderea pungii de la Falaise, pe care britanicii, canadienii şi polonezii le consideră parte a Bătăliei pentru Normandia. Cartierul General al Forţelor Expediţionare Aliate (SHAEF) din Londra şi guvernele aliate au fost foarte nemulţumite de încetineala cu care s-a desfăşurat înaintarea în fazele de început ale campaniei. Lipsa unor progrese rapide a fost pusă pe seama naturii terenului în cadrul căruia se desfăşura atacul în sectoarele american şi britanic (bocage – mici ferme despărţite de maluri înalte de pământ, pe care erau plantaţi arbuşti). În ciuda oricăror critici, Montgomery a rămas credincios strategiei sale de luptă de uzură, atingând obiectivele programate la sfârşitul celor 90 de zile de campanie. Victoria din campania din Normandia a fost urmată de o urmărire a trupelor germane în retragere spre frontierele franceze. Germanii au fost obligaţi să întărească frontul de vest cu resurse luate de pe cel de răsărit sau de pe cel din Italia.

[modifică] Evaluare bătăliei

Debarcările din Normandia au fost primele operaţiuni militare de acest tip de peste Canalul Mânecii care s-au încheiat cu succes în timp de război. Deşi aliaţii au pierdut un mare număr de oameni în primele faze ale debarcării, odată ajunşi pe plaje, ei au reuşit să producă o serie de înfrângeri, care a dus în final la pierderea poziţiei dominante a Germaniei în Franţa şi formarea unui al doilea front important. Până în septembrie, cele şapte armate aliate (dintre care două erau venite din sudul Franţei prin Operaţiunea Dragon), s-au apropiat de graniţele Germaniei. La obţinerea acestei victorii au contribuit nu numai calitatea şi cantitatea materialelor folosite în timpul debarcării, dar în egală măsură şi operaţiunile de diversiune şi acţiunile serviciilor de spionaj. Amplasarea trupelor germane şi calitatea conducerii au lăsat de dorit, spre deosebire de dârzenia şi vitejia arătate la nivelul unităţilor şi comandanţilor de nivel inferior, implicaţi direct în lupte. În condiţiile mai largi ale luptelor din Europa, debarcările din Normandia au ajutat Armata Roşie pe frontul de răsărit, prin scăderea rezistenţei germanilor în faţa presiunii sovieticilor, toate aceste eforturi ducând la scurtarea războiului şi la victoria aliată.

[modifică] Logistica, spionajul, moralul şi puterea aeriană a Aliaţilor

Victoria din Normandia a fost favorizată de o serie de factori. Aliaţii şi-au asigurat superioritatea materială în punctele critice prin inovaţii precum conductele submarine (PLUTO) şi porturile prefabricate (Mulberry). Aceste inovaţii au permis desfăşurarea unui flux continuu de oameni şi materiale, care a depăşit chiar şi cele mai optimiste previziuni ale planificatorilor aliaţi, chiar şi după distrugerea de către furtunile din mijlocul lunii iunie a unuia dintre porturile prefabricate. Până la sfârşitul lunii iulie 1944, pe plajele din Normandia debarcaseră peste un milion de soldaţi americani, britanici, canadieni, francezi şi polonezi, sute de mii de vehicule şi provizii din toate categoriile. Deşi s-a manifestat la un moment dat o lipsă a muniţiei de artilerie, aliaţii nu au intrat în niciun moment într-o criză de apovizionare care să le zădărnicească ofensiva. O asemenea realizare logistică este cu atât mai remarcabilă cu cât aprovizionarea trupelor s-a făcut aproape exclusiv prin porturile prefabricate şi peste plajele neamenajate până la cucerirea şi punerea în funcţiune a portului Cherbourg. În timpul campaniei din Normandia, aliaţii s-au bucurat de o superioritate considerabilă în trupe (aproximativ 3,5:1) şi vehicule blindate (aproximativ 4:1), ceea ce a dus la depăşirea avantajelor germane ale fortificaţiilor şi terenului.

Serviciile aliate de spionaj şi contraspionaj au avut succese care au depăşit aşteptările. Operaţiunile de diversiune au menţinut atenţia germanilor îndreptată spre Pas-de-Calais, aici fiind concentrate cele mai bine instruite şi mai bine dotate unităţi germane. Până în iulie, germanii au considerat că debarcarea din Normandia este doar o diversiune, principalul atac urmând să fie dat la Pas-de-Calais. Mai înainte de declanşarea invaziei, puţinele zboruri de recunoaştere, care au „reuşit” să zboare deasupra Angliei, au fost cele care au fotografiat „taberele militare” din placaj şi „tancurile”, „avioanele” şi „piesele de artilerie” gonflabile. Decriptarea comunicaţiilor germane a permis respingerea unor contraatacuri germane aşa cum a fost cel de la Mortain.

Operaţiunile aeriene aliate au contribuit în mod semnificativ la succesul campaniei prin sprijinul tactic al trupelor terestre, prin respingerea a aproape tuturor intervenţiilor Luftwaffe şi prin controlul liniilor de comunicaţie ale trupelor germane (prevenind concentrarea trupelor, transportul proviziilor şi al marilor unităţi de blindate). Deşi impactul atacurilor aeriene asupra vehiculelor blindate a fost mai scăzut decât se aşteptaseră conducătorii aliaţi, atacurile neîntrerupte ale avioanelor aliate i-au intimidat pe tanchiştii germani şi au împiedicat aprovizionarea lor corespunzătoare. „Bombardamentele-covor” efectuate de flota de bombardiere aliate asupra unor secţiuni critice ale frontului german au ajutat trupele terestre să străpungă defensiva inamică.

În ciuda pierderilor ridicate din primele faze ale debarcărilor, moralul aliaţilor a rămas ridicat. Pierderile umane au fost foarte ridicate, iar forţele Commonwealth au fost nevoite să creeze o nouă categorie care să descrie această situaţie – „Double Intense”. Pierderile omeneşti din această campanie au creat probleme armatelor britanice şi canadiene pentru tot restul războiului. Britanicii au fost nevoiţi să desfiinţeze o întreagă divizie decimată în timpul luptelor, (a 59-a), şi să treacă alte câteva la sarcini necombatante. Datorită pierderilor din campania din Normandia şi a celor din Olanda, Canada a început în noiembrie 1944 primele încorporări obligatorii pentru frontul european.

[modifică] Conducerea germană

Amplasarea greşită a trupelor germane şi deciziile militare eronate ale conducerii de vârf naziste au ajutat aliaţii să-şi îndeplinească obiectivele. Comandanţii germani de la toate nivelurile nu au reacţionat în timp util la primele faze ale atacului aliat. Problemele de comunicare au agravat problemele şi dificultăţile create de bombardamentele aeriene şi navale ale aliaţilor. Numeroşi comandanţi locali s-au dovedit incapabili să conducă o defensivă agresivă în primele faze ale debarcărilor pe plaje, zădărnicind planurile lui Rommel. De exemplu, comandantul Diviziei a 352-a de infanterie germană nu a reuşit să se folosească de dificultăţile americanilor debarcaţi pe plaja Omaha, deplasându-şi rezervele în alte sectoare ale frontului, mult mai puţin importante.

Înaltul comandament german a rămas în regiunea Calais, iar von Rundstedt nu a avut la început permisiunea să comande contraatacuri ale rezervei de blindate. Când i-a fost acordată această permisiune, rezultatele atacurilor Panzerelor au avut efecte scăzute, chiar şi foarte puternica Divizie a 21-a Panzer, care a reuşit să atace prima, a fost respinsă de rezistenţa îndârjită a trupelor aliate debarcate pe plaje. Soldaţii germani au luptat în general cu energia şi priceperea care îi făcuse renumiţi, cu câteva excepţii. Unităţile de Panzere au fost supuse atacurilor paralizante ale aviaţiei aliate, care le-a redus eficacitatea, dar au reuşit câteva atacuri care au oferit o imagine a ceea ce ar fi putut face în condiţii normale. În acelaşi timp, aliaţii au beneficiat de focul artileriei navale, care s-a dovedit în marea majoritate a cazurilor de o excepţională eficacitate. Per total, în ciuda superiorităţii materiale şi aeriene, aliaţii au fost blocaţi pe micile capete de pod pentru aproape două luni de defensiva germană, care s-a folosit de factorii favorabili apărării, precum au fost caracteristicile terenului.

În ciuda unor controverse cunoscute, între diferiţii comandanţi aliaţi, strategia şi tactica lor au fost hotărâte prin înţelegeri între cei mai importanţi lideri militari. Prin contrast, conducerea germană lua hotărâri în funcţie de directivele date de Hitler, care dădea indicaţii fără să cunoască multitudinea de condiţii locale. Feldmareşalii von Rundstedt şi Rommel i-au cerut în mod repetat lui Hitler o mult mai mare libertate de decizie, dar au fost refuzaţi. Von Rundstedt a fost înclocuit de la comandă pe 29 iunie, după ce acesta i-a spus pe şleau feldmareşalului Wilhelm Keitel (Şeful Cartierului General al Forţelor Armate): „Idioţilor, faceţi pace!” Rommel a fost grav rănit în timpul unui atac aerian pe 16 iulie. Feldmareşalul von Kluge, care a preluat sarcinile atât ale lui von Rundstedt cât şi ale lui Rommel, era compromis de asocierea cu unii complotişti care doriseră înlăturarea lui Hitler şi nu s-a împotrivit niciunei hotărâri a lui Hitler. Din aceste motive, armatele germane din Normandia au fost puse într-un pericol de moarte de încăpăţânarea lui Hitler, care dorea să contraatace, în loc să accepte o retragere strategică pe poziţii fortificate din timp. Von Kluge a fost eliberat din funcţie pe 15 august şi s-a sinucis la scurtă vreme după aceea. Comanda a fost preluată de mult mai independentul feldmareşal Walter Model, în condiţiile în care trupele germane erau deja într-o situaţie disperată.

Comandanţii germani au avut de asemenea probleme datorită calităţii soldaţilor din subordine. 60.000 din cei 850.000 de soldaţi pe care îi avea von Rundstedt în subordine erau recrutaţi din rândurile prizonierilor de război capturaţi pe frontul de răsărit.^[19]. Aceste unităţi „răsăritene” erau formate din soldaţi care se oferiseră să lupte împotriva lui Stalin, dar au fost folosite pentru apărarea Franţei împotriva Aliaţilor occidentali. Mulţi dintre aceşti foşti prizonieri s-au predat sau au dezertat cu prima ocazie.

[modifică] Conducerea aliată

Despre întârzierea cu care aliaţii au cucerit Caenul s-a scris mult. Planurile făcute înainte de declanşarea invaziei nu au fost îndeplinite în cele mai multe cazuri în timpul campaniei. Comandantul forţelor terestre, generalul britanic Bernard Montgomery, a fost cel care a condus nemijlocit atacurile din Normandia. Concepţia sa, conform căreia Caenul ar fi trebuit să fie un „pivot” în jurul căruia frontul trebuia „întors”, a fost corect, iar în timpul luptelor, trupele britanice şi canadiene au trebuit să facă faţă grosului trupelor blindate germane. În timp ce americanii trebuiau să lupte cu doar câteva divizii blindate germane, propriile tancuri aveau o eficienţă redusă datorată numeroaselor arme anti-tanc germane şi terenului „bocage”. Terenul deschis de pe flancul atacat de britanici i-a făcut pe germani să-şi amplaseze majoritatea blindatelor în acea regiune. În cele din urmă, această dispunere a trupelor germane a fost în favoarea aliaţilor atunci când s-a produs străpungerea apărării inamice, nu în est aşa cum se temeau germanii, ci în vest, ca urmare a Operaţiunii Cobra.

[modifică] Normandia şi Frontul de răsărit

Debarcarea cu succes a trupelor aliate din Normandia a fost vitală pentru distrugerea armatelor germane din vestul Europei. În timpul Conferinţei de la Teheran, Stalin a cerut Aliaţilor occidentali deschiderea unui al doilea front în Franţa pentru uşurarea presiunii la care erau supuşi sovieticii, promiţând în schimb să declanşeze o ofensivă de proporţii în mai. Condiţiile meteo şi problemele logistice au împiedicat declanşarea invaziei din Normandia până în iunie. Pe 6 iunie (Ziua Z), Armata Roşie încă mai pregătea declanşarea propriei ofensive (Operaţiunea Bagration), prin care se încerca expulzarea germanilor de pe teritoriul sovietic.

Efectivele forţelor militarea germane au ajuns la un vârf în timpul anului 1944. Pe frontul de est, se aflau 5.041 de tancuri (noiembrie) şi 5.041 de avioane (decembrie) germane. Până la Ziua Z, 157 de divizii germane staţionau în Uniunea Sovietică, 6 în Finlanda, 12 în Norvegia, 6 în Danemarca, 9 în Germania, 21 în Balcani, 26 în Italia şi 59 în Franţa, Belgia şi Olanda.^[20] Trebuie ţinut cont însă, că unele dintre diviziile din răsărit aveau efectivele diminuate până la 50% în primăvara anului 1944.^[21]

Bătălia Atlanticului şi ocuparea Franţei şi a altor ţări vest-europene au abătut o parte a resurselor şi a atenţiei germanilor de la frontul de răsărit. În felul acesta, sovieticii au fost ajutaţi chiar şi în mod indirect. De exemplu, Hitler a hotărât întreruperea operaţiunii ofensive de la Kursk pentru a se concentra pe salvarea lui Mussolini. Mii de avioane ale Luftwaffe au fost transferate din est în Germania, pentru a face faţă bombardamentelor aliate. Din acest motiv, sovieticii au câştigat cu mai mare uşurinţă supremaţia aeriană în est. Germanii au aşteptat îndelung invazia aliată din vest, asigurând efective armate însemante şi folosind o bună parte a efortului de război (oameni şi materiale) pentru fortificarea şi apărarea a sute de kilometri de plaje. Prin Directiva 51 din noiembrie 1943, Hitler decidea ca toate rutele de acces dinspre coasta Atlanticului spre Germania să fie fortificate şi apărate, chiar cu costul slăbirii frontului de est.^[22] În plus, Hitler dorea cu tot dinadinsul să păstreze rampele de lansare a Armelor „V” din Belgia şi din nordul Franţei.

Hitler şi-a menţinut strategia „vestul mai întâi” şi după debarcările din Normandia. Au fost făcute numeroase eforturi pentru stăvilirea dezvoltării zonelor deja cucerite de Aliaţi în Normandia. Odată cu creşterea intensităţii luptelor din Franţa, Germania a trebuit să facă faţă anihilării întregului Grup de Armate Centru de pe frontul de răsărit. În ciuda acestui eşec, Hitler a hotărât redistribuirea unor forţe din răsărit pe frontul de vest, practică care a ajuns la apogeu în timpul Ofensivei din Ardeni.

După aprecierile unor comentatori şi istorici militari, dominaţia sovietică asupra Europei Răsăritene s-ar fi putut extinde şi asupra nordului şi vestului continentului dacă nu ar fi avut loc debarcarea din Normandia. Această presupunere se bazează atât pe declaraţia lui Stalin, conform căreia puterea învingătoare introduce sistemul său politic până la limitele atinse de propria armată, cât şi evoluţiei evenimentelor postbelice din Europa şi Asia.^[23]. Practic, germanii au menţinut un important dispozitiv militar in vest în absenţa acţiunilor militare ofensive occidentale.

După război, ministrul de externe nazist Joachim von Ribbentrop a declarat că principalele trei cauze ale înfrângerii Germaniei au fost: ^[24]

• Rezistenţa neaşteptat de tenace a Uniunii Sovietice;
• Aprovizionarea URSS de către SUA prin programul Lend-Lease cu arme, muniţii şi materiale strategice;
• Cucerirea supremaţiei aeriene de către Aliaţii occidentali.

[modifică] Memoriale de război şi turism

Plajele din Normandia sunt încă denumite pe hărţi şi pe indicatoarele rutiere cu numele de cod din 1944. În regiune se află câteva cimitire militare vaste. În cimitirul şi memorialul de război american din Colleville-sur-Mer sunt aşezaţi la căpătâiul celor căzuţi la datorie stâlpi din piatră albă, având dăltuită crucea creştină sau steaua lui David. Cimitirele luptătorilor Commonwealthului se întâlnesc în diverse localităţi, mormintele celor căzuţi la datorie fiind însemnate cu numele eroului, însemnul religiei sale şi al unităţii militare în care a luptat. Cel mai mare cimitir militar din Normandia este cel german din La Cambe, cu pietre funerare din granit şi cruci de înălţime mică. În Normandia se află şi un cimitir militar polonez.

Străzile din localităţile de lângă plajă mai poartă încă numele unităţilor care s-au distins în eliberarea lor, iar plăcile comemorative amintesc de evenimentele importante din timpul luptelor. În locul în care s-au desfăşurat luptele cele mai grele, aşa cum sunt Pointe du Hoc sau Podul Pegasus, se află plăci memoriale, sau mici muzee. La Arromanches, portul prefabricat Mulberry se află încă pe poziţie. La Sainte-Mère-Église, de crucea bisericii din localitate atârnă un manechin-paraşutist. Pe plaja Juno, guvernul canadian a construit „Juno Beach Information Centre”, pentru comemorarea unuia dintre cele mai importante evenimente ale istoriei militare naţionale. În Caen se află un Muzeu al Păcii, dedicat nu atât unei anume bătălii, ci păcii în general.

În fiecare an pe 6 iunie, caricaturistul veteran al celui de-al doilea război mondial Charles M. Schulz (1922–2000) rezerva pagina destinată benzii desenate Peanuts pentru cinstirea camarazilor săi căzuţi în luptele din Normandia.

În 1994, la a 50-a aniversare a debarcării, guvernul francez a emis o medalie comemorativă care-l înfăţişează pe generalul Charles de Gaulle în fruntea trupelor franceze pe o plajă din Normandia.

[modifică] Bibliografie

• Robin Neillands, The Battle of Normandy, 1944, Cassell, 2002
• C.P. Stacey, Canada's Battle in Normandy, Queen's Printer, 1948
• Official History of the Canadian Army in the Second World War: Volume III. The Victory Campaign, The Operations in North-West Europe 1944–1945
• Carlo D'Este,Decision in Normandy, Londra, 1983
• John Keegan, The Second World War, Hutchinson, 1989
• John Keegan, Six Armies in Normandy, Penguin, 1994
• Flint Whitlock, The Fighting First: The Untold Story of The Big Red One on D-Day, Westview, 2004
• Alex Kershaw, The Bedford Boys: One American Town's Ultimate D-Day Sacrifice, Da Capo, 2004
• D-Day June 6, 1944: The Climactic Battle of World War II, Stephen Ambrose, Simon & Schuster, 1995
• [http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4508901.stm

Who won World War II?,Konstantin Rozhnov] Richard Overy, BBC News, 2005

• Chester Wilmot, The Struggle For Europe, Wordsworth Editions Ltd, 1997
• M. R. D. Foot, SOE, BBC Publications, 1984

[modifică] Legături externe

• American D-Day: Plaja Omaha, plaja Utah şi Pointe du Hoc
• U.S. Pagina oficială a Armatei SUA – Ziua Z
• From operation Cobra to the Seine at memorial-montormel.org
• Mesajul generalului „Ike” Eisenhower către Forţa expediţionară aliată cu ocazia Zilei Z
• Canadienii în bătălia pentru Normandia
• Cross-Channel Attack
• WW2DB: Campania din Normandia
• Istoria celui de-al doilea război mondial pe pagina BBC
• Ziua Z în Normandia
• Plaja Utah spre Cherbourg
• Fotografii ale invaziei din Normandia
• Arhiva ziarelor de război – campania din Normandia
• Encyclopaedia Britannica – Normandia,1944
• Muzeul inginerilor militari britanici – inginerii militari şi operaţia Overlord
• Amintiri ale paraşutiştilor participanţi la luptele de la podul Pegasus
• D-Day: Etat des Lieux – 6 iunie 1944 şi bătălia pentru Normandia
• Legături către Ziua Z
• A 60-a aniversarea a Zilei Z
• Plaja Juno – canadienii în Normandia
• Iseşirea dintre tufişuri – o lecţie de ingeniozitate
• D-Day Fact Sheet
• Ziua Z
• Break Out From the Hedgerows: A Lesson in Ingenuity
• D-Day German newsreel film

[modifică] Bibliografie suplimentară

Al doilea război mondial Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare
Europa Apuseană – Europa Răsăriteană – China – Africa (N – E–V)– Mediterana – Orientul Mijlociu – Asia şi Pacific – Atlantic
Participanţi			Tabel cronologic		Aspecte
Până în 1945, doar dacă nu este indicat altfel, nu include statele-satelit..			Preludiu Cauzele războiului ... în Asia ... în China ... în Europa 1939 Invadarea Poloniei Războiul ciudat Războiul de iarnă Bătălia Atlanticului3 1940 Danemarca şi Norvegia Bătălia Franţei Bătălia Angliei Ocuparea statelor baltice Basarabia şi Bucovina Invadarea Greciei Invadarea Indochinei 1941 Invadarea Iugoslaviei Invadarea Uniunii Sovietice Bătălia de la Moscova Atacul de la Pearl Harbor 1942 Bătălia de la Midway Bătălia de la Stalingrad Bătălia de la El Alamein	1943 Sfârşitul războiului în Africa Bătălia de la Kursk Campania din Guadalcanal Invazia aliată din Italia 1944 Bătălia pentru Normandia Operaţiunea Bagration Operaţiunea Iaşi-Chişinău Eliberarea Parisului Operaţiunea Market Garden Bătălia din Golful Leyte 1945 Bătălia din Okinawa Bătălia Berlinului Capitularea Germaniei Hiroşima şi Nagasaki Capitularea Japoniei alte bătălii... Urmări Efecte Pierderi Strămutarea germanilor Războiul Rece Zonele aliate de ocupaţie din Germania Planul Morgenthau Modificări teritoriale Ocupaţia Japoniei Al doilea război mondial în cultura contemporană	Atacuri asupra Americii de Nord Blitzkrieg Gradele militare comparate Criptografia Frontul intern Recompense militare Echipamente militare Producţia militară Rezistenţa Tehnologia Războiul total Impactul asupra civililor Crimele de război ale Aliaţilor Crimele de război germane Holocaustul (Shoah) Crimele de război japoneze Crimele de război sovietice Bombardamentele strategice Hiroşima şi Nagasaki Femei de reconfortare Masacrul din Nanking Asediul Leningradului
Aliaţii		Axa
în război din 1937  China începând din 1939  Polonia  Regatul Unit  Franţa  Canada  Australia  Noua Zeelandă  Africa de Sud începând cu 1940  Norvegia  Belgia  Olanda  Grecia	începând cu 1941  Iugoslavia  Uniunea Sovietică  Statele Unite  Cehoslovacia (guvernul în exil) începând cu 1942  Brazilia începând cu 1943  Italia începând cu 1944  România  Bulgaria  Finlanda alţii...	în război din 1937  Japonia începând cu 1939  Germania  Slovacia începând cu 1940  Italia (până în 1943) începând cu 1941  Bulgaria  (până în 1944)  România  (până în 1944)  Ungaria  Finlanda  (până în 1944) începând cu 1942  Tailanda alţii...
Rezistenţa Austria  -   Baltica1 -   Cehoslovacia  -   Danemarca  -   Etiopia  -   Franţa  -   Germania  -   Grecia  -   Italia  -   Iugoslavia  -   Evreii  -   Olanda  -   Norvegia  -   Polonia  -   Tailanda  -   URSS  -   Ucraina2 -   Vietnam  -   alţii...
			Liste
			Categorii Conferinţe Subiecte
1 antisovietică. 2 antigermană, antisovietică şi antipoloneză. 3 a durat întreg războiul, până în mai 1945.