Bătălia Berlinului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la cucerirea capitalei Germaniei de către sovietici la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Pentru alte sensuri, vedeți Bătălia Berlinului (dezambiguizare).
Bătălia Berlinului
Parte a celui de al Doilea Război Mondial
Bundesarchiv Bild 183-R77767, Berlin, Rotarmisten Unter den Linden.jpg
Armata Roșie la Poarta Brandenburg
Informații generale
Perioadă 16 aprilie - 2 mai 1945
Loc Berlin, Germania
Rezultat Victoria zdrobitoare a sovieticilor și sfârșitul puterii naziste
Combatanți
Flag of German Reich (1935–1945).svg Germania Nazistă Flag of the Soviet Union.svg Uniunea Sovietică

Flag of Poland.svg Polonia

Conducători
Gotthard Heinrici
Helmuth Weidling
Helmuth Reymann
Wilhelm Mohnke
Gheorghi Jukov
Ivan Konev
Constantin Rokossovski
Vasili Ciuikov
Efective
1.000.000 soldați,
1.500 tancuri,
3.300 avioane
2.500.000 soldați
6.250 tancuri,
7.500 avioane,
41.600 piese de artilerie
Pierderi
150.000–173.000 morți
200.000 răniți
134.000 prizonieri
152.000 civili uciși
81.000 morți sau dispăruți (inclusiv 2.800 polonezi)
280.000 răniți
1.997 tancuri,
2.108 piese de artilerie și
917 avioane distruse

Format:Infocaseta Conflict militar Berlin

Bătălia Berlinului a fost una dintre ultimele bătălii finale[1][2] două grupuri de armate sovietice au atacat Berlinul pe direcțiile sud și est. Bătălia a durat de la sfârșitul lunii aprilie până la începutul lunii mai. Mai înainte ca lupta să se încheie, Adolf Hitler s-a sinucis. Apărătorii orașului s-au predat pe 2 mai 1945. Au mai existat câteva centre izolate de rezistență, care au încetat luptă până la predarea necondiționată a Germaniei de pe 8 mai (9 mai pentru URSS) 1945.

Cadrul general[modificare | modificare sursă]

După evenimentele din lunile august – septembrie 1944, (încheierea Opetrațiunii Bagration) până la începutul anului 1945, frontul de răsărit a fost relativ stabil. România și Bulgaria părăsiseră Axa și se alăturaseră forțelor antifasciste. Germanii au pierdut controlul asupra Budapestei și cea mai mare parte a Ungariei. Marile câmpii ale Poloniei erau acum deschise atacului sovietic.

Comandanții sovietici, după perioada de așteptare, inactivitate și neintervenție militară din timpul insurecției din Varșovia, au cucerit capitala Poloniei în ianuarie 1945. După trei zile, o masivă concetrare de forțe sovietice – patru fronturi – a început Ofensiva Vistula-Oder. După patru zile, armatele sovietice au reușit să străpungă liniile germane și au avansat cu 30 – 40 km pe zi, cucerind statele baltice, Danzigul, Prusia Răsăriteană, Poznańul, atingând un aliniament aflat la 60 de km est de Berlin, de-a lungul râului Oder.

O contraofensivă de pe 24 februarie a nou creatului Grup de Armate Vistula de sub comanda lui Heinrich Himmler nu a reușit să obțină rezultatele scontate, iar rușii au invadat Pomerania și au ocupat tot malul drept al râului Oder, de aici continuând atacul către Silezia. În sud, trei încercări ale germanilor de despresurare a Budapestei au eșuat, iar sovieticii au ocupat orașul pe 13 februarie. Hitler a insistat ca armatele germane să recucerească linia Dunării și de aceea a fost organizat un contraatac, care însă a eșuat până pe 16 martie, permițându-le sovieticilor să reia ofensiva în aceeași zi. Pe 30 martie, Armata Roșie a ajuns în Austria și au cucerit Viena pe 13 aprilie.

În acest moment era clar pentru toată lumea că înfrângera Germania era o chestiune de săptămâni. Wehrmachtul nu mai dispunea decât de cam a douăsprezecea parte din combustibilul de care avea nevoie să-și desfășoare forțele, iar producția de benzină de avion și de combustibili pentru tancuri ajunsese la cote nesemnificative, cu o calitate mult inferioară celei din 1944. Cu toate aceste, luptele au continuat cu ferocitate, poate chiar mai mare decât în alte perioade ale războiului. Mândria națională, insistența aliaților pentru capitularea necondiționată ca și dorința militarilor de a asigura cât mai mult timp refugiaților să se retragă către vest din fața Armatei Roșii, toate acestea au contribuit la creșterea hotărârii cu care au luptat forțele germane.

Adolf Hitler a hotărât să rămână în capitala țării, în ciuda sfaturilor consilierilor săi.

Aliații occidentali au conceput un plan pentru cucerirea Berlinului cu ajutorul trupelor aeropurtate, dar au renunțat până în cele din urmă. Eisenhower a hotărât că nu este nevoie să jertfească viețile sondaților săi pentru a ocupa un oraș care avea să rămână în sfera de influență sovietică după război. În plus, planul era greu de pus în practică datorită numărului mare de parașutiști pe care îl presupunea, dar și datorită cantității uriașe de materiale care trebuiau aprovizionată pe calea aerului. Nu în ultimul rând, pentru sovietici devenise o chestiune de onoare să cucerească capitala inamicului lor, ceea ce le creștea hotărârea în luptă.

Ofensiva sovietică[modificare | modificare sursă]

Preparativele[modificare | modificare sursă]

Ofensiva sovietică în Germania centrală, (în ceea ce avea să devină după câțiva ani Germania Răsăriteană), a avut două obiective majore:

  • Obiectivul numărul unu era ocuparea Berlinului. Capitala Germaniei era și un imporatant punct strategic, care putea fi folosit cu succes în perioada postbelică. În Berlin se aflau cele mai importante trofee de război: Adolf Hitler și instalațiile programului nuclear german.
  • Ocuparea unui teritoriu cât mai întins. Stalin nu credea că Aliații occidentali, după ce ar fi cucerit anumite teritorii, ar fi fost dispuși să cedeze ceva zonei de ocupație sovietice postbelice. De aceea, sovieticii au conceput o ofensivă pe un front extrem de larg și au avansat rapid către vest, pentru a le ieși în întâmpinare aliaților cât mai către apus.

Pe 9 aprilie 1945, Königsbergul (Prusia Orientală) a fost în cele din urmă cucerit de armata sovietică. Astfel, Frontul al II-lea Bielorus de sub comanda generalului Rokossovski a avut posibilitatea să se deplaseze cu toate efectivele în ajutorul atacatorilor Berlinului. În primele două săptămâni, sovieticii au reușit cea mai rapidă realocare a unui Front din tot războiul.

Generalul Jukov și-a concentrat oamenii din Frontul I Bielorus, aflați pe un front larg, de la sud de Mara Baltică până la Frankfurt pe Oder, au fost reamplasați în zona restrânsă a Înălțimilor Seelow. Oamenii generaluluil Rokossovski au ocupat pozițiile părăsite de soldații lui Jukov, la nord de Înălțimile Seelow. În timp ce se petreceau aceste reașezări, au fost lăsate spații neacoperite de sovietici, prin care rămășițele Armatei a II-a Germană, încercuită lângă Danzig, au reușit să se retragă peste Oder. La sud, generalul Konev a schimbat greutate principală a atacului său din Silezia Superioară spre râul Neisse. Cele trei fronturi sovietice aveau împreună apoximativ 2,5 milioane de oameni, dintre care 78.556 soldați ai Armatei I Poloneze, 6.250 de tancuri, 7.500 de avioane, 41.600 piese de artilerie, 3.255 lansatoare de rachete Katiușa montate pe camioane, (poreclite Orgile lui Stalin) și aproximativ 95 – 96.000 de autovehicule.

Generalul Gotthard Heinrici l-a înlocuit pe Heinrich Himmler în funcția de comandant al Grupului de Armate Vistula pe 20 martie. El era considerat cel mai bun tactician al defensivei din toată armata germană. El a început imediat să organizeze apărarea. A presupus în mod corect că principalul efort al atacatorilor va fi făcut peste râul Oder și de-a lungul autostrăzii principale est-vest. Generalul a decis că trebuie să încerce să apere malul Oderului doar cu forțe nesemnificative. În schimb, el a ordonat geniștilor să fortifice Înălțimile Seelow care străjuiau râul Oder în dreptul podului autostrăzii de peste râu, la aproximativ 90 de km est de Berlin. De asemenea, el a stabilit alte câteva linii de apărare în alte regiuni din apropiere, în sprijinul apărătorilor înălțimilor. Geniștii au transformat câmpiile din zonă, care erau deja saturate de apă, în mlaștini, prin golirea unui baraj hidrotehnic. În continuare, geniștii au construit mai multe rânduri de linii defensive, care ajungeau până în suburbiile Berlinului. Aceste linii erau formate din șanțuri antitanc, poziții de artilerie antitanc și o rețea complexă de tranșee și buncăre.

Bătălia de pe Oder-Neisse[modificare | modificare sursă]

O Katiușa – lansator multiplu de rachete – în timpul tragerilor din Berlin (arilie 1945). Arma din imagine este model BM-13N, dotată cu rachete de 132 mm, montată de un camion american Studebaker, ajuns în dotarea Armatei Roșii prin intermediul programului Lend-Lease.

În primele ore ale zilei de 16 aprilie, ofensiva sovietică a început cu un bombardament masiv a numeroase piese de artilerie și lansatoare de rachete Katiușa, carea a durat câteva zile. Imediat după încetarea barajului de artilerie, Frontul I Bielorus a atacat traversând Oderul. Frontul I Ucrainean a atacat traversând Neisse în dimineața aceleiași zile. Frontul bielorus era mai puternic, dar a trebuit să facă față unei sarcini mai dificile, trebuind să dea piept cu ceale mai numeroase și mai hotărâte trupe inamice.

Atacul inițial al Frontului I Bielorus a fost un dezastru. Heinrici anticipase atacul și își retrăsese apărătorii din primele linii chiar mai înainte ca artileria sovietică să le spulbere. Lumina celor 143 de proiectoare care ar fi trebuit să-i orbească pe apărători a fost dispersată de ceața dimineții, în schimb a făcut foarte vizibile siluetele formațiilor de atacanți sovietici. Pământul mocirlos s-a dovedit a fi o piedică importantă în calea atacatorilor și, împreună cu barajul de artilerie german de răspuns, a făcut ca pierderile sovietice să fie uriașe. Nemulțumit de ritmul mult prea redus al avansării, sau la ordinul direct al lui Stalin, generalul Jukov a ordonat intrarea imediată în luptă a rezervelor. Inițial, trupele de rezervă trebuiau să exploateze străpungerea inițială făcută de primele atacuri. În acea dimineață, sovieticii avansaseră până la 6 km în unele sectoare, dar liniile germane principale rămăseseră intancte. În sud, atacul Frontului I Ucrainean se desfășura conform planificării. Jukov a fost obligat să raporteze că lupta pentru Înălțimile Seelow nu se desfășura conform planului ințial. Pentru a-i da un impuls lui Jukov, Stalin i-a cerut generalului să-i permită lui Konev să atace Berlinul cu armatele de tancuri din sud.

A doua zi, comandanții Frontului I Bielorus au căutat în spatele frontului orice unitate militară care putea fi aruncată în luptă. Tactica sovietică de folosire atacurilor unor mari mase de oameni s-a dovedit mult mai costisitoare din punct de vedere al numărului de soldați morți decât până atunci. În seare zilei de 17 aprilie, frontul german din fața lui Jukov era neînfrânt. În sud, Grupul de Armate Centru nu a reușit o rezistență la fel de îndârjită. Tancurile germane ale Armatei a IV-a de pe flancul nordic nu au rezistat impetuăzității atacului sovietic. Comandatul german a păstat două divizii Panzer în rezervă pentru apărarea centrululi frontului și nu le-a trimis în sprijinul tancurilor Armatei a IV-a. Acesta a fost punctul de cotitură al bătăliei, deoarece, la căderea serii, atât pozițiile Grupului de Armate Vistula, cât și ale Grupului de Armate Centru nu au mai putut fi menținute, fiind obligate să se retragă și să refacă legătura cu Armata IV-a Panzer, altfel fiind în primejdie să fie încercuite. Ca urmare a succesului lui Konev, prăbușirea frontului apărat de Schörner a făcut ca apărarea excelent organizată de Heinrici în dreptul Înălțimilor Seelow să devină inutilă.

Pe 19 aprilie, ambele fronturi sovietice au avansat foarte mult, dar, din nou, pierderile lor au fost foarte ridicate. Până la căderea serii, Frontul I Bielorus a ajuns în fața celei de-a treia și ultima linie de apărare germană, iar Frontul I Ucrainean a cucerit Forst și era gata să intre în zona de câmpii neinundate.

Pe 19 aprilie, a patra zi după ce Frontul I Bielorus reușise să depășească liniile defensive de pe Înălțimile Seelow, nu a mai avut de înfruntat decât formații dezorganizate care încercau în zadar să încetinească înaintarea sovietică spre Berlin. Rămășițele Armatei a IX-a Germane, care apăraseră flancul nordic al Armatei a IV-a Panzer, s-au găsit în fața pericolului de a fi încercuite de trupele Frontului I Ucrainean, care spăseseră liniile tancurilor germane și își schimbaseră direcția de atac spre Berlin. Alte elemente ale Frontului I Ucrainean s-au îndreptat în viteză spre vest, în întâmpinarea americanilor. Până la sfârșitul zilei de 19 aprilie, linia răsăriteană a apărării germane încetase să mai existe. Rămășițele armatelor germane mai rezistau în pungi izolate. Pierderile sovietice au fost foarte ridicate între 1 și 19 aprilie, în afară de soldați, sovieticii pierzând și 2.807 de tancuri. În perioada similară, aliații occidentali pierduseră numai 1.709 de tancuri.

Încercuirea Berlinului[modificare | modificare sursă]

Pe 20 aprilie, de ziua de naștere a lui Hitler, artileria Frontului I Bielorus a început bombardarea centrului Berlinului. Bombardamentele de artilerie nu au încetat până la capitularea orașului. După război, sovieticii au afirmat că greutatea proiectilelor lansate de artileria lor în timpul acestei ultime bătălili a fost mai mare decât tonajul bombelor de aviație lansate de aliații occidentali asupra Berlinului. Frontul I Bielorus a avansat către nord-estul și estul capitalei germane.

Frontul I Ucrainean a învins ultimele formații germane și a depășit prin nord Juteborgul, pentru a se întâlni la cu americanii care traversaseră râul Elba la Magdeburg. La nord, Frontul al II-lea Ucrainean a atacat între Stettin și Schwedt pozițiile apărate de Armata a III-a Panzer.

Pe 21 aprilie, Armata a II-a de Gardă a avansat aproximativ 50 km la nordul Berlinului, după care a atacat la sud-vest de Werneuchen. Alte unități sovietice au reușit să ajungă în fața ultimei linii defensive germane. Planul sovitic prevedea ca, în prima fază, să fie încercuit Berlinul, după care să fie încercuită și Armata a IX-a Germană.

Corpul al V-lea German continua să lupte la nord de Forst, unde era încercuit, în vreme ce comandanții lor au reușit să se strecoare către pozițiile Armatei a IX-a. Acest corp de armată a continuat să păstreze controlul la Cottbus. Când flancul sudic al Armatei a IV-a Panzer a reușit să obțină câteva succese locale contraatacând spre nord împotriva Frontului I Ucrainean, Hitler a dat o serie de ordine care au demonstrat că dictatorul nu mai avea simțul realității. El a ordonat Armatei a IX-a să apere Cottbusul și să formeze un front cu fața la vest. După aceasta, ei ar fi trebuit să atace coloanele sovietice pe direcția nord. Asta le-ar fi permis să formeze un clește la nord împreună cu Armata a IV-a Panzer, care ar fi trebuit să atace dinspre sud, încercuind astfel Frontul I Ucrainean și distrugându-l. De asemenea, la sud, Armata a III-a Panzer trebuia să execute o manevră de învăluire a Frontului I Belarus împreună cu Armata a XI-a Panzer, care ar fi atacat dinspre nordul Berlinului. Mai târziu în aceeași zi, a devenit clar că germanii nu mai aveau efectivele necesare să execute un asemenea atac, mai mult chiar, Armata a XI-a a trebuit să se retragă pentru a nu fi încercuită. În loc să atace spre nord-vest, Heinrici a declarat că va fi nevoit să se retragă către vest, iar dacă nu i se permitea să facă o asemenea manvră, el era gata să demisioneze.

Pe 22 aprlie, la conferința de la prânz, Hitler a avut un acces de furie când și-a dat seama că planurile pe care le făcuse cu o zi în urmă nu erau realizabile. El a declarat ca războiul era pierdut și și-a acuzat generalii pentru eșec. A mai anunțat că avea să rămână în Berlin până la sfârșit și că avea să se sinucidă. Într-o încercare de a-l calma pe Hitler, generalul Alfred Jodl a propus ca Armata a XII-a Germană, care lupta în acel moment cu americanii, să se îndrepte către Berlin, deoarece, aceștia din urmă, după ce atinseseră malurile râului Elba, era puțin probabil că mai aveau să continue atacul spre est. Hitler a fost imediat de acord cu această idee și, în câteva ore, generalul Walther Wenck a primit ordinul să-și dezangajeze oamenii din lupta cu americanii și să se îndrepte către nord-vest spre Berlin. S-a remarcat mai apoi că, dacă Armata IX-a se mută spre vest, și-ar putea uni trupele cu cele ale Armatei a IX-a. La venirea serii, Heinrici a primit permisiunea să facă acestă mișcare.

Spre deosebire de Sala hărților din Führerbunker, unde oamenii din jurul lui Hitler mutau pe hârtie divizii fantomatice în atacuri imaginare, sovieticii avansau neîntrerupt și se îndreptatu către victorie. Frontul al II-lea Bielorus reușise să stabilească un cap de pod pe malul estic al Oderului pe o adâncime de 15 km și lupta din greu cu Armata a III-a Panzer. Armata a IX-a pierduse Cottbusul și era sub contina presiune a atacurilor sovietice dinspre răsărit. Coloanele sovietice de tancuri au reușit să străpungă ultima linie defensivă a capitalei germane în două puncte.

Pe 23 aprilie, Fronturile I Ucrainean și I Bielorus au continuat să strângă încercuirea Berlinului, reușind să taie ultima legătură a Armatei a IX-a cu apărătorii orașului. Elementele Frontului I Ucrainean au continuat să avanseze către apus și au intrat în luptă cu Armata a XII-a, care avansa în sprijinul berlinezilor. Hitler l-a numit pe generalul Helmuth Weidling în funcția de comandant al Berlinului. Până pe 24 aprilie, cele două fronturi sovietice, (ucrainean și bielorus), au reușit să închidă încercuirea Berlinului, tăind orice legătură a orașului cu exteriorul.

În ziua următoare, 25 aprilie, Frontul al II-lea Bielorus a reușit să străpungă frontul Armatei a III-a Panzer din jurul capului de pod de la sud de Stetin și a traversat Mlaștina Rando. În acest moment puteau să se îndrepte către vest spre pozițiile Grupului de Armată al XXI-lea Britanic și spre nord spre portul baltic Stralsund. Divizia a 59 Sovietică de Gardă a Armatei a V-a de Gardă a făcut contactul cu Divizia de 69-a de Infanterie Americană a Armatei I Americană lângă Torgau, pe râul Elba.

Bătălia Berlinului[modificare | modificare sursă]

Forțele disponibele pentru apărarea orașului erau compuse din câteva divizii secătuite ale armatei și Waffen-SS, efective ale polițieei, adolescenți din Tineretul Hitlerist și bătrâni din Volkssturm, unii dintre ei veterani ai primului război mondial.

În vest se afla Divizia de Infanterie Motorizată a XX-a Germană, la nord Divizia de Parașutiști a IX-a, la nord-est Divizia Panzer Müncheberg, la sud-est Divizia de Panzergrenadieri Voluntarii SS a XI-a Nordland, (la est de Aeroportul Tempelhof), iar Divizia de Panzergrenadieri a XVIII-a se afla în rezervă, în districtul central.

Soarta Berlinului era pecetluită, dar rezistența apărărtorilor a continuat cu dârzenie. Sovieticii au avansat în oraș pe mai multe direcții principale:

  • dinspre sud-est, de-a lungul Frankfurter Allee, până în Alexanderplatz;
  • dinspre sud
    • de-a lungul Sonnen Allee până în Belle Alliance Platz,
    • până în Potsdamer Platz până la Potsdamer Platz;
  • din nord până lângă Reichstag.

Reichstagul, podurile Havel, Spandau și Moltke și Alexanderplatz au fost locurile în care s-au dat cele mai grele lupte, sovieticii fiind obligați să cucerească casa una câte una și etaj cu etaj, angajându-se de multe ori în lupte corp-la-corp. Contingentele ne-germane din SS au lupta cu o dârzenie ieșită din comun, pe de-o parte pentru că erau motivate ideologic, pe de alta pentru nu credeau că, odată căzuți prizonieri, nu ar fi fost executați ca trădători.


Pe 28 aprilie, Heinrici a refuzat să execute ordinul lui Hitler de a a apăra Berlinul cu orice preț și a fost înlocuit la comandă de generalul Kurt Student în ziua următoare.

Pe 30 aprilie, în timp ce trupele sovietice avansau spre centrul Berlinului, Adolf Hitler s-a căsătorit cu Eva Braun, după care s-a sinucis împreună cu proaspăta sa mireasă. Generalul Weidling, comandantul militar al capitalei germane, a ordonat apărătorilor Berlinului să se predea pe 2 mai. În ciuda ordinului, în special subunități fanatice ale SS-ului, dar și ale adolescenților din Tineretul Hitlerist au continuat să lupte cu îndârjire. De-abia pe 8 mai, ultimii apărători germani, inclusiv cei comandați de Wilhelm Mohnke, s-au predat ca urmare a semnării capitulării necondiționate de Germania Nazistă.

Bătălia de la Halbe[modificare | modificare sursă]

{{articol principal: Bătălia de la Halbe.

La sud de Berlin, în timpul luptelor pentru cucerirea orașului și câteva zile după predarea capitalei, Armata a IX-a Germană a luptat cu disperare pentru a sparge încercuirea și pentru a ajunge la pozițiile deținute de Armata a XII-a Germană, în speranța că pot să traverseze împreună Elba pentru a se preda americanilor.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Bătălia Berlinului s-a încheiat după o săptămână de lupte grele, în principal datorită faptului că puținii apărători germani rămăși în viață au terminat munițiile și carburanții. Depozitele aprovizionării germane erau între ultima și penultima linie de apărare și au fost cucerite de sovietici chiar în primele zile ale asaltului sovietic. În lupta pentru cucerirea orașului, sovieticii au pierdut aproximativ 2.000 de vehicule blindate, în mare parte datorită tirului armei fără recul germane cunoscută ca Panzerfaust, acestea fiind distribuite în număr mare civililor, deși și alte măsuri împotriva blindatelor fusese luate de tacticienii germani. Germanii opuseseră atacului sovietic numai un număr nesemnificativ de tancuri.

În multe zone ale orașului au fost raportate acțiuni violente împotriva civililor germani ale soldaților sovietici, în special ale celor din eșaloanele de rezervă. (Pentru mai multe amănunte, vedeți articolele Marta Hillers și Atrocități ale Armatei Roșii). La început, această comportare răzbunătoare a fost tolerată de numeroși ofițeri ai Armatei Roșii, dar după ce invazia s-a transformat în ocupație militară, autoritățile militare și NKVD-ul au pus capăt atrocităților comise de soldați.

Sovieticii au pierdut în timpul atacului direct asupra orașului între 20.000 și 25.000 de soldați, din totalul de 81.000 din întreaga acțiune. Alți 280.000 de soldați au fost răniți sau au rămas infirmi ca urmare a luptelor din zonă. Germanii au pierdut aproximativ 450.000 de oameni, (uciși, răniți sau dispăruți), numeroși dintre aceștia fiind civili.

Conform ultimelor dorințe și testamentului lui Adolf Hitler, după moartea sa amiralul Karl Dönitz a devenit noul Reichspräsident, iar Joseph Goebbels noul Reichskanzler. Goebbels s-a sinucis pe 1 mai 1945, lăsându-l pe Dönitz să se ocupe de unul singur de negocierile pentru capitulare. Înaltul Comandament german și cele mai multe unități germane s-au predat necondiționat Aliaților occidentali pe 8 mai 1945, devenită cunoscută ca Victory Day. Deși au mai existat câteva subunităti germane care au mai continuat lupta și după această dată, se consideră că 8 mai (9 mai pentru sovietici) este data la care s-a încheiat al doilea război mondial în Europa, odată cu încheierea războiului dispărând și Al treilea Reich.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ultima bătălie importantă a celui de-al doilea război mondial în Europa a fost Ofensiva de la Praga de pe 611 mai 1945, când armatele sovietice, aliate cu cele poloneze, române și cehoslovace, au învins rămășițele Grupului de Armate Centru, care continuase rezistență în Cehoslovacia. În această operațiune au fost implicați aproximativ 3.000.000 de soldați de ambele părți.
  2. ^ Ultima bătălie a acestui război în Europa este considerată uneori răscoala georgiană de pe insula Texel (5 aprilie20 mai 1945). Consultați și articolul Sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Europa pentru detalii asupra ultimelor zile ale celei de-a doua conflagrații mondiale.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Antony Beevor – Berlin: The Downfall 1945, Penguin Books, 2002, ISBN 0-670-88695-5
  • G. F. Krivosheev – Soviet Casualties and Combat Losses in the Twentieth Century, Greenhill Books, 1997.
  • Anthony Read – The Fall of Berlin, London: Pimlico, 1993. ISBN 0-7126-0695-5
  • Cornelius Ryan – The Last Battle, ISBN 0-684-80329-1
  • Earl F.Ziemke – Battle For Berlin: End Of The Third Reich, NY:Ballantine Books, London:Macdomald & Co, 1969.
  • Marta Hillers, A Woman in Berlin: Six Weeks in the Conquered City Traducere de Anthes Bell, ISBN 0-8050-7540-2
  • Max Hastings – Armageddon: The Battle for Germany, 1944-1945, Macmillan, 2004, ISBN 0-333-90836-8

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]