Republica Slovacă (1939-1945)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Republica Slovacă (în limba slovacă: Slovenská republika) a fost un stat naţional independent slovac care a existat din 14 martie 1939 până pe 8 mai 1945. Republica Slovacă a fost un aliaat şi stat clientelar al Germaniei Naziste. Teritoriul ocupat de prima republică slovacă este cu aproximaţie acelaşi cu cel al Slovaciei din zilele noastre (cu excepţia al părţilor sudice şi estice ale statului din zilele noastre). Republica Slovacă se învecina cu Germania, Protectoratul Boemiei şi Moraviei, Polonia şi Ungaria.
Republica Slovacă a fost recunoscută de Germania Nazistă şi statele aliate cu aceasta sau neutre faţă de Reich – Italia Fascistă, Imperiul Japonez şi statele sale marionetă (Manchukuo, Mengjiang şi Guvernul provizoriu al Chinei), Uniunea Sovietică, Spania, Croaţia, Lituania, Estonia, Elveţia, El Salvador, Vatican şi Ungaria. Existenţa legală a primei republici slovace a fost anulată retroactiv de puterile victorioase în al doilea război mondial ca rezultat al anulării Acordului de la München şi a tuturor consecinţelor acestuia.
Republica Slovacă din perioada celui de-al doilea război mondial mai este denumit şi Prima Republică Slovacă (prvá Slovenská republika) sau Statul Slovac (Slovenský štát) pentru a o deosebi de Slovacia din zilele noastre – A doua Republică Slovacă, care nu este însă considerat din punct de vedere legal un stat succesor al primei republici. Denumirea de " Slovenský štát " a fost folosită în aproape toate textele istorice apărute în Cehoslovacia comunistă (1948-1989).
[modifică] Apariţia Republicii Slovace
După Acordul de la München, Slovacia a obţinut autonomia în cadrul Ceho-Slovaciei (noua denumire a Cehoslovaciei) şi a pierdut teritoriile sudice în favoarea Ungariei după primul arbitraj de la Viena. Adolf Hitler, care se pregătea să invadeze Cehia, avea mai multe planuri în privinţa Slovaciei. (Oficialii germani fuseseră informaţi greşit de cei maghiari că slovacii doreau să se unească cu Ungaria). Decizia finală a lui Hitler a fost să creeze un stat separat slovac aflat sub „protecţia” Germaniei , care să reprezinte o bază strategică de atac împotriva Poloniei.
Pe 13 martie 1939, Hitler l-a invitat pe monseniorul Jozef Tiso (fostul premier al Slovaciei autonome, înlăturat prin forţă de trupele cehe cu câteva zile mai înainte) la Berlin, pentru a-l îndemnat să proclame independenţa Slovaciei, alternativa fiind împărţirea ţării între Ungaria şi Polonia. Această posibilitate a fost „confirmată” de Joachim von Ribbentrop, care a prezentat un raport fals cu privire la mobilizarea trupelor maghiare la graniţa cu Slovacia. Tiso a refuzat să ia decizia proclamării independenţei de unul singur. Hitler a fost de acord ca problema independenţei să fie hotărâtă de Dieta (parlamentul) slovac. Pe 14 martie, a fost convocată Dieta. În sesiunea parlamentului, Tiso a prezentat un raport asupra discuţiilor cu Hitler, iar deputaţii au aprobat în unanimitate proclamarea independenţei. Jozef Tiso a fost numit prim-ministru al noii republici.
[modifică] Armata slovacă
[modifică] Războiul cu Ungaria
Pe 23 martie 1939, Ungaria, după ce ocupase deja Rutenia Subcarpatică, şi-a atacat vecinul slovac de pe poziţii din această regiune. Slovacia a fos nevoită să cedeze 1.697 km² de teritoriu cu o populaţie de aproximativ 70.00 de oameni, din care o mare parte era formată din maghiari.
[modifică] Participarea Slovaciei la campania din Polonia din 1939
Slovacia a fost singurul membru al Axei care a participat alături de Germania la camapania din Polonia. În perioada în care Germania pregătea invazia din Polonia din septembrie 1939, OHW a cerut ajutorul armatei Slovace. Deşi forţele armate slovace aveau o vechime de doar şase luni, a fost format două mici grupuri mobile. Primul grup de luptă a avut dimensiunea unei brigăzi şi era compus din şase batalioane de infanterie, două de artilerie şi o companie de genişti, aflate sub comanda lui Antonín Pulanich. Al doilea grup a fost compus din două batalioane combinate de cavalerie şi motociclişti de recunoaştere, plus nouă baterii motorizate de artilerie, sub comanda lui Gustav Malár. Cele două grupuri au fost organizate în jurul cartierelor generale ale Diviziilor I şi III-a de infanterie slovacă. Cele două grupuri slovace au participat la luptele din sudul Poloniei.
[modifică] Grupul expediţionar slovac din Rusia
După patru zile de la declanşarea invadării URSS de către Germania, Slovacia a trimis propriile sale unităţi împotriva sovieticilor – „Grupul expediţionar slovac”. Acest grup de armată era comandat de ministrul slovac al apărării, Ferdinand Čatloš.
În timpul campaniei de pe frontul de răsărit, forţele slovace au rămas treptat în spatele celor germane. Acest fapt s-a datorat în principal lipsei de mijloace mecanizate pentru deplasarea celor 45.000 de soldaţi slovaci.
[modifică] Brigada Pilfousek
Ca urmare a incapacităţii Grupului expediţionar să menţină ritmul alături de trupele germane, s-a luat decizia creării unei unităţi mobile care să aibă o mobilitate crescută. Toate unităţile motorizate ale Grupului expediţionar au fost concentrate în aşa-numita „Comenduirea mobilă slovacă”, cunoscută şi ca „Brigada Pilfousek”, după numele comandantului, Rudolf Pilfousek, fostul comandant al Diviziei a II-a slovace.
Brigada Pilfousek a înaintat spre Lvov şi Vinniţa. După 8 iulie 1941, brigada a trecut sub comanda tactică a Armatei a 17-a germane. Restul Grupului expediţionar slovac, (care nu mai acţinau ca formaţii independente), a fost folosit în spatele liniilor germane pentru asigurarea securităţii Grupului de Armate Sud, în lupta împotriva partizanilor sovietici. De pe 22 iulie, Brigada Pilfousek a participat la luptele din regiunile Vinniţa şi Lipovăţ, în timpul cărora a avut pierderi grele. După aceea, brigada a fost mutată în nord, luptând la Berdiciv, Jitomir şi mai departe spre Kiev.
[modifică] Divizia I (mobilă) de infanterie
La începutul lunii august 1941, Grupul expediţionar slovac a fost retras de pe liniile frontului şi s-a trecut la formarea a două unităţi noi care trebuiau să fie mai bine dotate şi organizate pentru războiul modern. Cele mai bune unităţi ale grupului au fost organizate în două noi divizii – Divizia I (mobilă) de infanterie şi Divizia a II-a (securitate) de infanterie. Divizia I (mobilă) de infanterie a fost cunoscută şi ca „Divizia I slovacă”.
Divizia I slovacă a fost comandată la început de Gustav Malar, care participase şi la luptele din Polonia din 1939. Pe la mijlocul lunii septembrie 1941, Divizia I slovacă s-a reîntors pe front, în apropierea Kievului. După cucerirea Kievului, Divizia I slovacă a fost trasferată la rezerva Grupului de Armate Sud. Aici, divizia slovacă a înaintat de-a lungul râului Nipru, participând la luptele Armatei I Panzer din dreapta şi stânga Niprului. Divizia slovacă a fost transferată mai apoi în regiunile Maripol şi Taganrog, după care a petrecut iarna 1941-1942 pe poziţii de-a lungul râului Mius. Mai apoi, divizia slovacă a participat la luptele din Caucaz. La sfârşitul lunii septembrie 1942, la comanda diviziei a fost numit Jozef Turanec. Sub conducerea sa, divizia a forţat râul Kuban şi a înaintat până în regiunea Taupze. La sfârşitul anului 1942, a fost transferat din cadrul Diviziei a II-a (securitate) la Divizia I-a un regimente de artilerie. În ianuarie 1943, Divizia I-a a primit un nou comandant, generalul-locotenent Gen Jurech.
După înfrângerea grea suferită de forţele Axei la Stalingrad în iarna 1942-1943, situaţia frontului german din Caucaz a devenit foarte dificilă, toate unităţile Axei din zonă fiind retrase rapid pentru a evita încercuirea lor. Divizia slovacă a fost în primejdie să fie încercuită lângă Saratovskaia, dar a reuşit să scape. Unităţile diviziei mobile au fost transferate pe calea aerului din regiunea Kuban, dar a fost nevoită să părăsească tot echipamentul şi armamentul greu. Mai târziu, divizia slovacă a fost folosită ca ariergardă în evecuările capetelor de pod de la Sivaş şi Perekop. După această dată, înregistrările din jurnalele de front s-au pierdut. La un moment dat, a fost numit un nou comandant, Elmir Lendvay. Divizia I reapare în luptă lângă Melitopol. În ciuda faptului că a căzut în încercuire, divizia slovacă a reuşit să străpungă liniile sovietice şi s-a reîntors în rândurile frontului german. Slovacii au pierdut aproximativ 2.000 de oameni în timpul acestei acţiuni. Divizia I a fost practic distrusă şi a fost retrasă din prima linie.
La începutul anului 1944 a fost recreată fosta Divizie mobilă, cu efective şi armament mult reduse. Noua unitate a mai fost cunoscută şi ca „Grupul de luptă Tartarko” şi era încadrată cu 12 ofiţeri, 13 subofiţeri şi 775 soldaţi. Grupul de luptă a fost trimis în regiunea Crimeii pentru a asigura securitate spatelor liniilor Grupului de Armată Sud. În iunie 1944, grupul a fost retras de pe front şi a fost transferat în România, unde i s-a schimbat destinaţia, fiind transformată în brigadă de construcţii.
[modifică] Divizia a II-a (securitate) de infanterie
Divizia a II-a (securitate) de infanterie a fost implicată în principal în asigurarea securităţii spatelui frontului şi în lupta împotriva partizanilor sovietici. La început, Divizia a II-a a fost folosită pentru curăţarea pungilor de rezistenţă sovietice, pe care le depăşiseră germanii în înaintarea lor. Mai târziu, divizia a fost folosită în lupta împotriva partizanilor sovietici din regiunea Jitomir. Mai multe subunităţi din Divizia a II-a au fost tramsferate în cadrul Diviziei I (mobilă), inclusiv Regimentul al 31-lea de artilerie. După înfrângerea de la Stalingrad, moralul soldaţilor slovaci a început să scadă iar ei au fost transferaţi în regiunea oraşului Minsk. După 1 noiembrie 1943, ca urmare a creşterii numărului de dezertori din cadrul diviziei, militarii rămaşi au fost dezarmaţi şi transferaţi în Italia, la Ravenna ca unitate de construcţii.
[modifică] Forţele aeriene slovace
„Slovenské vzdušné zbrane” (SVZ) a fost Forţele aeriene ale efemerului stat slovac. Forţele aeriene slovace au avut misiunea să asigure sprijin aerian pe frontul de răsărit şi să apere zona metropolitană a Bratislavei împotriva atacurilor aeriene Aliate.
[modifică] Relaţiile internaţionale
Încă de la începutul existenţei ei, Republica Slovacă a fost puternic dependentă de Germania Nazistă. Prin „Tratatul asupra relaţiilor de protecţie dintre Reichul German şi Statul Slovac” (Tratatul de protecţie), Slovacia îşi subordona practic politica externă, de apărare şi economică intereselor germane. Slovacia s-a alăturat în mod logic Axei şi a participat la războiul împotriva Poloniei. De asemenea, Slovacia a participat la războiul împotriva URSS şi a declarat război Angliei şi SUA. Cu excepţia unei porţiuni înguste de la frontiera cu Protectoratul Boemiei şi Moraviei („Schutzzone Slowakei”), Slovacia nu a fost ocupată de trupele germane cea mai mare parte a războiului.
Cea mai mare problemă de politică externă a Slovaciei a fost relaţia cu Ungaria, care anexase cam o treime din teritoriul ţării după Primul arbitraj de la Viena şi care încercase să ocupe şi restul teritoriului republicii. Slovacia a încercat în mai multe rânduri să obţină revizuirea arbitrajului, dar Germania s-a opus de fiecare dată. De asemenea, între guvernele de la Bratislava şi de la Budapesta au existat fricţiuni neîntrerupte cu privire la tratamentul aplicat slovacilor din Ungaria.
[modifică] Caracteristici
85% dintre locuitorii ţării erau slovaci, iar restul erau germani, unguri, evrei, ţigani. 50% din poplaţia ţării lucra în agricultură. Slovacia era împărţită în şase regiuni ("župy"), 58 districte ("okresy") şi 2.659 de municipalităţi. Capitala Bratislava avea peste 140.000 de locuitori.
Slovacia a continuat sistemul legal cehoslovac, care a fost modificat treptat. În conformitate cu prevederile constituţiei din 1939, preşedintele (Jozef Tiso) era şeful statulu. „Dieta Republicii Slovaciei” era aleasă pe 5 ani şi era cel mai înalt corp legislativ al ţării, dar nu au fost organizate alegeri generale pentru alegerea deputaţilor parlamentului. În schimb, a funcţionat aşa-numitul „Consiliu de stat” cu fucţiile unei camere superioare a unui parlament (Senat). Organul executiv al puterii de stat era guvernul cu opt miniştri.
Republica Slovacă din timpul celui de-al doilea război mondial era un stat autoritarian cu elemente fasciste. Uneori, regimul slovac din perioada amintită este caracterizat ca fiind „clerical-fascist”. Acesta a fost de fapt termenul folosit de-a lungul întregii perioade de existenţă a Cehoslovaciei comuniste. Partidul politic conducător era „Partidul Poporului Slovac al lui Hlinka” (sau Partidul Unităţii Naţionale Slovace). A mai fost autorizată funcţionarea partidelor unor minorităţi naţionale – ale germanilor şi maghiarilor), în vreme ce toate celelalte partide politice au fost interzise. (Ar mai trebui spus că acţiunea de interzicere a partidelor politice a avut loc de fapt mai înainte de proclamarea independenţei ţării). Guvernul a emis o serie de legi antisemite, iar mai târziu a sprijinit deportarea evreilor în lagărele de concentrare germane. Pe de altă parte, nu a fost pronunţată nicio condamnare la moarte în perioada de existenţă a republicii.
Pe de altă parte, existenţa statului independent slovac a avut efecte pozitive asupra ştiinţei, culturii, învăţământului şi economiei slovace. În 1942 a fost fondată Academia Slovacă de Ştiinţe. Au fost înfiinţate mai multe licee şi universităţi cu limba de predare slovaca, iar arta a înflorit în republică.
[modifică] Împărţirea administrativă
Republica Slovacă era împărţită începând cu 1 ianuarie 1940 în şase regiuni şi 58 de districte:
- Bratislavská župa – 3.667 km², 455.728 locuitori
- Nitrianska župa – 3.546 km², 335.343 locuitori
- 5 districtes: Hlohovec, Nitra, Prievidza, Topoľčany, Zlaté Moravce
- Trenčianska župa – 5.592 km², 516 698 locuitori
- 12 districte: Bánovce nad Bebravou, Čadca, Ilava, Kysucké Nové Mesto, Myjava, Nové Mesto nad Váhom, Piešťany, Považská Bystrica, Púchov, Trenčín, Veľká Bytča, Žilina
- Tatranská župa – 9.222 km², 463.286 locuitori
- Šarišsko-zemplínska župa – 7.390 km², 440 372 locuitori
- 10 districte: Bardejov, Giraltovce, Humenné, Medzilaborce, Michalovce, Prešov, Sabinov, Stropkov, Trebišov, Vranov nad Topľou
- Pohronská župa – 8.587 km², 443 626 locuitori
- 12 districte: Banská Bystrica, Banská Štiavnica, Brezno nad Hronom, Dobšiná, Hnúšťa, Kremnica, Krupina, Lovinobaňa, Modrý Kameň, Nová Baňa, Revúca, Zvolen
[modifică] Slovacia şi Holocaustul
La scurtă vreme după proclamarea independenţei, Republica Slovacă a început să ia anumite măsuri antisemite. Gărzile lui Hlinka au început să atace evreii, iar în septembrie 1941 a fost pus în practică un „Cod evreiesc”. Acest cod era inspirat de Legile de la Nürnberg şi cerea evreilor să poarte o banderolă galbenă. De asemenea, evreilor li s-a interzis să ocupe anumite funcţii sau să exercite o serie de meserii, iar căsătoriile interconfesionale au fost interzise. Până în octombrie 1941, 15.000 de evrei au fost expulzaţi din Bratislava. Cea mai mare parte a lor a fost trimisă în lagărele de concentrare.
Republica Slovacă a fost una dintre ţările care a fost de acord cu deportare a evreilor ca parte a „Soluţiei finale naziste”. La început, guvernul slovac a încecat să facă un târg cu Germania în octombrie 1941 prin care evreii trebuiau „livraţi” în schimbul muncitorilor slovaci necesari economiei naziste de război. După Conferinţa de la Wannsee, germanii au fost de acord cu propunerea slovacilor şi între cele două părţi s-a încheiat un acord prin care Republica Slovacă trebuia să plătească pentru fiecare evreu deportat o sumă fixă, iar, în schimb, Germania promitea că evreii deportaţi nu aveau să se mai întoarcă niciodată în Slovacia. La început s-a căzut de acord asupra a „20.000 de evrei tineri şi puternici", dar, după scurtă vreme, guvernul slovac a fost de acord cu propunerea germană de „evacuare a întregii populaţii evreieşti în terioriile din est”.
Deportarea evreilor slovaci a început pe 25 martie 1942, dar a fost întreruptă pe 20 noiembrie 1942 după ce un grup de cetăţeni evrei, conduşi de Gisi Fleischmann şi Michael Ber Weissmandl, au apelat la Curia Romană (Vaticanul). Printr-un amestec de negocieri şi mită, procesul deportării a fost oprit. Cu toate acestea, aproximativ 58.000 de evrei fuseseră deja deportaţi, în special în lagărul de concentrare Auschwitz. Guvernanţii slovaci au declarat că au crezut că evreii au fost forţaţi să lucreze în fabricile de armament germane şi a depus o plângere oficială când a devenit clar că evreii au fost victime ale execuţiilor în masă.
Deportărtirile evreilor au fost reluate pe 30 septembrie 1944, când Armata Roşie a ajuns în apropierea graniţelor slovace şi a izbucnit Insurecţia naţională slovacă. A rezultat a acestor evenimente, germanii au decis să ocupe toată Slovacia, care şi-a pierdut astfel independenţa. În timpul ocupaţiei germane, alţi aproximativ 13.000 de evrei au fost deportaţi, iar cam 5.000 au fost arestaţi. Deportările evreilor au continuat până pe 31 martie 1945. În total, autorităţile germane şi slovace au deportat aproximativ 70.000 de evrei slovaci. În jur de 65.000 de evrei slovaci au murit în lagărele de concentrare germane. Există estimări recente care afirmă că aproximativ 105.000 de evrei slovaci, sau 77% din populaţia evreiască interbelică a Slovaciei au murit în timpul războiului.[1]
[modifică] Partidul de guvernământ şi cele două facţiuni ale sale
În rândurile partidului de guvernământ „Partidul Poporului Slovac al lui Hlinka” s-a remarcat încă din 1939 existenţa a două facţiuni. Facţiunea conservatoare şi moderată condusă de monseniorul Jozef Tiso, preşedinte alSlovaciei şi al partidului, dorea crearea unui stat autoritarist şi religioas. Această facţiune controla cele mai importante posturi guvernamentale, ale partidului şi clerul.
Cealaltă facţiune era formată din radicali inspiraţi de modelul naţional socialist german, era puternic antisemit, milita pentru îndepărtarea tuturor cehilor şi pentru crearea unui stat fascist bazat pe principiile colectivismului şi ale „sângelui şi pământului”. Principala lor organizaţie era Garda lui Hlinka (Hlinkova garda). Reprezentanţii lor în guvern erau premierul Vojtech Tuka şi ministrul de interne Alexander Mach.
Problema aripii extremis-fasciste era aceea că populaţia sprijinea latura moderată a partidului, deoarece latura demogogică şi nu era compatibilă cu convingerile catolice a majorităţii slovacilor – ţărani şi mici afacerişti. În plus, ţara se bucura de o situaţie economică bună, cel puţin în comparaţie cu ţările vecine, devastate de război, chiar comparativ cu Germania. facţiunile moderată-catolică şi cea nazistă erau unite de aversiunea comună împotriva bolşevismului.
Germania a sprijinit l-a început pe Tuka şi facţiunea sa extremeistă, dar după începerea deportărilor evreilor în 1942, conform „principiului Führerului” prin care dictatorul se identifică cu ţara, facţiunea moderată a lui Tiso s-a bucurat de încrederea naziştilor germani. Această atitudine i-a permis lui Tiso să întrerupă la un moment dat deportările evreilor.
[modifică] Politicieni şi conducători ai Republicii Slovace
[modifică] Preşedinte
- Jozef Tiso: 14 martie 1939 – 3 aprilie 1945
[modifică] Prim-miniştri
- Jozef Tiso: 14 martie 1939 - 29 octombrie 1939
- Vojtech Tuka: 29 octombrie 1939 - 5 septembrie 1944
- Stefan Tiso: 5 septembrie 1944 - 3 aprilie 1945
[modifică] Comandanţi ai forţelor de ocupaţie germane
- Gottlob Berger: 29 august 1944 - 20 septembrie 1944
- Hermann Höfle: 20 septembrie 1944 - 3 aprilie 1945
[modifică] Comandanţi ai forţelor de ocupaţie sovietice
- Ivan Efimovici Petrov: 6 august 1944 - 24 martie 1945
- Andrei Anreevici Eeremenko: 25 aprilie 1945 - iulie 1945
[modifică] Sfârşitul Repuublicii Slovace
După izbucnirea insurecţiei naţionale antinaziste din august 1944, germanii au ocupat din septembrie ţara. Trupele germene au fost alungate pas cu pas de armatele sovietice, române şi cehoslovace care înaintau din răsărit. Teritoriile eliberate au devenit parte de facto a Cehoslovaciei.
Prima republică slovacă a încetat definitiv să existe de facto pe 4 aprilie 1945, când Armata Roşie a eliberat Bratislava şi ultima parte a Slovaciei. De jure, Republica Slovacă a încetat de jure să existe pe 8 mai 1945, când guvernul slovac în exil a capitulat la Kremsmünster (Austria) în faţa în faţa generalului Walton Walker, comandantul Armatei a 3-a americane.
[modifică] Vedeţi şi:
[modifică] Note
- ^ Rebekah Klein-Pejšová (2006). An overview of the history of Jews in Slovakia. Slovak Jewish Heritage. Synagoga Slovaca.
