Conflictul din Transnistria
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secţiuni este disputat. Vă rugăm consultaţi părerile exprimate în pagina de discuţii. Vă rugăm nu ştergeţi eticheta până la rezolvarea disputei |
| Războiul din Transnistria | ||
|---|---|---|
 Regiunea Transnistreana |
||
| Conflictul: Conflictul din Transnistria | ||
| Data: 1992 | ||
| Loc: Transnistria | ||
| Deznodământ: Independenţa Transnistriei | ||
| Combatanţi | ||
| Moldova | Republica separatistă Transnistria,
Armata a 14-a de gardă sovietică |
|
| Comandanţi | ||
| Mircea Snegur | Igor Smirnov | |
| Efective | ||
| necunoscute | necunoscute | |
| Pierderi | ||
| 279 combatanţi morţi,400 de civili | 823 transnistrieni,90 de cazaci,7 soldaţi ruşi morţi | |
| editează acest cadru | ||
Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene.
Cuprins |
[modifică] Premise
În ultima parte a aniilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naţionalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorităţi naţionale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruşi. Oficializarea limbii majorităţii [1] şi introducerea obligativităţii alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.[2] Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă şi a fost, probabil, intenţionat politizată. Neconcordonaţa cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizbil în Transnistria, regiune în etnicii slavi (ruşi sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele faţă de guvernul republican erau mai puternici aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 39,9% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruşi şi 1,9% bulgari.
[modifică] Războiul civil
Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistriană. La 25 august 1991 sovietul suprem al RMN a adoptat declaraţia de independenţă a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, a cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc".
După ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.
La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului.
[modifică] Urmări
Chiar şi după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separtist sprijin militar, politic şi economic, permiţându-i să supravieţuiască şi conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operaţional Rus (ROG, fost Aramată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrian şi a declarat că armata sa ar putea să ajungă la Bucureşti în două ore.
OSCE are deja de mulţi ani o misiune de observaţie la faţa locului şi încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele ruseşti staţionează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligaţiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 şi 2001.
[modifică] Memorandumul Kozak
În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruşi şi ucraineni au semnat un document care conţinea premise pentru reunificare Moldovei într-o federaţie. Neconcordanţe fundamentale asupra împărţirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document.
În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care conţinea, până la acel moment, cea mai detailată propunere de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staţionarea trupelor ruseşti pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de ani.[3] Publicat iniţial în rusă, pe situl web al ministerului de Externe transnistrian, textul a fost intens promovat de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa preşedintelui rus Vladimir Putin. Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziţia nistriană care cerea statut egal pentru Transnistria şi Moldova.
În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporţională. Toate legile trebuiau însă consimţite de senat, a cărui repartizare era disproporţionată în raport repartizarea populaţiei pe teritorii: 13 senatori aleşi de camera inferioară federală, 9 de Transnistria şi 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în Transnistria locuieşte un sfert din populaţia republicii iar în Găgăuzia mai puţin de 4%.
Importante demonstraţii împotriva memorandumului Kozak au avut loc la Chişinău în zilele următoare publicării propunerilor ruseşti. Conducerea Republicii Moldova a refuzat semnarea memorandumului fără coordonarea organizaţiilor europene. O vizită a preşedintelui Putin în Moldova a fost anulată. Într-o conferinţă de presă din 2005, preşedintele moldovean Vladimir Voronin a declarat că memorandumul Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că se afla în contradicţie cu constituţia moldovenească care stipulează neutralitatea Moldovei, şi nu permite staţionarea oricăror trupe străine pe teritoriul său, în timp ce ţara nu poate să adere la alianţe militare. Moldova şi memorandumul Kozak au reprezentat subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht din decembrie 2003, iar dezacordul dintre Rusia şi Occident a împiedicat semnarea unei declaraţii comune la sfârşitul reuniunii.
[modifică] Criza din 2004
Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistrieni învaţă în limba moldovenească folosind alfabetul chirilic.
În vara anului 2004, autorităţile transnistriene au închis cu forţa cele şase şcoli din stânga Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, o măsură care a afectat cei 3.400 de elevi care învăţau în aceste şcoli.[4] Mai mulţi profesori şi părinţi, care s-au opus închiderii, au fost arestaţi. În timpul crizei, guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul ţării. Blocajul a fost inutil din cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei şi preşedintele Leonid Kuchma. Transnistria a răspuns printr-o serie de acţiuni care erau menite să destabilizeze situaţia economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecinţă, această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în părţi ale Moldovei.
Şcolile au fost în cele din urmă redeschise dar au primit statutul de "instituţii educaţionale non-guvernamentale".
[modifică] Propunerea ucraineană
În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iuşcenko a propus un plan în şapte puncte care stipulează rezolvarea conflictului transnistrian printr-o reglementare negociată şi alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite şi Uniunea Europeană şi RMN şi-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis şase noi posturi vamale la graniţa ucraineano-transnistriană. Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene şi ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă şi vecinii săi.
[modifică] Drepturile omului
Republica Moldova, ca şi alte state sau organizaţii non-guvernamentale susţine că guvernul separatist de la Tiraspol este autoritar şi nu respectă drepturile omului şi a acuzat regimul separatist de arestări nejustificate şi tortură.
Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internaţională. Potrivit lui Claus Neukirch, şeful serviciului de presă al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, "nu se poate vorbi de alegeri libere şi corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiţii adecvate pentru exprimarea opţiunii politice a alegătorilor".[5]
Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administraţia RMN de incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chişinău, unde există relatări despre arestări nejustificate şi tortură.
Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria.[6] Traficul de fiinţe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova şi Transnistria.[7]
În cazul Ilaşcu şi Alţii v. Moldova şi Rusia (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut în unanimitate Moldovei şi Rusiei să pună capăt detenţiei nejustificate a membrilor grupului Ilaşcu, Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa, care sunt încă închişi în Transnistria. Ilie Ilaşcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul lunii iunie 1992. Ei au fost acuzaţi de uciderea a doi civili şi de acte de terorism împotriva RMN. Se crede că motivul real al reţinerii este asocierea politică sau sprijinul lor de sprijin faţă de autorităţile separatiste.
[modifică] Note
^ Termenul de "limbă română" era evitat, fiind preferate expresii ca limba noastră sau limba majorităţii (v. articolul "Moldova Noastră"). În prefaţa legii privind funcţionarea limbilor (septembrie 1989), aflată încă în vigoare [8] se menţionează identitatea lingvistică dintre limba română şi limba moldovenească (v. raportul Comitetului consultativ privind Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale).
^ Moscow's plan to build military base in Moldova rejected - Voronin (Planul Moscovei de a construi o bază militară în Moldova respins - Voronin), publicat pe Interfax.ru, ediţia din 20 octombrie 2005
^ Declaraţia Ministrului Educaţiei al RMN, E. Bomeşko, cu privire la asigurarea dreptului la educaţie
^ Maia Metaxa: OSCE despre alegerile parlamentare din Transnistria, publicat pe BBC.ro, ediţia din 5 decembrie 2005
^ Mai multe articole despre traficul de fiinţe umane în Transnistria şi Moldova: Departamentul de Stat al SUA, BBC, Consiliul Europei, Radio Europa Liberă
^ Departamentul de Stat al SUA: Country Reports on Human Rights Practices (Raportul de ţară privind respectarea drepturilor omului), 2003
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
- Portalul Transnistria.md
- Conflictul din Transnistria în presă
- Aproape totul despre Transnistria: Conflictul din Transnistria
- Conflictul transnistrean, văzut de un transnistrean
- Vitalie Călugăreanu: Transnistria, cadou, publicat în Jurnalul Naţional, ediţia din 14 iulie 2005
- "Eliberaţi Grupul Ivanţoc" (engleză)
- Instantanee tiraspolene. 8 schiţe despre viaţa românilor transnistreni
- Interviu cu Anatol Croitoru, un luptător pentru românism de dincolo de Nistru
